Mihai Malaimare: “Am lăsat Lumea pe mâna boilor și acum ne mirăm că în jurul nostru este plin de balegă?”

 

Nu am crezut nicio secundă că Lumea poate fi atât de nebună, sau atât de ignorantă, sau atât de dusă cu pluta ca să se lase condusă de niște nenorociți, niște criminali, la urma urmelor! Nu am crezut pentru că nu am avut timp, trebuia să muncesc, trebuia să-mi fac un nume, trebuia să trăiesc. Auzeam că undeva în Africa este un dictator care-și omoară oamenii, îi pune la frigider, îi mănâncă, dar, cum era foarte greu să crezi așa ceva și aproape imposibil să verifici, mergeam mai departe. Dar, de vreo 30 de ani Lumea este complet năucă, valorile s-au disipat, este cât se poate de evident că un om cu capul pe umeri nu are ce căuta în această foșgăială de nebuni, isterici, inculți, trădători, neoameni. Cum a fost posibil așa ceva? Cum de nu am băgat de seamă? Acești nenorociți au trăit printre noi, probabil s-au comportat la fel, cum de nu ne-am sesizat, cum de nu am luat atitudine? De ce am permis unor jeguri să ridice privirea mai sus de sanda (pentru ei, sau cei puși să fie atenți la ce postăm : Ne sutor ultra crepidam!), ba, mai mult, să se instaleze în capul mesei? Poate nici asta nu m-ar deranja foarte tare, numai că râgâie, clefăie când mănâncă, râd prostește și rânjesc mitocănește. Eu nu admit așa ceva la masă, de fapt, așa ceva nu trebuie să fie permis niciunde. Cum am putut face așa ceva? De ce nu am luat atitudine când un grup de tineri (fete și băieți) mergea pe stradă și unul dintre ei râgâia sinistru, iar o domnișoară râdea și-l săruta tandru? Și nu am un răspuns care să mă mulțumească. Am întâlnit multe astfel de ipochimene la viața mea și, da, am trecut mai departe, am preferat să întorc privirea, am considerat că este vorba despre o eroare genetică, una care, la urma urmelor, nu mă privește. Aceasta este marea eroare, suprema eroare, să lași să-ți intre în casă, în suflet, în drumurile tale, în eforturile tale de a trăi drept și cinstit, găunoșenia umană absolută. Iar ea, ca râia, ca o ciupercă, se întinde, se lăfăie și te omoară, până la urmă. Eu am crescut în ideea că trebuie să merg pe stradă în așa fel încât să nu deranjez pe nimeni, iar dacă văd un ins că dă buzna peste mine, să mă opresc, să mă feresc, cine știe, poate omul este grăbit, are o problemă, nu m-a văzut… Dar nu, acum îmi dau seama că omul acela este un bou, puțin la simțire, ca toți boii (fabulă) și întocmai ca rubedeniile sale, dă peste mine nu pentru că este grăbit, nu pentru că are o problemă ci pentru că este bou, iar eu nu ar fi trebuit să mă opresc, nu ar fi trebuit să mă feresc. Boii trebuie opriți, boii trebuie obligați să se ferească de oamenii normali și nu invers. Am lăsat Lumea pe mâna boilor și acum ne mirăm că în jurul nostru este plin de balegă?

 Autor: Mihai Malaimare