Inflaţia impusă în SUA – şi apoi extinsă precum o pecingine în întreaga lume – nu-i nimic altceva decât o încercare disperată de a se mai salva ceva. Orice, dar să se salveze. Ecourile ei se văd peste tot, însă funcţionalitatea este discutabilă.
Întorcându-ne la teorie, putem constata că inflaţia este o taxă pe exces, una
dintre acele taxe care se auto-reglează. Preţurile mărite impun deschiderea
baierelor pungii personale şi „arderea” excesului de bani. După ce se ajunge la
consens – întrucât creşterea preţurilor are ca efect diminuarea consumului,
până la urmă se ajunge la un echilibru – inflaţia se linişteşte şi treburile
rămân în noua logică economică. Aşa funcţionează din punct de vedere teoretic „tool-ul”
inflaţionist. Doar că ceva trebuie să ne pună pe gânduri.
Aparent treaba stă OK.
În SUA consumul a îngheţat, iar în China – furnizorul principal al SUA şi al
lumii – disperarea a condus la scăderea dobânzii de intervenţie. O operaţiune
absolut artificială, dar menită să compenseze cât de cât creşterea preţurilor
din SUA. Cu alte cuvinte, pentru a-şi menţine economia pe linia de plutire,
China subvenţionează SUA prin scăderea artificială a dobânzii care ar trebui să
ieftinească exporturile. Mă rog, măsura funcţionează doar teoretic şi pe termen
extrem de scurt întrucât, ca idee, inflaţia se poate duce oricât în sus, în
timp ce pentru Banca Centrală a Chinei scăderea de la 3.65% are o barieră
puternică la zero. Însă mai e ceva în toată această ecuaţie.
Cu toate că inflaţia
pare a funcţiona bine în SUA, ea are efecte perverse deoarece banii care ar
trebui sacrificaţi pe altarul sfintei stabilităţi financiare pur şi simplu nu
se află acolo unde-i „caută” inflaţia, adică la marele public. Glumind, putem spune
că, pentru a funcţiona, inflaţia trebuie să aibă o aplicabilitate bazată pe
principiului marxist: „de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”.
Doar că, aşa cum am mai spus, banii pe care-i caută inflaţia nu se află la
marele public ci sunt blocaţi în mascarea exceselor bancare din fostele crize.
Încă de la debandada lui Nixon politicul american a învăţat să rezolve
problemele crizelor intervenind cu barosul monetar. Astfel, în loc să lase
treburile să se cureţe de la sine, s-a preferat „un baros mai mare”.
Criza din 2008 ne-a
învăţat un lucru esenţial, anume că barosul mai mare nu mai funcţionează. De
aceea a fost nevoie să se sacrifice bănci pentru a se încerca echilibrarea
sistemului printr-o centralizare mai mare. Iată motivul pentru care de căzut –
cu mici excepţii – au căzut cei din categoria plevuşcă, rămânând marii mahări
financiari care oricum erau extrem de interconectaţi şi capabili să răspundă
prompt operaţiunilor de cosmetizare a cadavrului financiar. După cum s-a văzut,
în premieră, a fost nevoie de eforturi colective şi perfect sincronizate ale
marilor bănci centrale ale lumii pentru salvarea aparenţelor.
Însă inundarea cu
bani, aşa cum am remarcat-o încă de atunci, s-a făcut strict pentru acoperirea
găurilor imense care oricum n-au rămas acoperite decât prin intermediul unor
potlogării contabile. De aceea cantitatea imensă de bani aruncată în piaţă nu
s-a făcut simţită la bază. Tot de aceea s-a preferat „eliberarea de cecuri”
direct către populaţie pentru a se putea impulsiona economia la bază. Este o
gravă disfuncţionalitate pe care-am văzut-o atunci, o rupere teribilă a
curelelor monetare de transmisie între vârf(reprezentat de banca centrală şi
cele comerciale) şi bază(adică populaţia şi micile afaceri).
Exact aşa cum atunci
n-a funcţionat nimic, la fel se întâmplă şi acum. Tool-ul inflaţionist nu
funcţionează deoarece populaţia, pur şi simplu, nu are bani. Astfel consumul,
în loc să se reducă, se blochează pur şi simplu, iar numărul boschetarilor
asistaţi social se îngroaşă. Astfel statul american e obligat să elibereze mai
multe ajutoare pentru mâncare – esenţiale pentru a se evita răscoala – achitând
„taxa inflaţionistă” din banii pe care-i produce din nimic. Şi astfel
dimensiunea imaginară a sistemului financiar creşte precum Făt Frumos,
transformând banul într-un basm care nu mai e bun nici de adormit copiii mici.
A nu se înţelege din
cele enumerate până acum că treburile stau nasol în SUA şi în rest e lapte şi
miere. Ancorarea întregului sistem financiar mondial la dolar produce cutremure
în marile economii şi dezastre la periferii. Se văd limpede picajele în lanţ
ale unor întregi ramuri industriale care fac ravagii peste tot. Oamenii din
economiile dezvoltate încep să aibă probleme majore în timp ce în economiile
subdezvoltate se moare din nou de foame. Cum se va rezolva totul?
Majoritatea speră ca
actuala recesiune să se vindece precum celelalte. E doar o speranţă care nu se
va îndeplini. Sunt unii care spun că marile economii şi-au redus voluntar
activitatea economică de dragul fantasmelor ecologist-centraliste ale WEF.
Build Back Better ar fi soluţia care ar rezolva magic problema actualei crize.
Va fi? Puteţi să vă daţi singuri răspunsul, nu e nevoie de argumentaţie.
Uitaţi-vă în jur şi gândiţi-vă cum se va rezolva spinoasa problemă a energiei?
Deoarece de aici începe totul. Şi aici e ancorată întreaga noastră civilizaţie.
Picând energia se duce de râpă absolut totul.
Fiecare mare impas al
„cvilizaţiei revoluţionare” inaugurată în 1789 s-a rezolvat prin supralicitarea
unei invenţii. Întreaga magie neagră a perpetuării modelului revoluţonar s-a
făcut pe baza unei tehnologii noi. Aşa am avut cărbunele cu maşinile
civilizaţiei industriale, apoi petrolul cu explozia automobilelor şi a
mobilităţii, apoi electrificarea în masă, culminând la finele secolului XX cu
informatizarea. Care poate fi „marea tehnologie” care să rezolve spinosul impas
actual şi care să împingă în pânzele „Marelui Reset” prorocit de nulitatea
Schwab? Aţi ghicit, nu există. Şi fără ca aceasta să existe avem două variante:
ori prăbuşirea zgomotoasă a întregii civilizaţii şi revenirea la
îndeletnicirile tradiţionale, ori peticirea – cât se mai poate – a întregului
sistem. Poate fi acesta peticit?
Fără o schimbare
majoră de paradigmă este imposibil. Actuala lume dolaro-centrică efectiv nu mai
poate funcţiona şi, trăgându-se de ea, nu se face nimic altceva decât să se
lungească iluzia că mortul ar mai fi viu. Chiar dacă legenda ne spune că Cidul
a luptat mort, n-a putut-o face decât o singură dată şi asta doar în legendă.
N-ai cum să te opui legilor fundamentale! Exact aşa e şi acum. Dolarul e mort,
iar cadavrul său deja pute. O nouă ordine financiară e mai mult decât
obligatorie, indiferent cât de îndârjite ar fi nulităţile din spatele
sistemului. Nu de alta, dar alternativa la schimbarea sistemului este moartea
definitivă a sa.
OK, dar ce poţi pune
în loc? Dolarul digital? Aiurea, asta-i o altă fantasmă. N-ai cum înlocui o
formă fără fond cu altă formă fără fond. Atunci revenirea la standardul aur? De
asemenea, ar fi inacceptabilă pentru SUA deoarece toată lumea ar vedea limpede
ceea ce se ştie de mai mult timp, anume că nu mai au niciun gram de aur.
Şi-atunci? Ei bine, trecerea va fi dureroasă întrucât sigura marfă care
contează este energia, mai precis materia primă din care se face energia. Şi,
ca produs secundar, restul materiilor prime. Vrem sau nu, noul sistem financiar
mondial va avea ca vedete ţări precum Arabia Saudită, Iran, Venezuela, Rusia
s.a.m.d. Va fi ucigător pentru SUA, dar va avea – cu toate că nu merită – un
loc la masa bogaţilor ca efect al resurselor pe care le deţine. La fel şi
Canada, Australia, China s.a.m.d. Care vor fi victimele? Vă las să ghiciţi
singuri.
Autor:
Dan Diaconu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu