Alungarea lui Harap-Alb

                                            de Gheorghe Pârja

Vă plac basmele? Într-o lume ca a noastră putem primi răspunsuri neprevăzute. Fiecare cu satelitul lui. Până vă gândiți dumneavoastră, depun eu mărturie. Eu am crescut cu basmele povestite și apoi citite. Nu pot să uit mirarea mea de prunc când bătrânul Urechet, din Budești, aduna duminica, sau în sărbători, copii în jurul lui pentru a le spune povești. Adică, basme. Omul era orb, dar avea o voce plăcută și o memorie fascinantă. Noi, pruncii, ascultam în liniște depănarea poveștilor. Le știa din cărți, pe când avea vedere, dar și din viața satului. De la el am aflat despre isprăvile lui Pintea Viteazul prin Munții Gutâi, dar și povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă, spusă în versiune proprie.

Acel Homer rural din Budești povestea captivant. Stătea pe lada de lemn cu privirea oarbă îndreptată spre fereastră, spre lumina pe care nu o vedea. Pentru el, cuvintele erau luminătoare. Și acum, după atâta vreme, mă cutreieră întâmplările povestite de bătrânul orb. Eram vreo șase prunci din vecini să-i ascultăm poveștile. La sfârșit, ne întreba ce ne-a plăcut mai mult. Și noi îi spuneam. Așa că pentru mine basmele au rămas opere fundamentale. Dar lumea s-a schimbat. Alte generații, alte percepții ale realității. Recent am citit un articol scris de profesorul Horia Corcheș, autorul unor texte izvorâte din practica actuală a învățământului, care m-a pus pe gânduri.

La bacalaureatul recent, elevii au primit subiecte din Ion Creangă și Ioan Slavici, la alegere. Profesorul nostru ne spune că au existat multe reacții la Povestea lui Harap-Alb, care nu ar mai avea ce căuta în programa de bacalaureat. Că este un text învechit. Că elevii nu-l înțeleg. Că acțiunea nu rezonează cu ei. Că limbajul e greoi. Că ar dori autori contemporani, cu care se pot identifica. Scrie domnul profesor: „Nu, dragi chibiți, nu Harap-Alb e problema. Problema e că unii au capitulat în fața ideii că elevii trebuie ținuți permanent într-un confort călduț și familiar. Că dacă ceva nu e pe înțelesul lor de la prima lectură, atunci trebuie eliminat. Ce rușinoasă renunțare la ideea de educație! De când e criteriul pentru valoarea unei opere ușurința cu care se poate înțelege?”

Vin și eu, ca fost învățător, și spun că atunci când elevii nu înțeleg, este un moment potrivit pentru explicații. Fiindcă dacă scoatem tot ce este greu, tot ce te pune pe gânduri, ce mai rămâne? Profesorul Corcheș tocmai ne explică valoarea basmului și de ce Harap-Alb nu trebuie alungat din programa școlară. Deoarece el, basmul, dă tinerilor exact ce le trebuie să descifreze un drum inițiatic, plin de obstacole, de înșelătorii, de prietenii bizare și de confruntări morale. Este o poveste despre devenire, despre valori, despre cum nu te naști erou, ci devii. Despre cum curajul nu vine de la mușchi, ci de la caracter.

Ne mai spune profesorul: „Creangă îi învață pe tineri să discearnă între Spânul uns cu toate alifiile și omul simplu, dar drept. Ce poate fi mai relevant pentru un adolescent în plină formare decât să învețe că aparențele înșală, că loialitatea bate vanitatea, că binele este un drum lung și adesea greu?” Profesorul ne aduce aminte că în marile sisteme de educație din lume, elevii învață despre operele lui Shakespeare, Goethe, Moliere sau Dostoievski. În Franța, nimeni nu sugerează scoaterea lui Racine sau a lui Victor Hugo. În Italia, Dante nu este opțional. Pentru că nimeni nu își permite să rupă firul cu reperele fundamentale ale propriei culturi. Ion Creangă face parte din clasicii literaturii române.

Profesorul Corcheș pune degetul pe rană: „Nu elevii trebuie schimbați! Nici clasici precum Creangă nu trebuie scoși din programă. Ceea ce trebuie schimbat urgent e discursul acestor chibiți obosiți, blazați, influenceri de catedră, care, în loc să creeze punți, trag obloanele. Vrem autori contemporani în programă? Foarte bine. Dar nu în locul clasicilor. Ci alături de ei.” Da, cultura nu se face cu aplauze rapide, ci cu răbdare, efort și cu texte profunde. De aceea Harap-Alb nu trebuie alungat din programă. Că povestea feciorului de crai reprezintă situații din viața fiecărui om în timpul inițierii sale.

Spun cei pricepuți că rolul basmelor în formarea copiilor este extrem de important. Copiii se întâlnesc cu aburul ima­ginației. Basmele sunt emoție, credință, magie, liniște, speranță, fericire. Și nu faceți ca acestea să fie înlocuite cu violența și agresivitatea. Îndemnați copiii să citească basme! Și cei maturi pot să le recitească. Profesorul Horia Corcheș are legături cu Nordul. Bunica lui a fost învățătoare în Remetea Chioarului. Era un fel de bunică mitică a locului. Iar eu nu îl uit pe bătrânul orb care era un povestitor fascinant.

De-aș fi Harap-Alb, vorba celebrului actor Florin Piersic, nu aș pleca din cărțile copiilor.