BLESTEMUL
Prin
anii ’90 ai secolului trecut, după
plecarea din Oarţa de Sus a preotului Bechiş Ioan, ne-am trezit cu un păstor
nou, venit de prin părţile Maramureşului. Era un tip
relativ scund şi rotofei, cu o privire
ageră, comunicativ. Avea în jur de 40 – 45 de ani.
Comunitatea
l-a întâmpinat cu dragoste, ajutându-l să se instaleze şi să-şi asigure
confortul necesar. I-a fost alături şi în demersurile legate de biserică. Îmi
aduc aminte că dumnealui i se
datorează revopsirea acoperişului şi
refacerea gardului înconjurător. Cam puţin, zic eu, pemtru cei 5 ani cât a
funcţionat aici. Oamenii erau mulţumiţi şi de felul în care se desfăşura
liturghia şi chiar de calitatea predicilor pe care le susţinea. Se părea că
toate lucrurile erau în ordine. Chiar cârcotaşii satului l-au acceptat fără
prea multe murmure.
Cam după
2 ani de zile Satana şi-a făcut apariţia. Preotul a
pretins consiliului parohial să-i permită să gestioneze singur veniturile
bisericii, lucru care n-a fost acceptat. Apoi s-a observat că pălinca din Oarţa
de Sus este foarte bună şi că părintele s-a îndrăgostit foarte tare de ea. La
beţie devenea violent şi conflictele au fost inevitabile. Escapadele bahice
s-au înmulţit. Biata doamna preoteasă a fost cea mai afectată, simţind
consecinţele pe propria piele. Cuvântul “cuţit” era folosit adesea ca atribut al originilor
maramureşene şi ca dovadă de bărbăţie. Satul a constatat apoi cu milă statutul
de inferioritate conferit preotesei,
angajată în calitate de simplu muncitor la o unitate economică locală. Chiar eu
am văzut-o în una din zile săpând cot la cot cu nişte credincioase în tarlaua
de porumb de pe iclejie, în timp ce părintele, îmbrăcat în costum, se plimba cu mâinile la spate la capătul
holdei. Mi-a spus atunci că statutul de preot nu-i permite să efectueze lucrări
agricole. Apoi am aflat că acelaşi statut nu-i permitea nici să taie sau să
crape lemne şi ca urmare a ajuns să bage butucii în sobă aşa lungi cum erau. Celălalt
capăt îl punea pe un taburet şi îl
împingea pe măsură ce ardea. În discuţiile cu consiliul parohial revenea cu tot
mai multă insistenţă la cererea de a i
se transfera spre gestionare banii bisericii.
Au urmat
reclamaţiile. Reprezentanţii protopopiatului şi ai episcopiei au venit unii după
alţii pentru aplanarea conflictului. În
general au luat apărarea preotului. De fiecare dată s-au stabilit măsuri de reconciliere. Toate nu făceau decât
să amâne deznodământul, iar acesta nu putea fi altul decât plecarea preotului. Armistiţiile
temporare permiteau doar regruparea
forţelor. Nici curatorii nu erau cu toţii iubiţi de enoriaşi. Au fost şi
trădări. Preotul reuşise chiar să-şi găsească un grup de susţinători. Cu toţii
erau pe picior de război. Biserica era pe cale să se transforme într-un câmp de
bătălie. Gura satului avea un subiect “gras”, iar exagerările din ce în ce mai
multe.
Ierarhii
şi-au dat seama că nu este cale de întoarcere şi până la urmă au decis
transferul preotului la o altă parohie. Tabăra
învingătoare jubila. Ceilalţi au depus armele.
Poate că
despărţirea ar fi avut loc în condiţii normale, dacă duşmanii preotului nu ar fi făcut un gest
foarte urât. După ce îşi încărcase calabalâcul în maşini cineva a aruncat cu
pietre şi i-a spart parbrizul
amărâtei sale de Dacii. Era în
prag de seară, iarnă şi un ger năpraznic. Cum nu avea nici o soluţie, sub
ameninţarea unui nou bombardament cu pietre, a plecat aşa, cu parbrizul spart,
alungat. Ca “Blândul păstor”.
Au
trecut cam doi ani de zile şi în unul din drumurile mele am ajuns în Şieu, în
Maramureş. Era mare sărbătoare acolo. Se sfinţea noua biserică a
satului, o adevărată catedrală. Se adunaseră mii de oameni. Am profitat de
moment şi m-am plimbat pe uliţele satului pentru a observa cât mai multe din
arhitectura lemnului. Toate porţile erau deschise şi în fiecare curte erau mese
pline de bunătăţi. Şi de pălincă, bineînţeles. Nu aveai nici o şansă să treci
fără să intri şi să guşti. Oameni primitori, poate exagerat de primitori. La un
moment dat mă simt prins de cineva pe la
spate, peste ochi. Când m-am întors, pe cine văd ? Pe fostul meu preot. Puţin mai rotofei, jovial, cu faţa îmbujorată
:
-
Bată-te
norocu, domnule director, dar ce vânturi te poartă pe aici ?
-
Ştiţi
că drumurile mele sunt multe. Acuma m-am nimerit aici, la Şieu, la
sfinţirea bisericii.
-
Vă
rog să nu scoateţi nici un cuvânt până când îmi răspundeţi la câteva întrebări.
-
Sigur
că da.
-
A
murit Onuţu lui Marchiş ?
-
Da.
A murit.
-
Dar
Dobrin ?
-
Şi
el.
-
Dar
fătu Cornel şi Rogozu din Orţiţa ?
-
Şi
ei.
-
Au
avut morţi groaznice ?
-
Da.
Ambii au căzut în fântână şi s-au înnecat.
-
Dar
Sabin ?
-
Nu,
n-a murit.
-
Dar
nu i-a murit nimeni din familie ?
-
Ba
da, i-a murit băiatul cel mic, Sever.
-
Dar
Emica Petrii lui Şandor ?
-
Nu,
n-a murit, dar bărbatul i-a paralizat şi nu mai are multe de trăit.
-
I-am
afurisit pe toţi aceştia. M-am rugat lui Dumnezeu să-i omoare. Ca să fie o
pildă. Nu m-a deramjat că m-au uimilit ca persoană, dar eu sunt preot, domnule
director, şi prin gestul lor l-au umilit pe Dumnezeu. Să se înveţe minte. Să
audă şi alţii şi să creadă în puterile cu care Dumnezeu ne-a înzestrat. Nu va
rămâne nici unul nepedepsit. Regret doar că blestemul meu s-a abătut şi asupra
unor nevinovaţi.
Am rămas uluit. Intr-adevăr în aceşti
doi ani avuseseră loc morţi cumplite în parohia noastră, dar nu aveam de unde
să mi le explic. Abia acum am făcut legătura şi slaba mea credinţă s-a întărit
din nou. Mă întâlneam din nou cu acea lume nevăzută care mă înfioară de fiecare
dată când ne trimite semne. Nu se mai poate vorbi de întâmplări sau de
coincidenţe. Şi apoi, în ultimii ani m-am uluit de cel puţin trei asemenea
manifestări concrete ale voinţei divine.
Am reluat dialogul cu fostul nostru
preot :
-
Şi cum aţi reuşit atunci, pe acel ger năpraznic, să ajungeţi la Baia Mare ?
- Domnule director, a fost un
adevărat calvar. Am ajuns până la urmă, dar îngheţaţi bocnă şi ne-am îmbolnăvit
cu toţii. Cum să nu-i blestem ?
- Şi acum unde funcţionaţi ?
- Vai, sunt în sânul lui Avraam. Am
primit post la un spital de recuperare şi nu-i zi aproape să nu plec acasă cu
buzunarele pline de bani. Pentru că, recunosc, sunt stăpânit de boala banilor.
Aici, în Maramureş, oamenii ţin foarte mult la statutul lor social. Iar acesta
se poate dobândi doar printr-o stare materială bună. Ce să fac ? Şi prin mine
curge sânge de moroşan !
- Şi de unde atâţi bani ?
- Domnule, în ticăloşia mea, am pus la cale un plan diabolic. Împreună cu
medicii. Lacomi şi ei. Când fac vizitele de dimineaţa exagerează cu starea în care se află bieţii pacienţi. Le spun că
ei şi-au epuizat soluţiile, că numai Dumnezeu îi mai poate salva. Îi conving
apoi că rugăciunile preotului spitalului fac minuni. Au salvat sute de bolnavi.
După medici intru eu şi bolnavii mă privesc ca pe Dumnezeu. Ii
liniştesc şi îi asigur că totul va fi bine. Că o să mă rog pentru ei. Dar
rugăciunile trebuiesc plătite. Aşa se adună banii. Sigur, medicii îşi primesc
partea lor.
- Şi cum demonstraţi totuşi puterea
vindecătoare a rugăciunilor dumneavoastră ?
- Foarte simplu. Între vizite se lasă
un interval de timp mai mare. Prin tratament bolnavii îşi revin şi când medicii
intră în salon se arată uluiţi de miracolul întâmplat. Îl pun pe seama
rugăciunilor mele.
Vă las pe dumneavoastră să vă daţi
seama ce am gândit în sinea mea ! Şi nu vă grăbiţi să trageţi concluzii.
Meditaţi la ceea ce deja ştiţi : „Nu faceţi ce face popa. Faceţi ce zice popa”.
Eu v-am prezentat doar nişte întâmplări şi vă propun să faceţi domniile voastre
comentarii. Pe Google. La Muzeul satului Oarţa de Sus. Acolo puteţi citi poveştile
noastre din Ţara Codrului: www.oarta.32biti.com/
.
22.12.2012
prof.Traian Rus
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu