Motto: „Cea mai mare invenţie a umanităţii e Statul”. (ERIC
RÖHMER)
Noi, ca Stat, n-am dispărut, niciodată, în Istorie. Nici
cînd eram fărîmiţaţi, în Ţara Românească (1290), Moldova (1359), Transilvania (aici
au fost formaţiuni statale încă din anii 700). După 1859, cînd se pun bazele
Statului Român modern – nici atît! În comparaţie cu noi, Ungaria a fost rasă de
pe faţa pămîntului o dată (după dezastrul de la Mohacs, 1526), iar Polonia
a dispărut de 3 ori, cu tot cortegiul de umilinţe – de pildă, în ianuarie 1807,
ca să-l înduplece pe Napoleon să le re-înfiinţeze Statul (care se limita la Marele Ducat al
Varşoviei), nobilii leşi au devenit un fel de proxeneţi ai Istoriei, băgînd-o
pe frumoasa Maria Walewska, femeie măritată, în patul corsicanului. Românii,
însă, au avut un pronunţat simţ al statalităţii. Există hărţi ale Evului Mediu
timpuriu (Secolele VIII-IX) unde figurează Romaniile Populare, adică formaţiuni
statale în descendenţa gloriosului Imperiu Roman. N-au existat Polonii
Populare, sau Ungarii Populare, fiindcă slavii şi ungurii au venit mai tîrziu
la masa civilizaţiei.
Astăzi, Statul Român e de nerecunoscut. Numai o minune, sau
o puternică lege a inerţiei îl mai ţine între hotarele sale naturale – care, în
mare măsură, urmează hotarele Limbii Române. Este pentru prima oară cînd am
convingerea că evenimentele din 1989 au generat o stare de „leşin naţional”
(aşa numea Al. Soljeniţîn situaţia din Rusia, de după destrămarea URSS).
Oamenii şi instituţiile acţionează în transă, sub impulsul unui soi de
somnambulism straniu. Ţara nu mai e condusă de
forţele care, prin lege, ar trebui s-o facă. Ea e condusă din nişte centri de
comandă exteriori. N-aveţi decît să vedeţi ce coadă e la unele ambasade
străine, într-o slugărnicie care ne duce cu gîndul la „Revizorul“ – piesa lui
Gogol fiind inspirată de experienţa lui Puşkin în exilul său din… Basarabia!
Dar îi ascultă românii pe străini? Asta e, că nu prea îi ascultă, ei urmîndu-şi
lentoarea fanariotă. Şi atunci, de cine ascultă românii? De televizor. Ăsta ne
conduce. Şi înjurătura, ca descărcare nervoasă şi mobilizatoare.
Unul dintre secretarii Regelui Carol I, întrebat de ce
pleacă din România, a dat un răspuns magistral: „Prea mult bida mă-tii!”. Aşa
percepuse mintea lui de elveţian. Prea multe sudalme, la tot pasul, care ţineau
loc de mod de viaţă. Iar acelaşi Carol I l-a portretizat foarte plastic pe
tînărul lui nepot, viitorul Carol al II-lea: „A devenit un adevărat român:
înjură şi face datorii!”. Din păcate, în final, Regele Play-Boy ne-a lăsat,
nouă, datoriile, iar el a plecat din ţară cu o
avere fabuloasă, aşa cum avea s-o facă şi fiul lui, Mihai.
De ce cred că Statul Român a eşuat? (Eşuarea e mai gravă
decît naufragiul!). Uitaţi-vă în jur. Mergeţi prin ţară.
Nimic nu mai merge. Nici măcar puşcăriile nu mai sînt ce-au fost. Totul e lăsat
la mîna monstrului bicefal Ciupeală-Plezneală. Crede cineva că şefii
penitenciarelor, sau ai Justiţiei, sau ai Poliţiei şi Serviciilor Secrete
trăiesc numai din leafă? Haida-de! Pe cine moştenim? Pe fanarioţi, sau pe
byzantini? Eu cred că, în plămada noastră, s-au amestecat ambele drojdii.
Esenţa byzantinismului asta este: a o scălda în două ape. Esenţa
fanariotismului: lasă, că merge şi aşa. Rezultatul e un carcalete: să moară şi
capra vecinului! Noi nu trăim. Noi amînăm să trăim. Noi supravieţuim. „Beţia de
cuvinte”, de care scria Titu Maiorescu, a devenit mod de viaţă. Plaja lumii
moderne e plină de zeci de delfini eşuaţi. Pe pîntecul lor scrie: Rusia,
Ungaria, Grecia, România ş.a.m.d. Cine va arunca, înapoi, în mare aceşti
delfini? Cine îi va înviora şi îi va aduce la viaţă? Nimeni, pentru simplul
motiv că cei care ar putea s-o facă (Marea Finanţă Mondială, Organismele
Internaţionale) n-au nici un interes. Acum, sub ochii noştri, răufăcătorii
Istoriei dau nişte lovituri de graţie comparabile cu cele din 1940. Cine joacă
rolul lui Hitler? Dar pe al lui Stalin? Sau pe al lui Churchill? Istoria se
repetă, la altă scară, pe o altă spirală. Referindu-se la lovitura de Stat dată
de viitorul Napoleon al III-lea, care încercase să-l copieze pe unchiul său,
Napoleon Bonaparte, Karl Marx scria: „Istoria, cînd se repetă, devine ironică”.
Acum se repetă, dar nu e cîtuşi de puţin ironică. E feroce. Pentru că s-au
înregistrat mutaţii şi la nivelul speciei umane. Efectiv, românul din 2015 nu e
acelaşi cu românul din 1915. Dacă ar trăi, acum, marele sociolog Dimitrie
Drăghicescu ar scrie altfel „Din psihologia Poporului Român“. Eşuarea unui stat
e uvertura dispariţiei sale. Noi, românii, sîntem din ce în ce mai aproape de
acest moment.Preluare TRICOLORUL
CORNELIU VADIM TUDOR
Duminică, 5 iulie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu