Din Jurnalul unui profesor

            În primul meu an în Învățământ am plecat cu speranța că facultatea m-a pregătit măcar pentru jumătate din ceea ce înseamnă cariera didactică. Apoi m-am lovit de trista realitate...

Mi-am dat seama că știam foarte puțin. Și m-a durut. Caietul educatoarei? Nu-l văzusem niciodată la practică. Caiet de observații asupra copiilor? Nici atât. Proiecte de activitate integrată? La practică am făcut doar proiecte pentru activități de sine stătătoare sub formă de tabel.

M-am trezit singură, fără niciun ajutor. Colega mea care avea peste 15 ani de experiență la catedră era de o indiferență impresionantă, atât față de mine, cât și față de de copiii din grupă. Singurul lucru pe care am simțit să-l fac a fost să merg la doamna director și să îi cer ajutor, recunoscându-i că nu prea știam ce am de făcut. Aceasta a dat dovadă de înțelegere și mi-a oferit un mentor pentru proiectare. Doamna C. mă ajuta zi și noapte. Corecta zeci de pagini de proiecte și mă îndruma, indiferent că era sâmbătă sau duminică.

În grupă aveam doi copii cu CES. Niciunul nu avea profesor de sprijin. Am cerut ajutorul doamnei consilier, deoarece unul dintre copiii cu CES era foarte violent. Răspunsul pe care l-am primit a fost: "N-ai ce să îi faci. E autist. Fă-ți treaba și ignoră-l." M-a durut și asta. M-am pus în locul mamei copilului și m-a durut și mai tare. Mă gândeam dacă copilul meu ar fi primit un astfel de tratament la grădiniță cum m-aș fi simțit?

Fetița suferea de retard și, din cauză că făcea totul mai încet, era constant certată de îngrijitoare, în fața căreia nu prea aveam niciun cuvânt de spus, deoarece se considera superioară datorită vârstei. Îmi spunea adesea, când o rugam să o lase pe fetiță să facă lucrurile în ritmul ei "Tu nu vezi că are 6 ani și nu-i în stare de nimic?" Strângeam din dinți și îmi venea să mor pe interior. De câteva ori m-am impus în fața ei și mi-a zis "Ești doar o copilă! Nu mă învăța tu pe mine cum să mă comport cu copiii! Nici măcar nu ai copii..."

Fetița plângea. Eu încercam să o alin cu o îmbrățișare. Mă jucam cu ea și îi chemam și pe ceilalți copii, astfel s-a produs o schimbare. Copiii au integrat-o și se purtau frumos cu ea. Pe zi ce trecea, fetița noastră înflorea. Mă rugam lui Dumnezeu să mă lumineze să o pot ajuta, să plece la școală măcar cu câteva lucruri elementare. Astfel că, atunci când copiii se jucau liber, eu stăteam cu ea să lucrăm în caietul auxiliar sau jucam diferite jocuri. O aplaudam și mă bucuram pentru ea, de parcă reușeam să mutăm împreună munții. Și, pe undeva, chiar reușeam!

În ultima zi de grădiniță, mama fetiței m-a tras deoparte și mi-a zis niște cuvinte pe care n-o să le uit niciodată și care m-au făcut să-mi dau seama că asta îmi este menirea: "Nu știu ce ați făcut, dar de când ați venit dumneavoastră, fetița noastră vine cu drag la grădiniță. Niciodată n-a venit cu drag. În fiecare zi îmi povestește despre dumneavoastră și ne rugăm împreună în fiecare seară să vă fie bine. Să rămâneți educatoare, ca să mai sădiți și în sufletul altor copilași speranță."

Am plâns. N-am cuvinte pentru ceea ce am simțit în acel moment.

[Poveștile cititorilor]