Domnule Bolojan,
domnule prim-ministru,
vă scriu ca om, ca un contribuabil al acestei țări... nu ca un votant!
Am citit CV-ul dumneavoastră...
Facultate, funcții publice, politică, bugete. Nimic neobișnuit. Dar totul bine înrădăcinat în sistem.
Un sistem care v-a plătit, v-a susținut, v-a oferit tot confortul. În timp ce milioane de oameni se chinuie să plătească întreținerea și mâncarea.
Salariul dumneavoastră: peste 28.000 lei pe lună.
Dar realitatea?!
• Combustibil? Decontat.
• Cazare? Decontată.
• Mâncare? Diurne.
• Reprezentare? Buget.
Ce rămâne? Mult. Foarte mult. Un trai liniștit, departe de lumea reală.
Acum, comparați cu un tânăr din România:
• 4 ani de facultate, și alte cursuri de perfecționare
• Job în privat: 5.000 lei/lună
• Cheltuieli: rată, facturi, mâncare, transport, haine
La final de lună: 0 lei. Sau mai rău… minus. Și de aici încep oboseala, frustrarea, și întrebarea: “De ce mai rămân aici?”Ați crescut TVA-ul.
Ați pus CASS pe concediul maternal.
Ați impozitat pensiile modeste.
Ați tăiat de jos. N-ați atins niciodată privilegiile de sus.
Spitalele? O rușine.
Educația? Subfinanțată.
Tinerii? Pleacă.
Eu n-am plecat din România având speranță. Am vrut să construiesc aici. Dar am stat într-o țară mai scumpă, mai coruptă, mai nedreaptă și mai obosită decât credeam că este.
Știu, sunteți ocupat. Cu ședințe, hârtii, strategii.
Dar știți ce nu aveți? Legătura cu realitatea. Cu oamenii pentru care sunteți pus acolo.
Până când nu veți trăi dintr-un salariu obișnuit, cu chirie, rate și copii, nu veți înțelege România.
Și dacă tot vorbim de „responsabilitate”, v-ați uitat vreodată la un talon de pensie, domnule prim-ministru?
Aveți în țara asta milioane de oameni care trăiesc cu 2.000 de lei pe lună (pensia medie, avem și mai mici) . Mulți sunt singuri, văduviți, cu lista de medicamente mai lungă decât bonul de la supermarket. Pastilele se scumpesc, tratamentele se scumpesc, analizele se plătesc. Ei nu au diurne, nu au deconturi, nu au „spor de stres”. Au doar un card de pensie care se golește în primele trei zile după ce intră banii.
La 70–80 de ani, îi mai vedeți aplecați prin grădini, pe câte un petec de pământ, cu spinarea ruptă și cu palmele crăpate, nu pentru „terapie ocupațională”, ci ca să aibă ce pune pe masă. Ca să mai scoată o ceapă, un cartof, o roșie, să nu moară de foame.
De ce, domnule Bolojan, suferă ei? Pentru că au muncit cu vârf și îndesat o viață întreagă. Pentru că au prins și comunismul, și tranziția, și „reformele” tuturor guvernelor. Au fost buni cât au ținut fabrica, CAP-ul, șantierul și sistemul în spate. Acum, la bătrânețe, au rămas o cifră mică într-un Excel, cu care vă lăudați de câte ori aveți ocazia.
Și lista nu se oprește la ei....
Aveți oameni bolnavi care își aleg tratamentul după preț, nu după indicația medicului. Aveți mame care stau cu copilul în brațe și cu frica în suflet, întrebându-se dacă luna viitoare mai pot plăti chiria și laptele. Le-ați pus CASS pe concediul maternal, ca și cum ați taxa direct burta copilului.
Din biroul dumneavoastră, toate astea sunt „categorii sociale”. În viața reală sunt oameni. Cu nume, cu fețe, cu nopți nedormite și cu frică de ziua de mâine.
Și încă ceva, domnule Bolojan.
Nu vă cer să stați la coadă la ghișeu sau să numărați monede la casă. Vă cer doar să recunoașteți că v-ați rupt de oamenii pe care îi treceți în statistici.
Dacă tot vorbiți despre „responsabilitate”, încercați un singur exercițiu de sinceritate: o lună de zile, fără diurne, fără mașină la scară, fără card de combustibil, fără deconturi. Un salariu mediu pe economie, chirie, coș zilnic și copii. Fără excepții.
Abia după aceea să ne explicați cum „trebuie să strângem cureaua”. Până atunci, sunați fals. Se vede de la prima factură neplătită.
Și până atunci, domnule Bolojan, nu sunteți român printre români. Sunteți doar un funcționar printre privilegii.
Asta e România pe care o guvernați, domnule Ilie Bolojan !!!
Până nu veți simți toate astea pe pielea dumneavoastră, nu aveți dreptul moral să le spuneți oamenilor „strângeți cureaua”. Pentru că, spre deosebire de dumneavoastră, ei nu mai au de unde să o strângă.
Semnat,
Un om care încă mai speră că se poate schimba ceva, dar cu o speranță tot mai obosită.
Autor: Rodica Mureșan
Sursa net
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu