Semnal editorial - Mioara Oprișan

 

Motto:

,,Cuvintele tale, fântână în lacrimi,

Curg, respirând în conturul bizar,

Strigăt de teamă, cu-armură de patimi,

Tulbură apa și mintea încinge

Barbar.

Cuvintele tale sunt cai nărăvași,

În goană aruncă voinicul din șa,

Strivind sub copitele grele vrăjmași,

Nălucă flămândă se-ndoaie rotindu-și

Cravașa",

(din poemul ,,Cuvinte, cuvinte...", p. 42).

MIOARA OPRIȘAN

LA FÂNTÂNA DORULUI

,,Poeții sunt stăpânii noștri, ai oamenilor obișnuiți, în privința cunoașterii minții, întrucât ei sorbesc din izvoarele pe care noi nu le-am făcut încă accesibile științei".

S. Freud

(*apud Universul literar al Mioarei Oprișan sau Depășirea limitelor fizice întru atingerea culmilor spirituale, prefață, autor George A. Stroia, membru Academia Româno-Americană de Arte și Științe)

Scurt și la obiect:

1). - cea mai proaspătă apariție editorială, marca Armonii culturale, la care s-a muncit cu acribie și obiectivitate, pentru a fi lansată în cadrul Taberei literare ,,Oprește-mă, la tine, Maramureș! Oprește-mă, în tine, anotimp!", ediția 2022, (sau de argint, aș adăuga!).

2). - am primit nobila misiune (mă onorează și mă obligă!) de a rosti/susține/prezenta acest volum, în calitate de organizator al Taberei literare - fapt care-mi dă emoție înmiită, gândindu-mă că despre Mioara Oprișan, eu mai făcusem un simplu și modest semnal editorial, pe care l-am publicat înainte de toate, pe rețelele de socializare (facebook, adică), apoi l-am pregătit pentru tipar în cuprinsul revistei ,,Din vatra satului" (fondată în anul 2009, Vasile Bele, printre membri fondatori) și mai avem o surpriză - zic eu, frumoasă - acestea vor fi publicate și în proiectul literar, pe care l-am numit ,,Antologie de texte. Recenzii de cărți personalități ale literaturii contemporane. Sincerus verba", aflat la volumul IX, evident, în curs de finalizare și pregătire pentru a fi trimis la tipar... (dacă ar veni și banii cum ne vin ideile!)...

3). - ,,La fântâna dorului", Editura Armonii culturale, Urechești, (BC), 2022, ISBN 978-606-746-941-7, 136 p., autor Mioara Oprișan, cu o prefață și pictură acrilic, varii forme - de George A. Stroia, volum conceput pe două capitole: - 1. Poeme și - 2. Eseuri.

Bravo, Mioara Oprișan, pentru această minunată lecție de emoție și apariție editorială, cu atât mai mult cu cât, a fost special pregătită pentru a fi prezentată/lansată în această tabără literară. Doamne ajută. Noi, nu suntem la primele isprăvi de gen. Dacă nu veți crede, întrebați poeta Elvira Răceală, de la Constanța. Ea, știe... nu-i așa? Pupici și apreciere maximă, tuturor!

Dacă, în simbolistica/semnificația simbolică a fântânii, avem un „izvor din care țâșnește, în mijlocul grădinii, la piciorul Pomului Vieții, în centrul Paradisului terestru, și care se împarte după aceea în patru fluvii care curg spre cele patru direcții ale spațiului” (Dicționarul de simboluri, vol. II, p. 53), în plan literar, avem fântâna un izvor al muzelor, un motiv tematic sensibil și interesant, vine volumul Mioarei Oprișan, plin de emoție și autenticitate oferindu-ne poezie/poeme din cele mai proaspete, speciale, înălțătoare, scrise cu sfințenia și sinceritatea răbdătoarei inimi, în grația muzelor, a metaforelor.

Uneori avem, „fântână cu vise”, „fântână cu rouă”, „fântână cu zâmbet”… și multe alte reprezentări metaforice, care mi-ar lua timp îndelungat dacă aș socoti a le aduce în discuție, nu-i așa?, iată, Mioara Oprișan, ne oferă, o interesantă incursiune poetică într-o „fântână a dorului” nemărginit, sau totuși mărginit, cu infinite variante literare, după libera creație a autoarei, pentru că, în definitiv, acesta este scopul urmărit – de a creea imagini literare, metafore, figuri de stil personalizate.

John Ruskin, răspundea, întrebării „Ce este poezia?”, astfel: „Insuflarea imaginației din motive nobile în vederea unor nobile emoții”, lucru, potrivit, autoarei Mioara Oprișan, precum mănușa: pentru că avem noblețe și răsfăț literar, avem emoție puternică ancorată în frământări de suflet – și aici trebuie să mă justific, adăugând, dedicațiile, câtorva poezii de suflet, din suflet de mama, din suflet de prietenă, din suflet care definește sinceritatea unei iubiri sau a unei prietenii… spre bucuria mea că mai există sinceritate!

Minunatul univers al copilăriei, mai ales atunci când ești părinte, îl vezi sau aprofundezi precum o icoană, precum un nestemat, precum un miracol. Cu bune și cu rele, așa cum este viața, fără să o putem contesta, Mioara Oprișan, se oprește literar, sau se îndreaptă literar, spre cele mai dragi ființe – întâi copiii, lumina sufletului, lumina ochilor, tinerețea fără de sfârșit, izvorul veșnicei bucurii, dragostea până la cer și înapoi, dăruindu-le, cu sensibilitate și pricepere maximă, câteva rânduri-gânduri, ce au fost adunate în sertărașul sufletului, până la momentul când ele și-au dorit ieșirea spre lumină, spre adevăr, până când a sosit clipa de libertate.

Poemul „Fiului meu”, (p. 14), deschide portița emoțiilor înmiite, pentru un părinte împlinit, fericit, cu copii ce știu să-și croiască drum spre adevăr și libertate, cu copii care știu ce înseamnă lecția vieții.

„Când dorul tainic mă cuprinde,

Mă furișez sub ramul greu,

Te-mbrățișez în grai fierbinte,

Să-ți crească aripi, fiul meu,

Cât bolta cerului mai prinde,

Un curcubeu!”.

Lumea iubirii pentru copii continua cu poemul dedicat „… frumoasei mele fiice, Raluca Elena”, numit „Frumoasa mea cu ochi de stele”, (p. 16):

„Doar vântul, trubadur ștrengar,

Îți poartă buchetul hoinar,

În mâinile pline cu har,

Săruturi de prunci pe smicele,

Frumoasa mea cu ochi de stele”.

Dovada incontestabilă că dragostea și prietenia nu are limite, este și următorul poem, numit: „Fata cu ochi de căprioară…”, dedicat „… bunei mele prietene, Mary Drăgulin”:

„Fată cu ochi de căprioară,

Vino la izvorul dintre stânci,

Să-nșirăm mărgăritare iară,

Visele zburând a câta oară,

Ca niște prunci!”.

Și, pentru că tot povesteam de poezie, Voltaire, afirmă despre ea: „Poezia este muzica sufletului și, mai presus de toate, a sufletelor mari și sensibile”. Da! Precum spus-a ilustrul, este și sufletul autoarei noastre – plin de muzică și de sensibilitate (repet!)… muzica inimii, muzica sincerității și a prieteniei fără margini, a iubirii pentru tot ce este împrejur. O muzică fără de sfârșit, necondiționată, precum fântâna din care sorbi cu sete (cu însetare).

Plecarea unor prieteni, sau ființe dragi, din viața noastră, spre alte tărâmuri fără dor, doare. Și, doare tare! Ne demonstrează și autoarea, Mioara Oprișan, „silită” la astfel de dureri, pentru că nu putem opri mersul vieții. Ba un prieten, ba o prietenă, cu care am împărțit clipe de poveste sau zâmbete… ba, și asta doare cel mai tare, plecarea prematură a celui ce era soț și tată, Constantin, fie iertat! A se vedea poezia „Să vii în serile de toamnă”, dedicată „In memoriam, soțului meu, Constantin, plecat prea devreme spre stele”:

„Să vii în serile de toamnă,

Iubitul meu cu ochi de jar,

Să ne plimbăm cu luna dalbă,

Sub coviltir țesut de stele

Și pojar”, (p. 29).

E crunt când ai de (pe)trecut și asemenea clipe, dar să nu uităm că trecători suntem prin această lume și mai devreme sau mai târziu, inevitabilul se întâmplă.

Știu ce înseamnă astfel de clipe, pentru că și pe noi, vorbesc de familia noastră, ne-au încercat multe, dar le-am dus, vorba românului, printre clipe de dor și durere, printre amintiri, am învățat să trăim cu ele… și, privind când spre ei, spre cer și spre Dumnezeu, când în jos, spre pământul din care suntem zămisliți, de la Facere, viața își continuă ritmul, fără a nesocoti amarul și supărarările noastre.

Poemul „Smaranda”, (p. 21), este o altă mărturie a durerii și a tristeții. Aflăm acest lucru din dedicația „In memoriam, prietenei mele, Smaranda Roșioru, plecată înspre astre”, din mărturisirile Mioarei Oprișan.

Mi-ar fi greu să descriu în câteva cuvinte toate acestea, sau acest volum în întregimea sa. Pentru că, aici, în pagini, este bucurie și speranță, fericire și visare, este tristețe și durere, un volum care trage semnal de alarmă, avertizând că viața, uneori, nu este așa cum ne-am dori să fie. Văd și revăd, tristețile-muze, rămase pentru a mai alina din durere… un poem-alinare, un poem-suferință, un poem-tristețe, un poem-durere, un poem-viață cu bune și cu rele:

„Plecat-ai fără veste într-o noapte,

Rănită, ca o gravă melopee,

Curgând spre Câmpuri Elizee,

Fără să-mi scrii o vorbă pe o carte”.

VASILE BELE

Chiuzbaia, 13.10.2022