Anii ’80 trecuţi
de care, în curînd, ne vor despărţi 4 decenii, au fost formidabili. Au creat
lumea următoarelor 2 sau 3 secole. În Marea Britanie a fost deceniul „Doamnei
de Fier”, primul-ministru Margaret Thatcher, cea care a forţat Istoria şi a
vrut să-i determine pe britanici, pentru a doua oară, americani, încercînd să-i
facă să renunţe la statul social european şi să le impună capitalismul cel mai
sălbatic cu putinţă. A eşuat, dar a crescut la sîn şi ne-a pricopsit cu
următoarele generaţii, cel puţin stranii, de europeni, printre ei şi mulţi
dintre copiii noştri, „egoişti, băgăreţi şi leşinaţi după bani” (sloganul
băncii Lloyd’s, din Londra). Peste Ocean, preşedintele Ronald Reagan a lansat
neoreaganismul, adică democraţia de piaţă liberă, adică neoliberalismul
economic dezlănţuit şi i-a adus pe neoconservatori la Casa Albă , Pentagon,
Departamentul de Stat etc., de atunci încoace aceştia au căpuşat temeinic
factorii de decizie politică şi managementul suprem al SUA.
Cu perestroika şi
glasnostul lui, Mihail Gorbaciov a înmormîntat comunismul, şi bine a făcut, au
urmat 20 de ani de chinuri colosale pentru ruşi, dar, astăzi, ţara lor este pe
drumul ei propriu, capitalism după priceperea lor, democraţie după înţelegerea
lor, mîndrie naţională renăscută, situaţie economică generală bună şi revenire
la fostul statut de superputere mondială, una din primele două ale lumii. Karl
Marx a sucombat a doua oară, cea mai devastatoare critică a marxismului a venit
de la polonezul Leszek Kolakowsky, în cartea „Curentele principale ale
marxismului“, un ghid în filozofia lui Marx, dar şi discursul de adio la
îngropăciunea în uitare a doctrinei sale. I-a urmat comunismul în toate
variantele europene – adică Marx, Engels, Lenin şi Stalin. După 29 de ani, a
căzut şi zidul lui Hruşciov, de la
Berlin , iar Germania s-a reunificat. În tot acel deceniu,
pînă în ultima lui săptămînă, numai ţara lui Gică Contra n-a făcut şi nu a
sperat nimic. Condamnată, parcă, de un tribunal science fiction la o sentinţă
halucinantă, România anilor ’80 s-a întors în timpuri geologice revolute, în
Cuaternar, în frig, mîncare drămuită şi foame, printre mamuţi industriali şi
copii făcuţi la întîmplare, în străfunduri de peşteri – apartamente semiîngheţate.
Apetitul lui Nicolae Ceauşescu pentru dictatură s-a produs într-un climat
reprobabil de toleranţă internă şi internaţională, s-a ajuns la stări de
lucruri de un primitivism năucitor, liderul şi-a subordonat totul: partidul,
statul şi resemnarea întregului popor. În zilele marii revoluţii mondiale a
comunicaţiilor, în ţara lui Eugen Ionescu absurdul a ieşit din orice proporţii,
la 28 martie 1983. Printr-un act al Consiliului de Stat, Bucureştii au declarat
război… tuturor maşinilor de scris de pe teritoriul României, inclusiv bietele
Underwood, Remington şi Adler, vechi de 50-60 de ani, de dinainte de comunism
(?!). Dar, toate întîmplările fabuloase ale anilor ’80 din veacul trecut, aşa
cum am încercat să vi le amintesc în cîteva cuvinte, au fost depăşite de una
colosală, a cărei magnitudine şi importanţă istorică nu a fost pe deplin
pricepută, la vremea respectivă, de către contemporani: la 1 ianuarie 1983, s-a
născut Internetul şi a devenit operaţională prima reţea unică globală cu
protocoale TCP/IP. În viitorul nu prea îndepărtat, o altă Margaret Thatcher, un
alt Ronald Reagan, un alt Gorbaciov, un alt Helmut Kohl, sau un alt Ceauşescu
şi toţi guvernanţii care le vor urma vor trebui să înfrunte această sabie cu
două tăişuri a democraţiei care este Internetul, precum şi cele 3 mari pericole
anti-sistem apărute odată cu el: 1) comunicarea şi dezbaterea publică
instantanee a unor programe şi platforme politice anti-establishment; 2)
transmiterea şi monitorizarea unor măsuri organizatorice strategice şi tactice,
în vederea obţinerii succesului electoral şi a cîştigării guvernării; 3)
mass-media alternativă, ca antidot la intoxicarea zilnică a publicului de către
serviciile (îndeosebi video) ale presei mainstream, aservită politic şi
economic.
Astăzi,
Internetul îi învaţă pe utilizatorii săi, pe cetăţeni, cum să-şi schimbe
părerile şi viziunile despre guvernele lor, acolo unde este cazul le oferă
legătura benefică cu guverne în mod real democratice, adică în slujba lor, le
furnizează satisfacţie. Internetul, cyberspaţiul, pune la dispoziţia oamenilor
o bază de informaţii incomparabil mai mare decît, să zicem, acum 40 de ani,
pecetluieşte soarta guvernărilor nefuncţionale, defineşte mult mai limpede
interdependenţa internaţională, după caz benefică, sau nu. Permite
utilizatorilor să înţeleagă cum anume funcţionează, în ţara lor, practicile
democratice şi guvernanţa şi, simultan, ce fel de politici şi relaţii sînt
practicate de guvern în exterior. Fără Internet, foarte mulţi nu ar realiza astăzi cît sînt de oprimaţi, sau
de liberi. Cît de mult le este cenzurată informaţia oficială. Cît de aservită,
sau nu, este mass-media frecventată. Cît de onestă, sau mincinoasă şi perfidă,
este propaganda statului.
Cît de retrogradă
a devenit în prezent mass-media oficială, indiferent că vorbim de Vest, sau de
Est, de ţări cu o îndelungată tradiţie şi viaţă democratică, sau de ţări la
început de drum pe calea democraţiei.
Sursa ziarul TRICOLORUL
RADU TOMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu