de Gheorghe Pârja
Nu mai este un secret că populația rurală este în
declin. Am mai scris despre acest fenomen. Îmbătrânirea, migrația masivă, de la
sat la oraș în vremea cealaltă, și acum prin lumea largă, lipsa de personal
calificat în educație, sănătate, ori cultură își lasă amprenta asupra ruralului
românesc. Cât am fi de rezistenți la erodare, și satele Maramureșului sunt
supuse acestei răsuciri în istoria recentă. Un semnal de alarmă trăgea, cu
puțini ani în urmă, inginerul Anton Rohian, pe atunci prefect al județului.
Atunci lansa operațiunea salvării satului maramureșean. Îmi aduc aminte cu
plăcere de emulația care a cuprins multe așezări rurale de pe văile noastre.
Mulți ne-am solidarizat cu această idee. Dar lumea își vede de mersul ei,
extrem de grăbit, care se răsfrânge și asupra satului.
Ruralul primește, în doze diferite, influențe de
aiurea, iar locuitorii lui încearcă să țină trează coloana vertebrală. De la
agricultura de subzistență, la o spiritualitate manifestată sub diferite forme.
De la credința adunată în jurul bisericii, la rămășițe, mai mult sau mai puțin
evidente, ale obiceiurilor, riturilor. Folclorul s-a mai prelins spre noi,
având în vremea imediat trecută reprezentanți viguroși. Care s-au întrupat,
într-o formă mai aproape de adevăr, în câteva oaze autentice. Aici, la loc de
frunte stă Grupul „Iza”, condus de Ioan Pop. Stau și mă gândesc, oare, câți
dintre cei ce vin din urmă vor aprecia valorile trăite de mine? De noi. Satul
devine, pe an ce merge, un loc al memoriei. Este și un punct de rezistență
împotriva modernității forțate. Din această tensiune, a contrastelor, rezidă și
un acut sentiment de nostalgie. Satul mai trăiește un paradox. Pământul se odihnește,
iar gospodinele cumpără roșii, varză, ceapă, morcovi de la noile prăvălii.
Scriu ceea ce am văzut la mine în sat. Exodul rural
este un fenomen acut. Oamenii satelor au plecat, ori pleacă, peste hotare.
Îndepărtarea de rădăcini și efectul exilului sunt unele dintre marile teme ale
sociologiei religiei, ale sociologiei rurale. Domenii, acum, puțin cercetate și
de aceea sunt înțelese anapoda. Pe fondul acesta, îmi amintesc de profundele
cercetări etnografice și folclorice, de pe Văile Cosău și Mara, coordonate de
savantul Mihai Pop, născut în Maramureș. La ele, pe lângă specialiști de primă
mână din țară și străinătate, participau și specialiști locali. Din aceste
constatări, la fața locului, au rezultat cărți de referință pentru istoria
Maramureșului. Obiceiul acela bun, științific și necesar, s-a pierdut. Iar
lumea se schimbă sub ochii noștri, fără prea multe explicații.
Nu vărs lacrimi pentru retragerea în memorie a unor
stâlpi din ordinea satului nostru. După puterea mea caut să motivez priveliștea
în care mă mișc. Într-o lume civilizată sunt necesare răspunsuri la întrebările
care ni se pun. Un domeniu, care se modifică sub privire, este cel al
evenimentelor majore din viața noastră – nașterea, căsătoria, moartea. Fenomene
intensiv cercetate de etnologi și antropologi, acum sunt aproape uitate. Le
constatăm în dialoguri ocazionale. Mai sunt tineri și din Maramureș, emigranți
prin țările Europei, care aleg să se întoarcă acasă pentru cununia religioasă,
în biserica satului în care s-au născut. Pozează lângă mașini de lux, îmbrăcați
în portul locului. Alt decor, altă recuzită, dar trezind ritual profund. Aceste
stări de fapt trebuie observate cu ochi de specialiști.
Pot fi o nădejde pentre viitor? Unde sunt
specialiștii, pricepuții, îndrăgostiții de aceste manifestări esențiale? Cu
dispariția lor, România pierde un patrimoniu neprețuit spiritual. S-au diminuat
energiile culturale ale satelor noastre. Nu în toate. Ici, colo, mai este câte
un om luminat, cu dorința de a nu lăsa să se piardă valoarea trecutului. M-am
lămurit în aceste zile când, dimpreună cu preotul parohiei ortodoxe Desești,
Ioan Ardelean, pregăteam Conferințele satului și Serile de Poezie, ajunse la a
43-a ediție. Se răsucește satul, dar nu e totul pierdut. Merită consemnată
schimbarea.
Noile generații de absolvenți de la Facultatea de
Etnologie au energii diminuate, pentru acest domeniu, din mai multe motive.
Generațiile care au dăruit culturii de specialitate rafturi întregi de studii
s-au rărit. Ne mai bucură editări, și reeditări, la cei care ne-au rămas. Nu-l
uit pe neobositul, devotatul și priceputul etnograf și folclorist Pamfil
Bilțiu, cu doamna lui Maria, care au marcat domeniul cu studii prețioase. Deci
mai există întâmplări fericite.
Se fac enunțuri care nu se argumentează. Recent, am
citit o afirmație făcută de un trecător pe la noi: „Maramureșul este imaginea
sfârșitului unei lumi rurale. Nimic din ce a fost valoros aici nu mai are
vigoare.” Omul a făcut aprecierea și a plecat. Maramureșul a rămas cu această
fotografie, făcută din mers. Care îmi dă de gândit. De aceea trebuie să ne
explicăm lumea în care trăim. Privind cu luciditate schimbarea vremurilor, nici
lacrimile nu-ți mai vin. Eu sunt interesat de coloana spirituală a
Maramureșului. Că aici m-am născut și trăit. Istoria trebuie mereu scrisă. Eu,
ca jurnalist, doar o comentez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu