Liviu Damian şi Maramureşul

După parastasul de la Biserica din Deal: Voicu Bugariu, Ion Petrovai, Daniela Dunca, Sânziana Pop, Mihai Ungheanu, Claudian Cosoi, Liviu Damian, Petru Dunca, Ioan Chindriş (14 decembrie 1983)

S-a întîmplat în 13 decembrie 1983. Peste gara din Sighetu Marmaţiei se aşezase o zăpadă bine întemeiată. Dimpreună cu prietenul Gheorghe Mihai Bârlea aşteptam să vină trenul din Bucureşti. Cum întunericul nu se risipise, am putut vedea luminile locomotivei care se apropia de peron. Din tren a coborît echipa revistei „Luceafărul” alcătuită din Dan Fruntelată, redactor-şef, Sânziana Pop, Mihai Ungheanu, Ion Gheorghe, Voicu Bugariu şi un domn cu un palton elegant, cu o cuşmă de astrahan. Era poetul basarabean Liviu Damian, din Chişinău. Ca un paradox, aşa cum erau vremurile, era însoţit de o doamnă translatoare, plăpîndă şi oarecum jenată de situaţie. Ajunsă în Maramureş, s-a scuzat, într-o împrejurare, că trebuie să traducă din română în română. Dar aşa a vrut ambasada fostei URSS. Primul popas l-am făcut la Biblioteca municipală unde prietenul Bârlea era director, unde ne-am dezmorţit de frig şi prietenii noştri au gustat din niscaiva produse autohtone, puse în traista mea de mama Doca. Următorul popas l-am făcut la Muzeul Maramureşului din localitate unde ni s-a adus vestea morţii lui Nichita Stănescu. Despre care am scris pe spaţii mai mari în cartea mea „Călătoria îngerului prin Nord”. La aflarea veştii, brusc am devenit un grup debusolat. Nicolae Dan Fruntelată a plecat spre Bucureşti, pentru a face un număr adecvat. Grupul, cît a mai rămas, ne-am îndreptat spre Ieud, unde ne aşteptau profesorii Petru şi Daniela Dunca care făceau şi ei parte din arhitecţii acestei invitaţii. Am ajuns la Ieud purtînd doliu pentru un mare poet şi un prieten apropiat. O slujbă de pomenire s-a făcut la Biserica din Ieud. Pe fondul acestei tristeţi, pe mine mă preocupa personalitatea poetului basarabean Liviu Damian. Căci despre el este vorba în acest text. În seara aceea de doliu la Ieud, Liviu Damian ne-a povestit întîmplări cu Nichita Stănescu. Îl ascultam fascinaţi. Parcă nu-mi venea a crede că am în faţă un poet român din Basarabia. Nu uitaţi, era în anul 1983, iarna. Tot aşa s-au adunat poeţii basarabeni cînd auzise că la Chişinău se află poetul român Nichita Stănescu. Liviu Damian ne-a povestit în premieră pentru noi, întîmplarea de la Chişinău cînd poetul coborît din tren a sărutat pămîntul Basarabiei.

Rostind cu tîlc: „Am făcut cel mai lung drum din viaţa mea, ca să ajung de Acasă – Acasă”. Din fericire, şederea la Ieud a fost pentru noi şi un mare noroc că am întîlnit un admirabil poet basarabean. Nu eram străin de poezia lui, deoarece îl citeam în coloanele revistei „Literatură şi artă”, tipărită cu caractere slavone, care, nu ştiu prin ce minune, îmi venea la abonament. Aşa am prins o preţuire istorică pentru Basarabia. Cu un prilej, prin 2006, am stat o seară în Maramureş cu criticul Mihai Ungheanu. L-am întrebat atunci despre episodul Liviu Damian în Maramureş. Ungheanu mi-a spus: Liviu Damian a venit prima dată în România prin 1969. L-am întîlnit în biroul redactorului-şef de la „Luceafărul”, prozatorul Ştefan Bănulescu. Omul era inteligent şi interesant. Mi-am dat seama de asta şi în vizita lui în Maramureş. Basarabenii au cultul Maramureşului. Fiind la Bucureşti, atunci, a vrut să vină şi el cu grupul nostru. Dorea să vadă Maramureşul. Se considera opresat şi era opresat acolo. Noi credeam că limba română s-a pierdut dincolo de Prut. El venea să ne contrazică. Întîlnirea cu Damian a fost memorabilă. Nu a uitat pînă la moarte Maramureşul. Mi-a spus după aceea că se ducea prin casele prietenilor, prin Basarabia, punea o lumînare pe masă în amintirea şi pomenirea lui Nichita. Şi povestea scriitorilor din Chişinău, acea deplasare fantastică, fabuloasă pentru el. Şi că în Maramureş s-a despărţit de Nichita Stănescu. Ştiu că a scris un text memorabil chiar la Ieud.” La slujba de pomenire de la Biserica din Deal au fost de faţă scriitorii oaspeţi, dascăli ai satului şi cîţiva săteni. Am urcat apoi pe Dealul Padeş, din apropiere unde ne-am desfătat cu panorama Ieudului. Acolo Liviu Damian, lîngă o cruce, repeta: a murit Nichita! Nu se putea împăca cu ideea morţii, deoarece înainte de a veni în Maramureş s-a întîlnit cu marele poet. Nu uit plecarea lui Liviu Damian din Maramureş. Poetul basarabean, cu însoţitoarea lui de la Ambasada Sovietică, au luat trenul spre Bucureşti, din Gara Iza, Săliştea de Sus. Trenul care pleca din Sighetu Marmaţiei a întîrziat aproape o oră. Numai bine să mai tăifăsuim. Liviu Damian a intrat în vorbă cu cîţiva ţărani de pe Valea Izei, care plecau la muncă în ţară. Nespus de mare a fost bucuria poetului să audă graiul maramureşean. S-au împrietenit. Deodată l-am văzut pe Liviu Damian că scoate din bagaj o sticlă cu horincă, primită din Ieud, şi le-a închinat de prietenie.

Atunci, prin Liviu Damian am construit primul drum spre Basarabia. De cîte ori am fost la Chişinău mi-am întrebat confraţii. Cum mai stă Liviu Damian cu postumitatea. Îmi aduc aminte că la Ieud mi-a scris pe o hîrtie o strofă: „Verde matern, verde matern/ Codrul te vede veşnic verde/ Nisipul te vede al nimănui/ Mitul te vede al mitului … (Verde matern). A trăit relativ puţin (1935-1986), dar a creat o operă de referinţă care rezistă timpului. A traversat o istorie frămîntată: ocupaţia sovietică, războiul, foametea organizată, colectivizarea forţată, deportările, procesul de rusificare, mancurtizarea. A fot răpus de boala aceea necruţătoare. Criticul literar Mihai Cimpoi l-a numit poetul „inimii şi tunetului” şi al „mîndriei şi răbdării”. Ion Hadârcă apreciază că „Liviu Damian a fost un tribun, un om de cultură al tuturor timpurilor. Un remarcabil poet român din generaţia Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana egal ca spirit, ca valoare estetică şi ca impact asupra generaţiei viitoare”. Actualul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Chişinău, poetul Arcadie Suceveanu, îl consideră „un scriitor modern, care a impus o altă viziune, a ştiut să îmbine tradiţia cu inovaţia. De numele lui este legat efortul de modernizare a literaturii din Basarabia, a poeziei şi a esteticii. A fost un om cu mult caracter, cu multă demnitate şi verticalitate”. Doamna Ana Bantoş, critic literar, redactor-şef al revistei „Limba Română” din Chişinău, pornind de la ideea că însăşi rana poate da forţa necesară vindecării, crede că „acest lucru se întîmplă şi în versurile lui Liviu Damian, ramul creşte din rană. Într-o epocă stagnantă, Damian se declară adeptul mişcării, poezia sa diferenţiindu-se prin mobilizare. Se manifestă ca un precursor al postmodernităţii în Basarabia”. Criticul Ioan Holban descoperă că „limite de forţă ale liricii lui Liviu Damian se află în istorie şi, mai ales, în orizontul mito-poetic românesc, din care poezia sa îşi extrage esenţele şi simbolurile majore”. Mi-a atras atenţia părerea tinerei poete Maria Pilchin (premiată la Festivalul „Vasile Lucaciu” de la Cicîrlău) care percepe că „Modernitatea lui Liviu Damian se datorează conştiinţei timpului”. Ştiu că la Chişinău a început editarea scriitorilor reprezentativi din perioada sovietică.

Dintre ei nu putea lipsi Liviu Damian. Un poet discret şi exigent, curajos în apărarea identităţii naţionale. Acum este uşor să scriem, dar atunci, mai ales în Basarabia, riscurile au fost mari. Traseul său literar este asemănător cu cel al marilor poeţi şaizecişti din dreapta Prutului. Acolo la Ieud, Liviu Damian ne spunea după întîlnirea cu poezia lui Nichita Stănescu şi lirica lui s-a deschis spre un alt filon. În seara aceea de decembrie, mi-am dat seama că poetul basarabean a învăţat poezie de la marii înaintaşi – Eminescu şi Creangă, de la cronicari şi de la poezia populară. A cultivat un stil personal. A ascultat muzica vremii şi a metaforei. A mînuit cu mult talent şi structura versului liber. A cultivat în Basarabia – adevărul despre neamul românesc de peste Prut punînd în mişcare eticul, esteticul, morala sănătoasă, credinţa, încrederea în om, în iubirea de neam şi de pămînt. Liviu Damian le promova înaintea mişcărilor populare care au readus Basarabia la limba română scrisă cu alfabet latin. Liviu Damian a fost poet, eseist, jurnalist, om de cultură, traducător român din Basarabia.

Da, din rană creşte ramul! În acea seară din Ieud, Liviu Damian, ne-a încredinţat povestea tatălui, spusă în taină. Era prin anul 1946, tatăl viitorului poet a fost condamnat politic şi trimis în Siberia, unde a stat 9 ani. Înainte de plecare, Ştefan Damian şi fiul sădesc un salcîm în faţa casei părinteşti. Ulterior, scriitorul a evocat salcîmul în mai multe poeme. În fiecare ghimpe ţinea cîte-o stea. Pentru mine întîlnirea cu Liviu Damian, atunci în 1983, m-a luminat în privinţa Basarabiei. Cu luciditate şi înţelegere a lumii am descoperit spiritul românesc de peste Prut. Iar el a descoperit prin moartea lui Nichita spaţiul voievozilor descălecători. Acum, în Anul Centenar, mi-am propus să merg în satul natal, Corlăţeni, unde Liviu Damian îşi doarme eternitatea alături de mama sa. Ştiu că a păstrat în privire cerul maramureşean pe care trecea o rază de lumină printr-un fulger negru. Imaginea a fost a douăsprezecea elegie, fără sfîrşit scrisă de la Ieud.

Autor: Gheorghe Pârja

Sursa: Graiul Maramureșului