Sub magneticul titlu „Armonii celeste”, a apărut cel de-al patrulea volum editat de Cenaclul „Arionda” (Galaţi). Culegerea cuprinde poezii şi două scrieri în proză. Nu-mi dau seama dacă este o antologie sau un florilegiu*, adică dacă selecţia a fost sentimentală ori imparţială. Amănunt care va interesa, peste ani, istoria literară. Acum, contează mai puţin.
Sunt, în carte, scriitori consacraţi şi scriitori debutanţi, dar a căror valoare nu este dată de vechimea în literatură.
Sunt, în carte, scriitori consacraţi şi scriitori debutanţi, dar a căror valoare nu este dată de vechimea în literatură.
RADU BOTIŞ. Armonii într-adevăr celeste. Stihuri în care se îngână lira cu panseul, zicerea cu struna. Dumnezeu - totdeauna prezent, numit, cu siguranţă şi cu veneraţie, în simbol antonomazic, „Cel Bun, „Cel Blând”, „Tatăl Bun”. Un imperativ plin de cumpăt şi de cuviinţă - „Vorbeşte Doamne, vremea e puţină / [...] / Adu-mi aminte de-un tărâm ceresc / [...] / Nu înceta Prea Bune să-mi vorbeşti”. O exprimare enunţiativ-reală - „Voci divine însoţesc / Revederea-n sfânta taină, / Solii în divină haină / Ai tărâmului ceresc”. Tropi ai analizei (în realizare enumerativă) - „Lume de taină, de etern, de mister” sau ai dublei tăgăduiri în: „Nu, singuri nu suntem” şi în specific româneasca întărire a negaţiei (deosebită de anularea, prin dublare, din alte limbi): „Nu mai e nimeni, unul, să o vadă”. Ori tropi ai visului, într-o superbă imagine (înălţată prozopopeic): „Am fost la tine şi era / Un înger lângă crucea însingurată, / Părea tăcut, o lacrimă-i curgea / De pe obraz-doar el cu tine, tată! // Când m-a văzut, cu mâini împreunate / Şoptind, mi-a arătat spre cer: / - Vezi, el acolo-n marea-i bunătate / Dezleagă calea marelui mister”. Şi tropi isonici (în litere - anadiploză): „Încrezător, mă rog. // Mă rog, / Pe-un drum ceresc răsar / Noi bucurii fără hotar / Şi îngerii sfioşi păşesc / Prin raiul cel dumnezeiesc. / Încrezător, mă rog. // Mă rog, / Un imn ocrotitor / Scoboară-n glas înălţător, / Fiinţa-ntreagă luminând / Vroirea Celui Blând. / Încrezător, mă rog”. În afară de Cer şi Credinţă, punctele de atenţie ale scriitorului sunt, constant, două măsuri complementare: timpul şi spaţiul. Ceea ce poate străpunge aceste limite pământeşti/cosmice este numai comunicarea. Când „Par zilele adeseori mai grele / Când totul se înveşmântă în amurg” şi „vremea e puţină / Cărarea se îngustează tot mai mult”, rugăciunea are putere de trecere universală (passe-partout), iar răspunsul lui Dumnezeu se manifestă „în surdină”, într-o „cerească simfonie” sufletească. „O şoaptă divină întrecând atotcuprinderea / Acolo unde tainic rugăciunea prinde contur” şi „Clopotele acolo dau glas îngeresc / În liniştea singurătăţii mântuitoare, / Gândul curat iradiind dumnezeiesc / Dinspre înalt, către noi, fiecare”. Rugăciunea omenească are totdeauna „replică” dumnezeiască. „La orizont, îmi pare uneori / Că se întâlneşte cerul cu pământul / Iar peste toate înţelept Cuvântul / Aduce strălucirea dintre nori”. Cu adevărat, în poemele acestea, exprimându-mă în verbul lor, „Parcă din ceruri se adună / Şi îngerii cu Tatăl Bun”.
CEZARINA ADAMESCU. Versuri care ar impune interpretări semiotice pentru a dez-lega „Spusul de Nespusul”. Versuri de sugestie, clădite ele însele pe magică interogaţie. Accent prin întrebare. „Sunt eu, eşti tu cel aşteptat / În rana mea nevindecat, / În rana mea, tămăduit / De neiubit, de preaiubit?” Talent care îşi poate permite licenţe pe care le preface în figură de stil. „Din el băut-au marii menestrei, / În vin de ambră scaldă-te, nu vrei?”. „Menestreii” rezolvă dificultatea rimei şi în rândurile: „ca o aură ninsă / cu fulgi de scântei / ţâşnită din lyrele / atâtor sfinţi menestrei” - care încheie o poezie de întrebare fără semne ale întrebării. Figură de compromis, însă, mai ales când rima pentru „trup” se împlineşte prin „[î]ntrup”. Dar ideea euharistică este extraordinară: „Se scurge roşul în pahar / Şi-n suflet răspândeşte har. / Iar Pâinea cea suprafirească / Menită să ne mântuiască / Atunci când vorbele se-ntrup / E Sângele zvâcnind în Trup”. Vederi mirifice salvate prin rimă leneşă. „Mă ning, mă înmormântă-n dalb / Cuvântul sacru-nmiresmat şi alb”. Gust pentru sofisticat oximoron. „E-o preamărire-n Umilinţă / Şi-atâta lipsă-i în priinţă. / Atâta gol se află-n plin / Şi-atâta miere în pelin!” Poeme de forţă şi de frumuseţe, în care elanul şi stăpânirea se posedă încrucişat. „Acolo doar e aerul înalt. / Eu l-aş străbate lesne, dintr-un salt. / Dar nu vreau însuşi spaţiul să-ngenunchi / Sunt creangă de cireş fără de trunchi. / Sunt ramură-nflorită de măslin, / De parcă m-aş întoarce-n mine - vin, / Nepoposind vreodată într-o gară, / Mi-e frig şi ning cu stele mici de ceară”. Spuse de memorat. Spuse îmbălsămate-n metaforă. Spuse pentru reflectat. „Ce sunet care nu mă minte / Răzbate sus, peste cuvinte? / E oare vântul, e furtuna / E primăvara, e minciuna? / Sau toate la un loc de vrei / Absint într-un potir să-l bei?…” Spuse de mărturisire cu efecte obţinute anastrofic. „E-o lume nouă, decât îngeri mai presus, / Mă cheamă iar în lumea Lui Iisus”. O poetă „captivă luminii”, care cultivă, reticent, haşura figurativă.
STAN M. ANDREI. Filosofie modelată în vagi forme haijine (fără trei versuri, cinci, şapte, cinci, total 17 silabe şi cezură, - rămân freamătul şi anotimpul). „Nisipul din clepsidră, / jos. / Tot jos, / frunzele din pomi. // Prohodirile, / sus. / Tot sus, / amintirile”. Poezie „vasală” adagiului - cu încheieri, uneori, foarte deschise. „Drumul frunzei / e un maraton. / Deşi feminină, / nu dă înapoi, / ci îşi tot întinde limbul / după briza din zori. // La sosire, / câştigă aurul. // Esenţele nu se dezmint”. Câteodată, poemele aduc a tanka… tot fără formă fixă. „La sărbătoarea toamnei / eu vin tot flămând. / Dar cum pot, oare, / să-mi pun alături / chipul meu de om plângând?!…” Multiple soluţii creative. „Didascalie” duhovnicească în poezia „Năzuinţă”: „Când te rogi, / lacrima să-ţi curgă râu, / până când păcatul / în iertare albeşte!” Optaţie de un patetism rezonabil: „TOAMNĂ, / Cumsecade, / anunţă-mă-n cercul tău! // Onest, / dă-mi un loc pe măsura culorii! // Chibzuit, / potoleşte-mi sau ascute-mi ritmurile! // Iertând, / înveşmântă-mă cu sărutul tău! // Simplu, / numeşte-mă!” Interogaţie cu retorică bătaie departe: „Şi trandafirul din vaza mea / cântă şi leapădă petale… / În numele cărui adevăr?” Epanalepsă exemplară. „O frunză galbenă, / strălucitor de galbenă, / pe tină. / O stea galbenă, / strălucitor de galbenă, / într-un ochi”. Tema predominantă - presiunea timpului oxidat. Frunza purtată spre soroc. Veştedul anilor, care se apropie de termen. Culoarea coacerii. Anotimpul coacerii. Vârsta coaptă. Emoţia şi încântarea deplinului. Şi vreme de acatist. Timp de stat drept. „Bucură-te! // Iată Lumina / întru care mă clintesc / şi pentru care / în liturghia singurătăţii / mă proptesc!” Al câtelea icos?
GHEORGHE ANTOHI. Vers clar. Expresie francă şi precisă, gândită în acceptul propriu al cuvântului. Stil eterogen, derivat când din folclor („Vara m-a strigat afară, / Să colind prin luncă iară, / Să-mi pun flori la pălărie, / Adunate din câmpie, / În triluri de ciocârlie”), când din textele la fel de populare ale romanţelor („Dacă vrei să vii la mine / Să petrecem până-n zori, / Fredonând o melodie, / Cum făceam adeseori”), când din traducerile lui Dosoftei („Zboară în slăvi / paseri albastre, / Răsună-n dumbrăvi / cântări măiastre” este, la urma urmelor, binecunoscutul Psalm 46: „Limbile să salte / cu cântece nalte / Să strige-n tărie / cu glas de bucurie / [...]“), când din poezia modernă, mai mult aluzivă decât explicită, cu miza, aici, pe aglomerarea de imagini („Vise în clocot / de zarzăr sau măr, / mândră codană / cu flori prinse-n păr; / Brâu curcubeu / ca ploaia de vară. / Soare-mpărat / lucind peste ţară. // Timp petrecut / pe-o dungă de vară, / cântec arzând / pe-o verde chitară. / Triluri doinite / de privighetori, / cămăşi ţesute, / minuni printre flori…”). Poezie originală, totuşi, cu mari puteri plasticizante. Versuri cu efect instantaneu, impresionante. „Apa ţâşneşte / din uger de stâncă, / Lacrimi de înger / spre valea adâncă”. Şi mult idealism. „Răscruci de vânturi / Sus printre creste, / [...] // Crâmpei de codru / Suiş pe-o potecă, / [...] // Toate se-adună / Ca-ntr-o poveste: / A fost, / va fi, / este”.
GEORGE BALAN. O mecanică a scrisului în care forţa vizualului învinge rezistenţa cuvântului. „Zadarnic roua-i pe nisip, / E numai veşnicie pe aici, / Sunt doar spre Dumnezeu poteci, / Umbrare nu-s de niciun chip, // Nicio fiinţă şi nici fapte, / Oglinzi se pierd, se suprapun, / Mirajuri, doruri se adun / Şi le ascult cum cad în şoapte”. Farmec în stare de trezie. „Amurgul tot cată înapoi / la ziua ce se-ascunde / în dosul gardului din creste / şi-n lâna neagră de la oi. // Şi toate curg către amurg, / cu largul lumii, vârstele, / curmate sunt şi astrele, / nevăzutele, cum curg”. Elan superior. Odă a bucuriei. Receptivitate artistică diurnă (chiar şi sub stele). „Sublim e cântecul luminii! / Stau astrele veşnice, / Neştiutele fără de nume, / Aprinse în sfeşnice”. Impresii bine prelucrate: „amândoi sunt de prisos, / clopotele bat în turlă, / cântă buha, cânt duios”.
NORI BELLU. Partitură narativă. Cadenţă pierdută. Axare pe mesaj. Versuri-reportaj. „O toamnă târzie / cu trena lungă de ceaţă / cade pe tâmpla senină a ţării”. Poezie patriotică rostită cu glas scăzut - „În ţara mea / curg razele-fuioare de lumină - / ţesând lanuri aurii de grâu…” -, fără surle şi trâmbiţe - „şi-n augmentata strălucire / ce-şi revarsă / plenitudinea celestă / naşte / feeric rod de cuvinte / cu dor adânc de ţară…”. Atracţie pentru semnele belşugului/recoltei (nu doar în „Toamnă târzie”). Scântei de expresie. „[...] rostogoliri de fân / peste carul vremii…” Finale în suspensie. Implicare afectivă. „O, şi pragul uitărilor, / ros de cari, / care-ţi mai aşteaptă paşii / din visul copilăriei / rătăcit prin unghere de ecouri…”. Poetă pozitivă. Mare suflet. „şi a rămas / scris pe cer / cu sclipiri stelare / numele lor nemuritor: / CALEA ROBILOR!”
ANTONETA CHIBURŢĂ BALAN. Vocaţie lirică. Sensibilitate cu faţa spre frumuseţile pământului şi gândul la lumea de dincolo. „Covorul arămiu în tonurile toamnei, / Pufos, sub paşi, de-acuma, curând va putrezi; / Din somn adânc de iarnă, nimic nu-l va trezi, / Nici gândurile blânde, sub paşii rari ai Doamnei…”. Reflecţii încastrate în clip-uri iluzoriu peisagistice. „Nisipurile-s mişcătoare şi fierbinţi. / Te-afunzi în deşert, păşind printre dune, / Ce te-atrag, de ajuns chiar să te minţi / Că aluneci spre neant, clătinându-ţi fiinţa, / Spre o lume, ce-ţi poate răpune dorinţa / Şi înşelătorul vis, ce-ţi atrage paşii / Spre un ţel neclar, dar ispititor”. Umor amar. „Se leagănă valu-nspumat, / Să-mi urce spre Ararat / Corabia viselor roz / Scăpată în larg de-un matroz. // Degeaba eu astăzi mai ţes / Noianul de vise-n eres, / Căci nava visului roz / Pierit-a cu tot cu matroz. // Şiruri de vise se curmă, / Ne-am păcălit în exces; / Ne plângem dorul din urmă, / Comemorând azi un deces! // Se tânguie valu-nspumat / La poale de Ararat, / Pierdutul cu vârful în nor, / Vieţii eşec, spectator”. Omul îşi atinge reala valoare numai răspunzând vocaţiei sale.
ADELAIDA CRISTESCU ISELIN. Oralitate. Surpriză şi surprindere. Teribilism moderat şi aproape grav. „Eu - nu sunt ultima ta dragoste, / sunt prima şi cea mai sinceră, / pentru că sunt ireal de adevărată, / aşa, fără nume şi viaţă reală, / sunt mai concretă decât oricine pe lume, / sunt fata de vânt şi de sânge, / sunt fata din visul iubirii / şi atât”. Introvertire camuflată în extravertire. „Tu, îndrăgostit de emancipare, / eu, aripă frântă de durerea zborului către tine, / ei lovindu-ne sufletele / cu noroiul din inimi, / Pentru că? / Pentru că… / iubirea”. Dinamică a relatării accelerată prin suprimarea elementului eminamente dinamic - verbul în funcţie de predicat. Frază eliptică, materializată, susţinută prin numire, adică substantival-pronominal. „Tu - un gând de tristeţe, / eu - o spaimă de viaţă, / ei - singurătăţi printre stele”. Energie orientată spre static. „Eu, o speranţă, / el, o sclipire de fulger, / eu, fericire, / el, fericire. / Eu, tu, / tu, eu, / un joc de-a viaţa, / un joc de-a moartea, / şi, în final, / noi”. Concluzie dez-armată: „Într-o zi vom fi iarăşi noi, / sau poate că nu. / Cine ştie? / Tu ştii?”. Poezie poezie „şi atât”…
MARIETA DĂNĂILĂ ROŞU. Vers liber. Creaţie de inspiraţie religioasă, în concretizare idilică („Plopul a început / să ningă. / Fulgii albi şi uşori / zboară până la nori / Să mângâie / tâmple de heruvimi / şi serafimi, / care veghează / şi se roagă în cer / Dumnezeului Cel Sfânt, / ca noi să-L preaslăvim / pe pământ”) sau aforistică („Şoaptele iubirii / bat la uşa Tăcerii, / Tăcerea strigă / la uşa Cuvântului, / Cuvântul strigă, / la uşa Luminii / Lumina strigă / la uşa Veşniciei…”). Meditaţii. Probleme. „Oare… / câte virtuţi / sau patimi / ascunzi, / ale celor dispăruţi, / ce-au ajuns / în tine, / cană de lut?…”. Analiză, descifrare. „Bucurie, / Amărăciune, / Durere, / Revoltă, / Neputinţă / Pocăinţă, / Resemnare, / Tristeţe, / Recunoştinţă, / Iubire, / Totul strâns / într-o lacrimă!…”. Fulger bengal (a ploaie…). „Doru-i zbor / şi zboru-i nor, / dor pe aripi călător… / Când de mine, / ţi-o fi dor, / să-mi vorbeşti / cu glas uşor, / să mă mângâi / când eu dor, / şi am… / lacrimă de nor”.
CONSTANŢA HĂRJOGHE. Considerabil egocentrism. Solilocvii în faţa lui „tu” imaginar („Iarna mi se umple părul de dragoste, / mândria îmi delirează în tristeţe / şi tu, / fixat pe retina adolescenţei mele, / insişti să locuieşti stângaci / la mine în cuvinte / şi nu pot nega / evidenţa celei mai dificile ierni”), dar şi a lui „voi” („Subiectul este trăsnit? / Vi se pare primejdioasă alegerea? / Simt nevoia să hoinăresc şi m-am rătăcit prin mine. / Sunt extravagantă? / Nu ştiţi că am un puls anapoda?”), cu centrul de interes pe propria persoană. Jurnalism în poezie. „Şi cine, atunci, îmi ignora / albastrul largului zbor, / îmi va scrie, / poate, acum, / pe troienele unei ninsori / până la genunchi / «TE IUBESC!». / Pentru că, / în orice cascadă de râs / şi în orice împletire a degetelor, / geme o lacrimă”. Raţionament, dar şi închipuiri pregnante. „Dezmiardă-mi tu / curajul gândului nătâng / şi ondulează-mi / tandreţea de-o zi / după coama nebună / a nervilor tăi” - acelaşi „eu” care-şi dezvăluie natura şi în ordin.
ALEXANDRU MIHAI IRIMIA. Un regal poetic, în paginile lui. Spirit. Fantezie. Glumă. Profunzime. Banal şi năstruşnic la un loc. Compoziţii din care nu se poate cita fragmentar, fiindcă sunt unităţi de comunicare. „Mirosind a floare, / o blond ovală / ca o lumină / îmi zâmbeşte / pentru prima oară. / Ca un zefir, un dor / în linişte ating / şi mă simt / întors în mine, / munte în piatra sa”. Vocabular pitoresc, iscusinţă asociativă. „bâldâbâc de piatră verde, / verde de mălai gălbui - / broasca sare-n apă, pleosc, // de la bob spre verde sare, / de la unu pân’ la toamnă, / de la trei şi până-n iarnă // mămăliga-n patru-o dau, / ceapa-n patru eu o sparg, / floarea floarea îşi desface // şi mai mult de dor bălai / clopul, lacrima şi clopotul / clop şi pic şi cling verzui // bâldâbâc de piatră verde, / verde galben de mă laşi, / broasca face-n apă, pleosc”. Ceea ce pare ludic, este, de fapt, foarte serios. „Îngerii n-au aripi, ei au inimi, / cu nas roz de acadea / din floare scuturată, / care zboară pretutindeni / acolo unde un om îi cheamă. // Acolo unde cad odată / o mie de flori albe, /pe rana ca pieptul / cresc lacrimi ochioase / ca inima unui îndrăgostit. // O voce burtoasă ca spaţiul / mă animă pe creştet / şi-mi spune: «să cazi / spre ţâţa vacii în genunchi / să te ridici, să cazi spre înălţare»”. Un poet cu picioarele pe pământ şi mintea dincolo de nori. „Tu, care eşti / atât de puţin om, / doar cât să te zăresc, / şi atât de mult lumină, / ai lăsat adânc în mine, / înainte de a mă naşte / şi înainte de a muri, / dorul de Tine”. Cât despre suflet, „Azi mi-am întrebat sufletul: / - Ce nu te doare? / Mi-a răspuns aşa: / - Să nu te mai rupi de mine!”.
IONEL MARIN. Versuri catehetice. „De la zidire pornim / Călători pe drumul veşniciei. / Oaspeţi astrali vom fi / Când clipele / Se vor întoarce în bucurie”. Observaţii încorporate în stih. „Planeta albastră / Este o staţie / În trecerea spre / Nemărginire…” poezie lucrată, în mare parte, în tehnica ingambamentului, care se combină, uneori, cu hiperbatul. „Iubirea pluteşte / În chipuri de lumină / Forma viselor nu se va risipi / În clepsidra zilelor… // Clopot înfometat în / Anotimpuri migratoare / Suflet al lumii, / Eternă secundă / Umbră în paradisuri / Curgând…” Expresie esenţială, neîmpodobită, creată din relatare şi… staccato.
PAULA DANIELA MATEI. Diversitate de procedee artistice şi mijloace gramaticale cu potenţă stilistică. În modul verbal optativ este proiectată poezia „Dorinţă de renaştere”, din care, ilustrativ este segmentul „Aş rupe margarete-n mers / Şi-al meu ar fi un Univers”. Epitropă reuşită cu succes, ca realizare literară (dar conţinut impulsiv-exhibiţionist). „Accept că sunt doar o fiinţă / Îndepărtată de credinţă, / Plutind pe marea vieţii mare, / Fără speranţă şi-alinare. // Accept că am destin bizar, / Plin de venin şi de amar, / Că n-am găsit un antidot, / Dar nici să mai suport nu pot. // Singurătatea-mi e vecină. / Accept să sufăr în lumină, / Neliniştit să fiu mereu, / Dacă acesta-i datul meu. // Dar nu accept să mă târăşti, / Să mă jigneşti şi umileşti, / Tu, care eşti doar un păcat, / Lipsit de suflet, aruncat // Doar ca o pată, în neant! / E între noi un gol gigant, / Ce îmi sugrumă-ncet fiinţa. / Tu-Necuratul, eu-Căinţă!” Anaforă susţinută cu virtuozitate (din păcate, în revărsare verbală nevrotică) în „Flacără” şi în „De ce plouă, oare?” Peste tot, tensiune. Dar şi vers fin, formulat în genul confesiunii. „M-am învăţat cu liniştea, / Oricât ar fi de-apăsătoare şi rea. / Îmi aduce tristeţe, dar şi libertate / De-a-mi face vise, de-a pleca departe. / Mă lasă să-mi fac din minciuni speranţe, / Să ridic din tăcere alte circumstanţe”.
CEZARINA ADAMESCU. Versuri care ar impune interpretări semiotice pentru a dez-lega „Spusul de Nespusul”. Versuri de sugestie, clădite ele însele pe magică interogaţie. Accent prin întrebare. „Sunt eu, eşti tu cel aşteptat / În rana mea nevindecat, / În rana mea, tămăduit / De neiubit, de preaiubit?” Talent care îşi poate permite licenţe pe care le preface în figură de stil. „Din el băut-au marii menestrei, / În vin de ambră scaldă-te, nu vrei?”. „Menestreii” rezolvă dificultatea rimei şi în rândurile: „ca o aură ninsă / cu fulgi de scântei / ţâşnită din lyrele / atâtor sfinţi menestrei” - care încheie o poezie de întrebare fără semne ale întrebării. Figură de compromis, însă, mai ales când rima pentru „trup” se împlineşte prin „[î]ntrup”. Dar ideea euharistică este extraordinară: „Se scurge roşul în pahar / Şi-n suflet răspândeşte har. / Iar Pâinea cea suprafirească / Menită să ne mântuiască / Atunci când vorbele se-ntrup / E Sângele zvâcnind în Trup”. Vederi mirifice salvate prin rimă leneşă. „Mă ning, mă înmormântă-n dalb / Cuvântul sacru-nmiresmat şi alb”. Gust pentru sofisticat oximoron. „E-o preamărire-n Umilinţă / Şi-atâta lipsă-i în priinţă. / Atâta gol se află-n plin / Şi-atâta miere în pelin!” Poeme de forţă şi de frumuseţe, în care elanul şi stăpânirea se posedă încrucişat. „Acolo doar e aerul înalt. / Eu l-aş străbate lesne, dintr-un salt. / Dar nu vreau însuşi spaţiul să-ngenunchi / Sunt creangă de cireş fără de trunchi. / Sunt ramură-nflorită de măslin, / De parcă m-aş întoarce-n mine - vin, / Nepoposind vreodată într-o gară, / Mi-e frig şi ning cu stele mici de ceară”. Spuse de memorat. Spuse îmbălsămate-n metaforă. Spuse pentru reflectat. „Ce sunet care nu mă minte / Răzbate sus, peste cuvinte? / E oare vântul, e furtuna / E primăvara, e minciuna? / Sau toate la un loc de vrei / Absint într-un potir să-l bei?…” Spuse de mărturisire cu efecte obţinute anastrofic. „E-o lume nouă, decât îngeri mai presus, / Mă cheamă iar în lumea Lui Iisus”. O poetă „captivă luminii”, care cultivă, reticent, haşura figurativă.
STAN M. ANDREI. Filosofie modelată în vagi forme haijine (fără trei versuri, cinci, şapte, cinci, total 17 silabe şi cezură, - rămân freamătul şi anotimpul). „Nisipul din clepsidră, / jos. / Tot jos, / frunzele din pomi. // Prohodirile, / sus. / Tot sus, / amintirile”. Poezie „vasală” adagiului - cu încheieri, uneori, foarte deschise. „Drumul frunzei / e un maraton. / Deşi feminină, / nu dă înapoi, / ci îşi tot întinde limbul / după briza din zori. // La sosire, / câştigă aurul. // Esenţele nu se dezmint”. Câteodată, poemele aduc a tanka… tot fără formă fixă. „La sărbătoarea toamnei / eu vin tot flămând. / Dar cum pot, oare, / să-mi pun alături / chipul meu de om plângând?!…” Multiple soluţii creative. „Didascalie” duhovnicească în poezia „Năzuinţă”: „Când te rogi, / lacrima să-ţi curgă râu, / până când păcatul / în iertare albeşte!” Optaţie de un patetism rezonabil: „TOAMNĂ, / Cumsecade, / anunţă-mă-n cercul tău! // Onest, / dă-mi un loc pe măsura culorii! // Chibzuit, / potoleşte-mi sau ascute-mi ritmurile! // Iertând, / înveşmântă-mă cu sărutul tău! // Simplu, / numeşte-mă!” Interogaţie cu retorică bătaie departe: „Şi trandafirul din vaza mea / cântă şi leapădă petale… / În numele cărui adevăr?” Epanalepsă exemplară. „O frunză galbenă, / strălucitor de galbenă, / pe tină. / O stea galbenă, / strălucitor de galbenă, / într-un ochi”. Tema predominantă - presiunea timpului oxidat. Frunza purtată spre soroc. Veştedul anilor, care se apropie de termen. Culoarea coacerii. Anotimpul coacerii. Vârsta coaptă. Emoţia şi încântarea deplinului. Şi vreme de acatist. Timp de stat drept. „Bucură-te! // Iată Lumina / întru care mă clintesc / şi pentru care / în liturghia singurătăţii / mă proptesc!” Al câtelea icos?
GHEORGHE ANTOHI. Vers clar. Expresie francă şi precisă, gândită în acceptul propriu al cuvântului. Stil eterogen, derivat când din folclor („Vara m-a strigat afară, / Să colind prin luncă iară, / Să-mi pun flori la pălărie, / Adunate din câmpie, / În triluri de ciocârlie”), când din textele la fel de populare ale romanţelor („Dacă vrei să vii la mine / Să petrecem până-n zori, / Fredonând o melodie, / Cum făceam adeseori”), când din traducerile lui Dosoftei („Zboară în slăvi / paseri albastre, / Răsună-n dumbrăvi / cântări măiastre” este, la urma urmelor, binecunoscutul Psalm 46: „Limbile să salte / cu cântece nalte / Să strige-n tărie / cu glas de bucurie / [...]“), când din poezia modernă, mai mult aluzivă decât explicită, cu miza, aici, pe aglomerarea de imagini („Vise în clocot / de zarzăr sau măr, / mândră codană / cu flori prinse-n păr; / Brâu curcubeu / ca ploaia de vară. / Soare-mpărat / lucind peste ţară. // Timp petrecut / pe-o dungă de vară, / cântec arzând / pe-o verde chitară. / Triluri doinite / de privighetori, / cămăşi ţesute, / minuni printre flori…”). Poezie originală, totuşi, cu mari puteri plasticizante. Versuri cu efect instantaneu, impresionante. „Apa ţâşneşte / din uger de stâncă, / Lacrimi de înger / spre valea adâncă”. Şi mult idealism. „Răscruci de vânturi / Sus printre creste, / [...] // Crâmpei de codru / Suiş pe-o potecă, / [...] // Toate se-adună / Ca-ntr-o poveste: / A fost, / va fi, / este”.
GEORGE BALAN. O mecanică a scrisului în care forţa vizualului învinge rezistenţa cuvântului. „Zadarnic roua-i pe nisip, / E numai veşnicie pe aici, / Sunt doar spre Dumnezeu poteci, / Umbrare nu-s de niciun chip, // Nicio fiinţă şi nici fapte, / Oglinzi se pierd, se suprapun, / Mirajuri, doruri se adun / Şi le ascult cum cad în şoapte”. Farmec în stare de trezie. „Amurgul tot cată înapoi / la ziua ce se-ascunde / în dosul gardului din creste / şi-n lâna neagră de la oi. // Şi toate curg către amurg, / cu largul lumii, vârstele, / curmate sunt şi astrele, / nevăzutele, cum curg”. Elan superior. Odă a bucuriei. Receptivitate artistică diurnă (chiar şi sub stele). „Sublim e cântecul luminii! / Stau astrele veşnice, / Neştiutele fără de nume, / Aprinse în sfeşnice”. Impresii bine prelucrate: „amândoi sunt de prisos, / clopotele bat în turlă, / cântă buha, cânt duios”.
NORI BELLU. Partitură narativă. Cadenţă pierdută. Axare pe mesaj. Versuri-reportaj. „O toamnă târzie / cu trena lungă de ceaţă / cade pe tâmpla senină a ţării”. Poezie patriotică rostită cu glas scăzut - „În ţara mea / curg razele-fuioare de lumină - / ţesând lanuri aurii de grâu…” -, fără surle şi trâmbiţe - „şi-n augmentata strălucire / ce-şi revarsă / plenitudinea celestă / naşte / feeric rod de cuvinte / cu dor adânc de ţară…”. Atracţie pentru semnele belşugului/recoltei (nu doar în „Toamnă târzie”). Scântei de expresie. „[...] rostogoliri de fân / peste carul vremii…” Finale în suspensie. Implicare afectivă. „O, şi pragul uitărilor, / ros de cari, / care-ţi mai aşteaptă paşii / din visul copilăriei / rătăcit prin unghere de ecouri…”. Poetă pozitivă. Mare suflet. „şi a rămas / scris pe cer / cu sclipiri stelare / numele lor nemuritor: / CALEA ROBILOR!”
ANTONETA CHIBURŢĂ BALAN. Vocaţie lirică. Sensibilitate cu faţa spre frumuseţile pământului şi gândul la lumea de dincolo. „Covorul arămiu în tonurile toamnei, / Pufos, sub paşi, de-acuma, curând va putrezi; / Din somn adânc de iarnă, nimic nu-l va trezi, / Nici gândurile blânde, sub paşii rari ai Doamnei…”. Reflecţii încastrate în clip-uri iluzoriu peisagistice. „Nisipurile-s mişcătoare şi fierbinţi. / Te-afunzi în deşert, păşind printre dune, / Ce te-atrag, de ajuns chiar să te minţi / Că aluneci spre neant, clătinându-ţi fiinţa, / Spre o lume, ce-ţi poate răpune dorinţa / Şi înşelătorul vis, ce-ţi atrage paşii / Spre un ţel neclar, dar ispititor”. Umor amar. „Se leagănă valu-nspumat, / Să-mi urce spre Ararat / Corabia viselor roz / Scăpată în larg de-un matroz. // Degeaba eu astăzi mai ţes / Noianul de vise-n eres, / Căci nava visului roz / Pierit-a cu tot cu matroz. // Şiruri de vise se curmă, / Ne-am păcălit în exces; / Ne plângem dorul din urmă, / Comemorând azi un deces! // Se tânguie valu-nspumat / La poale de Ararat, / Pierdutul cu vârful în nor, / Vieţii eşec, spectator”. Omul îşi atinge reala valoare numai răspunzând vocaţiei sale.
ADELAIDA CRISTESCU ISELIN. Oralitate. Surpriză şi surprindere. Teribilism moderat şi aproape grav. „Eu - nu sunt ultima ta dragoste, / sunt prima şi cea mai sinceră, / pentru că sunt ireal de adevărată, / aşa, fără nume şi viaţă reală, / sunt mai concretă decât oricine pe lume, / sunt fata de vânt şi de sânge, / sunt fata din visul iubirii / şi atât”. Introvertire camuflată în extravertire. „Tu, îndrăgostit de emancipare, / eu, aripă frântă de durerea zborului către tine, / ei lovindu-ne sufletele / cu noroiul din inimi, / Pentru că? / Pentru că… / iubirea”. Dinamică a relatării accelerată prin suprimarea elementului eminamente dinamic - verbul în funcţie de predicat. Frază eliptică, materializată, susţinută prin numire, adică substantival-pronominal. „Tu - un gând de tristeţe, / eu - o spaimă de viaţă, / ei - singurătăţi printre stele”. Energie orientată spre static. „Eu, o speranţă, / el, o sclipire de fulger, / eu, fericire, / el, fericire. / Eu, tu, / tu, eu, / un joc de-a viaţa, / un joc de-a moartea, / şi, în final, / noi”. Concluzie dez-armată: „Într-o zi vom fi iarăşi noi, / sau poate că nu. / Cine ştie? / Tu ştii?”. Poezie poezie „şi atât”…
MARIETA DĂNĂILĂ ROŞU. Vers liber. Creaţie de inspiraţie religioasă, în concretizare idilică („Plopul a început / să ningă. / Fulgii albi şi uşori / zboară până la nori / Să mângâie / tâmple de heruvimi / şi serafimi, / care veghează / şi se roagă în cer / Dumnezeului Cel Sfânt, / ca noi să-L preaslăvim / pe pământ”) sau aforistică („Şoaptele iubirii / bat la uşa Tăcerii, / Tăcerea strigă / la uşa Cuvântului, / Cuvântul strigă, / la uşa Luminii / Lumina strigă / la uşa Veşniciei…”). Meditaţii. Probleme. „Oare… / câte virtuţi / sau patimi / ascunzi, / ale celor dispăruţi, / ce-au ajuns / în tine, / cană de lut?…”. Analiză, descifrare. „Bucurie, / Amărăciune, / Durere, / Revoltă, / Neputinţă / Pocăinţă, / Resemnare, / Tristeţe, / Recunoştinţă, / Iubire, / Totul strâns / într-o lacrimă!…”. Fulger bengal (a ploaie…). „Doru-i zbor / şi zboru-i nor, / dor pe aripi călător… / Când de mine, / ţi-o fi dor, / să-mi vorbeşti / cu glas uşor, / să mă mângâi / când eu dor, / şi am… / lacrimă de nor”.
CONSTANŢA HĂRJOGHE. Considerabil egocentrism. Solilocvii în faţa lui „tu” imaginar („Iarna mi se umple părul de dragoste, / mândria îmi delirează în tristeţe / şi tu, / fixat pe retina adolescenţei mele, / insişti să locuieşti stângaci / la mine în cuvinte / şi nu pot nega / evidenţa celei mai dificile ierni”), dar şi a lui „voi” („Subiectul este trăsnit? / Vi se pare primejdioasă alegerea? / Simt nevoia să hoinăresc şi m-am rătăcit prin mine. / Sunt extravagantă? / Nu ştiţi că am un puls anapoda?”), cu centrul de interes pe propria persoană. Jurnalism în poezie. „Şi cine, atunci, îmi ignora / albastrul largului zbor, / îmi va scrie, / poate, acum, / pe troienele unei ninsori / până la genunchi / «TE IUBESC!». / Pentru că, / în orice cascadă de râs / şi în orice împletire a degetelor, / geme o lacrimă”. Raţionament, dar şi închipuiri pregnante. „Dezmiardă-mi tu / curajul gândului nătâng / şi ondulează-mi / tandreţea de-o zi / după coama nebună / a nervilor tăi” - acelaşi „eu” care-şi dezvăluie natura şi în ordin.
ALEXANDRU MIHAI IRIMIA. Un regal poetic, în paginile lui. Spirit. Fantezie. Glumă. Profunzime. Banal şi năstruşnic la un loc. Compoziţii din care nu se poate cita fragmentar, fiindcă sunt unităţi de comunicare. „Mirosind a floare, / o blond ovală / ca o lumină / îmi zâmbeşte / pentru prima oară. / Ca un zefir, un dor / în linişte ating / şi mă simt / întors în mine, / munte în piatra sa”. Vocabular pitoresc, iscusinţă asociativă. „bâldâbâc de piatră verde, / verde de mălai gălbui - / broasca sare-n apă, pleosc, // de la bob spre verde sare, / de la unu pân’ la toamnă, / de la trei şi până-n iarnă // mămăliga-n patru-o dau, / ceapa-n patru eu o sparg, / floarea floarea îşi desface // şi mai mult de dor bălai / clopul, lacrima şi clopotul / clop şi pic şi cling verzui // bâldâbâc de piatră verde, / verde galben de mă laşi, / broasca face-n apă, pleosc”. Ceea ce pare ludic, este, de fapt, foarte serios. „Îngerii n-au aripi, ei au inimi, / cu nas roz de acadea / din floare scuturată, / care zboară pretutindeni / acolo unde un om îi cheamă. // Acolo unde cad odată / o mie de flori albe, /pe rana ca pieptul / cresc lacrimi ochioase / ca inima unui îndrăgostit. // O voce burtoasă ca spaţiul / mă animă pe creştet / şi-mi spune: «să cazi / spre ţâţa vacii în genunchi / să te ridici, să cazi spre înălţare»”. Un poet cu picioarele pe pământ şi mintea dincolo de nori. „Tu, care eşti / atât de puţin om, / doar cât să te zăresc, / şi atât de mult lumină, / ai lăsat adânc în mine, / înainte de a mă naşte / şi înainte de a muri, / dorul de Tine”. Cât despre suflet, „Azi mi-am întrebat sufletul: / - Ce nu te doare? / Mi-a răspuns aşa: / - Să nu te mai rupi de mine!”.
