Limba mea cea românească
Ai coborât, sacră zidire, din fila vechilor cazanii.
Te-ai pomenit prin acalmie, războaie și aspre zâzanii.
Și ai știut să-nvingi dușmanu-ți, și să râvnești la Sfânta Pace.
Nu știu de este mai frumoasă și mai sonoră limbă-n lume,
Dar știu c-asemeni mamei mele, te port în lumea-mi sufletească.
Ești Patrie, izvor și freamăt, un fel de dragoste anume.
Dulcea mea biruitoare, limba mea cea românească.
Azi, vreau să-ți cânt frumosul nume, ca să m-aud-o lume-ntreagă
Azi vreau, mai mult ca niciodată, ca toți care te-au dușmănit,
Să te trateze ca pe-o doamnă, și, în sfârșit, să înțeleagă
Că ai trecut prin foc și pară, dar, în final, ai biruit.
În fiecare zi din viața-mi, elogii sincere ți-oi face:
Te voi purta prin stropi de ploaie, prin policromul de pe cer,
Te voi cânta în seri de vară, iar la icoană busuioace,
Ți-oi pune-n nume de cinstire, ca să nu știi de efemer.
Iar noi, urmași ai vechii Rome, cei care de la Râm ne tragem,
Cu-aleasă cinste și cu slavă, să apărăm preasfânta limbă
Căci pentru ea s-a vărsat sânge. Și noi acum să ne retragem?
Să dovedim că demni mai suntem și nimic nu ne mai schimbă!
M. Butuc-Brigai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu