Evanghelia de Duminică: Ține sufletul tău în Dumnezeu, împotriva talazurilor lumii

În vremea aceea, Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

Pericopa evanghelică a Duminicii a 9-a după Rusalii relatează, în continuarea minunii înmulțirii pâinii și a peștilor din duminica precedentă, o altă minu­ne, și anume umblarea lui Hristos pe Marea Galileii în timpul unei furtuni și potolirea acesteia.
Umblarea lui Hristos ca pe uscat pe marea învolburată, intrarea lui în corabie pentru a potoli frica ucenicilor care se aflau singuri și liniștirea furtunii, dincolo de simpla relatare a unor minuni care ne încredințează despre Dumnezeirea Mântuitorului Hristos, transmit un puternic mesaj al nădejdii și al încrederii pe care trebuie să o avem neîncetat în purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de făptura Sa, dar și a credinței puternice pe care noi trebuie să o manifestăm în fața marii milostiviri a lui Dumnezeu, în pofida tuturor provocărilor lumii care vin în permanență să ne distragă aten­ția dinspre cele veșnice către cele vremelnice. Statornicia noastră în credință și așezarea prin a­ceasta sub acoperământul harului lui Dumnezeu înseamnă de fapt să rămânem în corabia salvatoare a Bisericii, pe care nici valurile, nici vânturile nu o pot urni din drumul său, pentru că în această corabie cârmaci este Însuși Hristos Domnul – Capul nevăzut al ei.
Credința noastră sinceră în Dumnezeirea Mântuitorului Hristos poate deveni pentru noi șansa mântuirii, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta… te vei mântui” (Romani 10, 9). Așadar, în drumul vieții noastre către Împărăția lui Dumnezeu nu trebuie să ne lăsăm biruiți de furtunile, de vânturile și valurile ispitelor lumii, ci să avem „ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credin­ței” (Evrei 12, 2).

„Așa e omul! De multe ori reușește în fapte mari, dar e înfrânt în cele mici”

Un amănunt semnificativ al Evangheliei acestei duminici este faptul că Petru, văzând pe Domnul că vine spre corabia cuprinsă de valuri și fiind încredințat că Acesta este Hristos Domnul, Îi cere să-l cheme la Sine, dorind să fie cât mai grabnic lângă El. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind semnificația acestui gest, arată că Petru „n-a crezut numai că Hristos poate merge pe mare, ci că poate și pe alții să-i ducă la El pe mare”. Gestul său este așadar rodul credinței în dumnezeirea Mântuitorului. Fiind chemat de Domnul, Petru începe și el a umbla pe mare. Însă, deodată, văzând furtuna cumplită, se teme și, începând să se scufunde, strigă: „Doamne, sca­pă-mă!” Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește faptul afundării lui Petru astfel: „Coborându-se Petru din corabie, a pornit-o spre Iisus. A biruit primejdia cea mare, marea, dar a fost biruit de una mai mică, vântul! Așa e omul! De multe ori reușește în fapte mari, dar e înfrânt în cele mici… La fel și Petru. Frica de furtună era încă puternică în sufletul lui, totuși a îndrăznit să pășească în apă; dar în fața bătăii vântului n-a mai putut să se țină, cu toate că era aproape de Hristos”. Apropierea fizică de Hristos nu reușește să-i dea lui Petru imboldul de a-și depăși frica, întrucât „…la nimic nu-ți folosește să fii aproape de Hristos dacă nu ești aproape de El cu credința”. O clipă, Petru și-a desprins privirea lui de Hristos, luând seama mai mult la vântul cel puternic și la valurile înfri­coșătoare. Atunci, încrederea lui a început să se clatine și să se scufunde. Sfântul Nicolae Velimirovici arată că atâta vreme cât pe Apostolul Petru îl purta credința, acesta umbla pe apă, „dar când s-a îndoit, a început să se scufunde, pentru că îndoiala aduce frica”. De foarte multe ori acesta este și parcursul ex­perienței vieții creștine: în pofida faptului că suntem ai lui Hristos și că Acesta locuiește în noi, atunci când nu avem ochii sufletului îndreptați către El, suntem biruiți de frică și de grijile lumii și ne afundăm în îndoială și necunoaștere.
Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat pe Petru și i-a zis: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Din cuvântul Mântuitorului înțelegem limpede faptul că „nu furia vântului l-a făcut să se scufunde, ci puținătatea credinței lui”.

„Să crezi în chemarea lui Iisus împotriva evidenței potrivnice”

Părintele Arsenie Boca arăta într-una din cuvântările sale că momentul cufundării lui Petru în îndoială „din pricina evidenței potrivnice” a valurilor „ne învață virtutea credinței: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva mării”. De aceea, ne îndeamnă părintele: „Ține sufletul tău liniștit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente”, pentru că „a pune eviden­ța valurilor în primul plan al sufletului e îndoială declarată din punctul de vedere al credinței”. „A fi în îndoială, din cauza evi­denței, e după fire – zice părintele Arsenie, în vreme ce a fi în chemarea lui Iisus e mai presus de fire, e firea după har. Aceasta nu se scufundă în mare”. Așadar, lucrarea cre­dinței înlăuntrul nostru este lucrarea minunată a transformării omului trupesc în omul cel duhovnicesc, ce caută la cele dinlăuntru, adică transformarea noastră până „la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos”.
Sfinții Părinți au asemănat corabia din Evanghelia acestei duminici cu Biserica lui Hristos, care Îl are cârmaci pe Domnul. Asemenea corabiei din Evanghelie, și parcursul Bisericii creștine prin furtunile lumii este anevoios, dar plin de nădejde, întrucât nu călătorim singuri, ci împreună cu Hristos. Credin­ța în Hristos Domnul ne umple de nădejde, dându-ne imbold în a continua pelerinajul nostru prin spațiul și timpul lumii, către Împărăția veșnicelor bună­tăți. Precum pe Marea Galileii, Hristos intră „în toată vremea și în tot ceasul” și în corabia văzută a lumii și, după spusele Sfântului Nicolae Velimirovici, „când Hristos intră în corabia trupului nostru, fie prin Sfânta Împărtășanie sau prin rugăciune, sau în orice alt binecuvântat chip, furtuna patimilor din noi se liniștește și corabia se îndreaptă lin către mal”. Malul reprezintă sfârșitul călătoriei noastre pământești, în și cu nădejdea vederii negrăite a feței lui Dumnezeu și a sălășluirii împreună cu sfinții și drepții în bucuria cea netrecătoare a veș­nicelor bunătăți din raiul desfătărilor duhovnicești.

Pr. Conf. Univ. Dr. Lucian Farcașiu, 21 August 2016