IONEL MARIN. Versuri catehetice. „De la zidire pornim / Călători pe drumul veşniciei. / Oaspeţi astrali vom fi / Când clipele / Se vor întoarce în bucurie”. Observaţii încorporate în stih. „Planeta albastră / Este o staţie / În trecerea spre / Nemărginire…” poezie lucrată, în mare parte, în tehnica ingambamentului, care se combină, uneori, cu hiperbatul. „Iubirea pluteşte / În chipuri de lumină / Forma viselor nu se va risipi / În clepsidra zilelor… // Clopot înfometat în / Anotimpuri migratoare / Suflet al lumii, / Eternă secundă / Umbră în paradisuri / Curgând…” Expresie esenţială, neîmpodobită, creată din relatare şi… staccato.
PAULA DANIELA MATEI. Diversitate de procedee artistice şi mijloace gramaticale cu potenţă stilistică. În modul verbal optativ este proiectată poezia „Dorinţă de renaştere”, din care, ilustrativ este segmentul „Aş rupe margarete-n mers / Şi-al meu ar fi un Univers”. Epitropă reuşită cu succes, ca realizare literară (dar conţinut impulsiv-exhibiţionist). „Accept că sunt doar o fiinţă / Îndepărtată de credinţă, / Plutind pe marea vieţii mare, / Fără speranţă şi-alinare. // Accept că am destin bizar, / Plin de venin şi de amar, / Că n-am găsit un antidot, / Dar nici să mai suport nu pot. // Singurătatea-mi e vecină. / Accept să sufăr în lumină, / Neliniştit să fiu mereu, / Dacă acesta-i datul meu. // Dar nu accept să mă târăşti, / Să mă jigneşti şi umileşti, / Tu, care eşti doar un păcat, / Lipsit de suflet, aruncat // Doar ca o pată, în neant! / E între noi un gol gigant, / Ce îmi sugrumă-ncet fiinţa. / Tu-Necuratul, eu-Căinţă!” Anaforă susţinută cu virtuozitate (din păcate, în revărsare verbală nevrotică) în „Flacără” şi în „De ce plouă, oare?” Peste tot, tensiune. Dar şi vers fin, formulat în genul confesiunii. „M-am învăţat cu liniştea, / Oricât ar fi de-apăsătoare şi rea. / Îmi aduce tristeţe, dar şi libertate / De-a-mi face vise, de-a pleca departe. / Mă lasă să-mi fac din minciuni speranţe, / Să ridic din tăcere alte circumstanţe”.
Poezia românească la începutul mileniului trei după Hristos. Colaj literar, cu asprul canon al timpului, după noi. Poate antologie, poate florilegiu, volumul rămâne un document al rostirii de-acum.
__________________________________________
* Deşi trec drept sinonime, ba chiar se consideră că, etimologic, cuvântul „florilegiu” este calc după „antologie”, există o nuanţă care individualizează aceşti termeni. Formate amândouă pe ideea de „floare” (lucrul cel mai de seamă, dintr-o mulţime), antologia (gr. „anthos” = floare, „legein” = a alege) reuneşte creaţii reprezentative pentru un autor, o perioadă, o literatură, un curent literar etc., în timp ce florilegiul (adj. lat. „florilegus, -a, -um” = care culege suc, polen din flori) include scrieri remarcabile sub raportul realizării artistice. Prin urmare, antologia selectează caracteristicul, florilegiul - esteticul. Un autor poate avea o singură scriere izbutită (frumoasă), needificatoare, însă, pentru întreaga lui creaţie (mediocră sau nici atât). Ea poate fi cuprinsă într-un florilegiu, nu şi într-o antologie.
* Deşi trec drept sinonime, ba chiar se consideră că, etimologic, cuvântul „florilegiu” este calc după „antologie”, există o nuanţă care individualizează aceşti termeni. Formate amândouă pe ideea de „floare” (lucrul cel mai de seamă, dintr-o mulţime), antologia (gr. „anthos” = floare, „legein” = a alege) reuneşte creaţii reprezentative pentru un autor, o perioadă, o literatură, un curent literar etc., în timp ce florilegiul (adj. lat. „florilegus, -a, -um” = care culege suc, polen din flori) include scrieri remarcabile sub raportul realizării artistice. Prin urmare, antologia selectează caracteristicul, florilegiul - esteticul. Un autor poate avea o singură scriere izbutită (frumoasă), needificatoare, însă, pentru întreaga lui creaţie (mediocră sau nici atât). Ea poate fi cuprinsă într-un florilegiu, nu şi într-o antologie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu