Speranţa din noiembrie

Anunţată din timp, reuniunea G-20 pare să fie punctul de la care s-ar putea termina războiul din Ucraina. Acceptată cu greu în rândul celor mai dezvoltate 20 de ţări ale lumii, care deţin 90% din produsul intern brut al planetei, Rusia va fi reprezentată de preşedintele Vladimir Putin.

Desigur, se opun Statele Unite ale Americii. De asemenea, americanii nu l-au dorit la reuniunea din noiembrie organizată în Indonezia, nici pe Xi Jinping, preşedintele Chinei.

Casa Albă ar fi, totuşi, de acord să fie prezent Putin cu condiţia să fie invitat preşedintele Ucrainei. După cum se vede, Zelenski a devenit copilul de suflet al Statelor Unite. Refuzul marilor puteri, în primul rând militare, SUA, China şi Rusia de a sta la masa negocirilor prelungesc criza.

Printre cei mai activi şefi de state care se implică în rezolvarea crizei ucrainiene se numără preşedintele Turciei, Erdogan, şi preşedintele Franţei, Macron. Dar nici Franţa, şi cu atât mai puţin Turcia, nu mai sunt marile puteri care, cândva, trasau hărţile Europei.

Soarta Europei se decide peste ocean, în Biroul Oval. Un cuvânt greu de spus are şi China, din cauza forţei sale economice. Rusia, pusă la colţ după dezmembrarea URSS-ului, se află oarecum în postura Germaniei de după primul război mondial. Până la urmă, preşedintele Putin a reuşit să trezească orgoliul de fostă mare putere şi s-a ajuns la războiul din Ucraina.

America a găsit în tânărul preşedinte Zelenski un partener gata să meargă până în pânzele albe. Mare parte din populaţia lumii, în special din Europa, încep să se întrebe dacă merită atâtea sacrificii pentru o palmă de pământ. Conform principiilor democratice, libertatea, integritatea teritorială a unei ţări sunt valori sacrosante. În numele acestor valori se trag mii şi mii de rachete, milioane de gloanţe, se ameninţă cu atacuri nucleare.

Morţi, răniţi, refugiaţi, infrastructura distrusă, crize energetice, crize economice, sancţiuni care se întorc împotriva celor care le adoptă. Interesant este că lumea nu protestează, aşa ca în timpul războiului din Vietnam, când s-au confruntat marile puteri militare, SUA şi URSS.

Societatea civilă pare să-şi fi epuizat energia în protestele anti-mască, anti-restricţii din timpul pandemiei. Din punct de vedere militar Federaţia Rusă nu poate fi înfrântă, iar Statele Unite nu-şi pot permite să atace direct.

Ajutoarele date cu ţârâita Ucrainei nu fac altceva decât să menţină un război la ralanti, ca motorul unui camion vechi pe care nu-l opreşti pentru că nu ar mai porni.

Cineva are tot interesul să menţină starea de incertitudine, atât din punct de vedere militar, cât şi economic.

Ţările din jurul conflictului, sunt prea mici ca să aibă un punct de vedere propriu. România se află în această situaţie. Ca vecină, direct afectată, nimeni nu a făcut un bilanţ al pierderilor. Câştigul este uşor de exprimat: suntem sub umbrela NATO şi nu avem niciun motiv să ne fie frică de o invazie a Rusiei. Dar ameninţarea ni se picură zi de zi.

 După 178 de zile de război lumea s-a familiarizat cu ideea că războiul este de vină pentru creşterea preţurilor, pentru toate nenorocirile. Cum să reacţioneze? Să iasă în stradă şi să strige Jos Guvernul?

Pe cine să pui în loc când amândouă partidele mari şi-au dat mâna şi guvernează ţara împreună.

Situaţia economică, socială, nu poate fi rezolvată din interior. PSD şi PNL au opinii diferite privind măsurile care să ducă măcar la stagnarea preţurilor.

Un partid vrea reglementarea preţurilor la utilităţi, combustibil şi energie, altul vrea compensări. Cum nicio ţară nu este scutită exact de aceste probleme, guvernul român, indiferent de cine va fi condus, poate sta liniştit.

Suntem parte din Uniunea Europeană, împărtăşim aceleaşi valori, dar se pare că nu împărţim în mod egal consecinţele.

Ar putea duce reuniunea G-20 din acest an, din noiembrie, la pace?

O speranţă licăreşte, dar România, alături alte ţări mici, nu au niciun cuvânt de spus.

 

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş