Eminescu – jurnalistul actual

Deși Mihai Eminescu este, în mod covârșitor și apoteotic, celebrat ca poet național, această perspectivă restrânsă adesea umbrește o altă latură esențială a personalității sale: cea de jurnalist și gazetar genial. În realitate, Eminescu a fost un important jurnalist, influent și respectat, un observator critic al societății și un participant activ la dezbaterile politice ale epocii sale. Eminescu și-a început activitatea literară la vârsta de 16 ani, publicând poezii în revista ”Familia” din Budapesta, sub îndrumarea lui Iosif Vulcan. Mai târziu, începând cu 1870, a colaborat cu revista ”Convorbiri Literare” de la Iași, publicând poezii sub egida Junimii, condusă de Titu Maiorescu. Cu toate acestea, tirajul limitat al revistei a făcut ca mesajul liric al lui Eminescu să ajungă doar la o elită intelectuală din România și Transilvania. ”Convorbiri literare” se tipărea doar în 500 de exemplare, revistă răspândită doar în România mică și Transilvania ocupată de habsburgi. Prin urmare, în acea perioadă, Eminescu era recunoscut mai degrabă de un cerc restrâns de intelectuali decât de publicul larg. Abia după moartea sa în 1889, odată cu introducerea operei sale în manualele școlare și în circuitul critic literar, Eminescu a devenit un poet național, apreciat de toți românii.

După ce a pierdut postul de bibliotecar la Iași în 1876, colegii săi din Junimea i-au găsit un post de redactor-administrator și corector la ”Curierul de Iași”, o gazetă obscură pe care Eminescu o numea „foaia vitelor de pripas”. În anul 1877, publicistul își dezvoltă activitatea ziaristică la ”Curierul de Iași”, unde publică cronici teatrale în legătură cu spectacolele la care asistă, devenind un ziarist recunoscut în epocă. Această experiență îi oferă o perspectivă mai largă asupra societății și îl pregătește pentru rolul important pe care îl va juca în presa politică. Conștient că potențialul său creativ se risipește într-o muncă intelectuală inferioară, Eminescu era obligat să-și asigure existența și să întrerupă șantierul său spiritual și literar, fiind lipsit de resurse materiale și neprimind stipendii de la stat. Astfel, în paralel cu activitatea sa poetică, Eminescu a lucrat ca jurnalist la ziarul ”Timpul” din București, principala publicație a partidului conservator de opoziție. În 1877, s-a mutat la București și a început să lucreze la ”Timpul”, publicație cu orientare conservatoare, dictată de fracțiunea junimistă condusă de P.P. Carp și Titu Maiorescu, cu care Eminescu era în linii mari de acord. La îndemnul lui Titu Maiorescu și al lui Ioan Slavici, Eminescu s-a angajat la ”Timpul” ca redactor, ulterior, între 1880-1881, devenind redactor-șef. Orientarea conservatoare a publicației se reflecta în articolele eminesciene. A fost introdus în redacție de criticul literar Titu Maiorescu, care vedea în Eminescu un aliat valoros pentru promovarea ideilor conservatoare. La ”Timpul”, Eminescu a avut un salariu bun pentru acea perioadă, contrazicând imaginea populară a poetului sărac și neînțeles. Deși problemele materiale nu-l preocupau în mod deosebit, Eminescu a câștigat sume considerabile ca redactor și, ulterior, redactor-șef la ”Timpul”, cea mai citită gazetă a epocii. Pe lângă activitatea sa de la ”Timpul”, Eminescu a colaborat ocazional cu articole politice sau pe teme culturale la alte reviste și gazete, printre care ”Albina”, ”Familia lui Iosif Vulcan”, ”Federațiunea” și bineînțeles ”Convorbiri Literare”.

„Luceafărul” presei românești a fost un jurnalist acid și o voce a epocii sale, cel mai important editorialist al vremii. Ziarul ”Timpul”, în vremea lui Mihai Eminescu, avea ca motto ”Pentru România”, reflectând angajamentul său față de promovarea valorilor și intereselor naționale. Sub conducerea lui Eminescu, ”Timpul” a devenit una dintre cele mai importante publicații ale vremii, jucând un rol semnificativ în promovarea ideilor naționaliste, culturale și politice. Articolele sale incisive și argumentate au atras atenția publicului și au generat dezbateri aprinse în societatea românească. Colegii ziariști ai lui Eminescu erau fie comunicatori de partid, care răspândeau mesaje politice, fie gazetari care transmiteau strict informații de interes general către populație. Eminescu a scris la ”Timpul” între 1877 și 1883, fiind și redactor-șef în perioada 1880-1881. Ioan Slavici afirma despre Eminescu: „Eminescu lucrează cu zel şi cu mai multă credință decât mine. Nu-l strică decât lipsa lemnelor de foc.” Eminescu critica vehement Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, acuzându-și colegii că participă la înființarea unor instituții bancare în scop de speculă. De asemenea, susținea că apropierea de Imperiul Austro-Ungar nu este nici posibilă și nici recomandabilă. Era dedicat complet luptei pentru România, criticând atât liberalii, cât și conservatorii pentru politica de cedare în dauna poporului. Critica maghiarizarea numelor românești din Transilvania și pe Carol I pentru că nu se impunea. Condamna „mica înțelegere” dintre conservatori și liberali, atrăgându-și astfel mulți dușmani. „Istoria vorbește, în genere, clar”, scria Eminescu.

Stilul incisiv ș curajos al lui Eminescu l-a adus în conflict deschis cu o parte a conservatorilor. I.A. Cantacuzino îi scria lui Titu Maiorescu: „Iubite domnule Maiorescu. Încă o dată mă văd obligat să apelez la intervenția dumneavoastră. Tânărul acesta (n.r. – Mihai Eminescu) e atât de pătruns de ură împotriva rușilor, încât cu toate sfaturile mele, ba ce e mai mult, desconsiderându-le şi pe ale dumneavoastră, stăruie în a face din «Timpul» organul personal al antipatiilor sale. (…) Din toate punctele de vedere îmi faceți şi mie personal un serviciu, căci prea mult duc grija nepreacugetatelor sale amenințări“. În stilul său de scris, Eminescu era influențat de Schopenhauer, fiind prezente în rândurile sale filosofia dreptului sau istoria, aducând, totodată, și soluții la problemele expuse. Țăranii erau considerați o categorie pozitivă, în timp ce evreii și grecii erau aspru înfierați. Odată cu venirea lui Eminescu, la cererea acestuia, au apărut în redacție și Slavici, și Caragiale. O moștenire jurnalistică inestimabilă ne-a lăsat Eminescu, care este mai actual acum ca niciodată. Timp de șase ani, Eminescu și-a pus în valoare condeiul acid și original în jurnalism, publicând și fără semnătură articole politice, cronici interne și externe, note, recenzii și studii. Fără îndoială, venirea sa în redacție a dus la creșterea calității și varietății articolelor. Partea literară a publicației a căpătat amploare și consistență, fiind publicate articole de sociologie, istorie socială și analiză a stărilor politice din țară și din afară. Ca urmare, la invitația lui Eminescu, Caragiale s-a alăturat echipei de la ”Timpul” în primăvara anului 1878, rămânând redactor până în primăvara anului 1881. Eminescu, prin activitatea sa jurnalistică, a pus astfel bazele jurnalismului modern românesc, caracterizat prin rigoare, obiectivitate și angajament civic. Eminescu a fost un model pentru generațiile viitoare de jurnaliști, care au continuat să lupte pentru o presă liberă și independentă, în slujba adevărului și a intereselor naționale.

Iată care era sensul gândirii jurnalistice eminesciene: ”Nimic nu e mai periculos pentru conștiința unui popor decât priveliștea corupției și a nulităţii recompensate […]. Această priveliște îi ia poporului încrederea în valoarea muncii şi în siguranţa înaintării prin merit. Dându-le zilnic exemplu că, fără a şti ceva şi fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat şi om cu vază […] contagiul intelectual devine din endemic epidemic, trece de la restrânsul grup […] la grupuri din ce în ce mai numeroase de cetăţeni. (Mihai Eminescu, Opere. Volum: XIII, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1985, p.124.). Eminescu a fost deci un jurnalist celebru al epocii sale, deși mai puțin cunoscut ca poet de contemporani, în ciuda volumului de debut ”Poesii” publicat de Titu Maiorescu în 1883. Eminescu a deranjat elita politică a vremii, chiar și pe unii lideri conservatori. Celebrele vorbe: „si mai potoliți-l pe Eminescu” au fost rostite de Petre Carp, unul dintre politicienii influenți aflați la conducerea Partidului Conservator. Eminescu, ca jurnalist naționalist a făcut parte din Societatea secretă ”Carpațiii, prin care se dorea izbucnirea unei insurecții armate a românilor din Ardeal împotriva stăpânirii austro-ungare, fapt ce a dus până la urmă la un complot de înlăturare a poetului și jurnalistului din viața publică în iunie 1883, ca urmare a tratatului secret semnat de Regele Carol I și puterea de la Viena. Am vrut să evidențiez și să explorez profunzimea dimensiunii jurnalistice a lui Eminescu, evidențiind rolul său ca fondator al jurnalismului modern românesc și impactul său major asupra presei din acea perioadă. Opera sa jurnalistică rămâne fără îndoială o sursă valoroasă pentru înțelegerea societății românești din secolul al XIX-lea și a ideilor politice și culturale care au influențat-o. Eminescu era popular ca jurnalist necruțător față de corupția politicienilor în epocă și mai puțin ca poet. În acei ani, numele lui Eminescu era popular în rândul marei mase a românilor ca jurnalist imbatabil și neiertător cu politicienii corupți sau trădători de țară. Este important să recunoaștem și să apreciem contribuțiile fundamentale ale lui Eminescu la jurnalismul românesc, completând astfel imaginea sa complexă și multilaterală de poet, eseist, filosof și prozator. Consider că Eminescu este fondatorul gazetăriei românești moderne și un reper foarte actual și astăzi prin scrierile sale jurnalistice, care ne inspiră intelectual și moral.

Ionuț Țene