Să ne amintim din când în când de cei dragi sufletului...

 

                                Acasã, din îndepãrtate zãri

Motto:
„România mea personalã. O port aici, în suflet, ca pe un mugur de fluier” (Delia R. Hornfeck)

Asa o risipire a românilor, ca în ziua de azi, n-a mai fost în toatã istoria noastrã – obisnuitã cu bãjenii, pribegii, iar la nivel înalt, exiluri - si fenomenul tinde sã ia o si mai largã anvergurã. La vârsta primului salariu, copiii îsi întind aripile si zboarã pânã cine stie unde. Vatra Tãrii pare cã va rãmâne, în câtiva ani, pustie.

În realitate, despãrtirea de tarina asta sãrãcitã si compromisã nu se întâmplã niciodatã. Ducem cu noi, pânã departe si pentru totdeauna, limba care, uitatã de tot de-ar ajunge, tot maternã rãmâne, ducem amintiri, ducem un fel de a fi si o mentalitate, o fizionomie singularã strânsã din chipurile pãrintilor, bunicilor, strãbunicilor, ducem un nume, ducem o capacitate de muncã, de gândire, de iubire. Si dãm, din ele, si altora. Lãsãm urmã. Lãsãm un spatiu mai bogat. Mai bogat cu un pic de Românie.

Se stie, în general, cã „diaspora” înseamnã „împrãstiere”; mai putin atenti suntem la componentele cuvântului: grecestile „dia” („prin”, „peste”, „între”, „printre”) si „spora” („sãmântã”). Deci, întelesul întreg al cuvântului este: semintie/neam/gintã presãratã peste/prin/între/printre alte popoare. Trãieste, de fapt – risipitã pe mii de kilometri –, o lume româneascã, de multe ori, fãrã legãturi între oamenii ei – suspendati numai în izbucnit sau înãbusit Dor.

În orice situatie de izolare, comunicarea este vitalã pentru cã dã sentimentul de solidaritate. Iar solidaritatea - „tinerea laolaltã a celor ce se aflã despãrtite” – amintindu-ne de Heidegger, este însãsi identitatea. Tot el defineste bine limba ca fiind „locul de adãpost al fiintei”. Refugiul în dimensiunea de securitate a graiului pãrintesc si „tinerea laolaltã”, crearea unui liant al celor de vitã româneascã, pãstrarea identitãtii, este si ceea ce reusesc revistele online, majoritatea, ale diasporei, dar editate, câteva, si în Tarã, în format electronic care asigurã accesul universal-planetar instantaneu, inclusiv al celor rãmasi (nu mai putin izolati) între hotarele României. Aceste seriale sunt, de obicei, de tip magazin, acoperind o tematicã vastã, pentru toatã lumea, iar colaboratorii – adunati de pe tot Pãmântul - sunt mai înzestrati, mai exersati, sau mai manufacturieri în arta scrisului. Esti contrariat, uneori, ca cititor, cum a fost acceptat un articol nu tocmai îndreptãtit sã primeascã „bun de tipar”. Dar am înteles cã nu-i decât atât de specifica îngãduintã româneascã – proverbialã, de-a dreptul – cu „Lasã!”, „Lasã-l si pe el”, si o pornire de ospitalitate, emblematicã si ea pentru români, si ideea cã „oameni suntem”.

Si m-am dus în josul paginii uneia din aceste reviste, apoi a alteia si încã a uneia, m-am uitat mai bine si m-am pomenit pe ulite românesti mirosind a sat la vremea înserãrii, cum de ani nu mai avem, aievea, nici în România, dar sat al cãrui spirit existã, în continuare, oricât ne-am fi urbanizat si occidentalizat. La o portitã, se istorisea o întâmplare senzationalã, dincolo era în curs un taifas (articol mai colocvial redactat), mai încolo, se intona o doinã, ceva mai departe – un vers mai putin reusit (poate, încã, în lucru, publicat într-o formã preliminarã), apoi, un discurs cam impulsiv (si de-astea se-ntâmplã), pe urmã – povestea unei reusite românesti, din cinstea cãreia simtim cã avem si noi o parte, cã, doar, suntem din acelasi neam. Dintr-un cuptor, tocmai iesea o pâine adevãratã, cum o fãcea mama, cum a fãcut-o si strãbunica. Uite si-un înscris în care, la un cuvânt, autorul a pus un „i” în loc de doi. – Dar, ce? Moare lumea din asta?

Nu moare. Dimpotrivã. Din risipiri pe mii de kilometri se-adunã în noduri de comunicatii publicistice potecile inimii circulate de români. Pentru câteva minute, pentru o orã, pentru douã, auzi (chiar! - parcã auzi) vorbe de-ale noastre – prietenoase, blajine sau mai aspre, fraze curat construite ori mai fãrã mestesug, dar pornite de la oameni de omenie. Te simti Acasã, într-o românitate reunitã, scuturatã de rigorile locului de muncã strãin, deshãmatã, asa, ca-n faptul cinei, de la grijile practice, dezlegatã de legile fãrã numãr care, prin strãinãtate, zice cã se si aplicã, nu ca pe la noi – corectitudini de care românii nostri se declarã multumiti, cãrora li se conformeazã pe-acolo, pe unde i-a dus soarta, le-ar dori existente si în România, dar, pitit în fundul inimii, îl poartã, o viatã, pânã la capãtul lumii, de e sã fie, pe „Lasã!”

Din vãi sublime dar strãine si din umila, umilita, însã ca nicio alta în lume albie – încã – a Tãrii, revistele online de rostire româneascã strâng ce are esential neamul nostru, fãcându-se punct de întâlnire pentru românii de peste tot, într-o atmosferã de românitate autenticã – primitoare, concesivã, cuviincioasã, cumsecade, identificatã prin (sigur vã amintiti!) „Povesti si doine, ghicitori, eresuri”.

În mii de ecrane, ochii cititorului de limbã românã se odihnesc pe mesaje de suflet adunate din „împrãstiere”. Da, dragã Delia, fãrã pãmânt delimitat, dar strânsã definitiv în conturul inimii fiecãruia, împãrtitã între câti si la care pe unde suntem, dar niciodatã destrãmatã, e aici, vie, „România mea, România ta. România noastrã”.

Angela-Monica Jucan

IN MEMORIAM - Angela Monica JUCAN

 Preluare, din respect pentru memoria prietenei AMJ, așa cum îi plăcea să se semneze în bogata noastră corespondență, pe mail: https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2023/08/17/angela-monica-jucan/

Angela Monica JUCAN
(2 dec. 1952 – 27 iul. 2023)

Absolventă a Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Angela Monica Jucan a făcut parte din categoria celor care, din varii motive, au lucrat în biblioteci din județe diferite; astfel: la Biblioteca Județeană „Octavian Goga” Cluj-Napoca între anii 1990 și 2002 și la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare între anii 2002 și 2018 (anul pensionării). Acum îmi vin în minte exemplele altor bibliotecare cu situații asemănătoare: Ecaterina Coț, Baia Mare și Satu Mare, Margareta Căpâlnean, Satu Mare și Baia Mare, și subsemnata, tot în ordinea Satu Mare - Baia Mare.

În orice situație se afla – de profesor, bibliotecar-bibliograf, scriitor, publicist –, acribia era caracteristica activității ei.

Cu Angela am fost colege la biblioteca băimăreană, dar activam la secții diferite.

Știu puține lucruri despre viața ei. La ea era aplicabil îndemnul că dacă vrei să cunoști un om să-i urmărești faptele, nu neapărat vorbele. Foarte bine îi surprinde caracterul o altă colegă, Angelica Simionca: Ne va lipsi discreția ei, demnitatea, calitatea umană și profesională, întotdeauna bine documentată.

Angela Jucan, ca bibliotecar-bibliograf, este autoarea volumelor omagiale și a documentarelor biobibliografice din seria Personalități maramureșene dedicate Înaltpreasfințitului Justinian Chira, arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului (2011, 365 p.), lui Viorel Thira (2011, 100 p.), Echim Vancea (2011, 316 p.), Aurel Pop (2009, 288 p.), Gheorghe Pop (2014, 265 p.), Vasile Borca (2013, 270 p.), Lucian Perța (2013, 260 p.) și altele. Toate aceste volume au fost editate sub egida Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare.

Din anul 2004, Angela a făcut parte din colectivul redacțional al revistei de specialitate a bibliotecii „Bibliotheca septentrionalis”, iar în perioada 2010-2014 a fost coordonatorul ei. În anul 2011 a înființat revista-blog cu apariție cotidiană „e-Bibliotheca septentrionalis”, pe care a condus-o până la pensionare, adică timp de 7 ani. La 17 august 2011, ora 13:11 a fost publicat primul articol pe „e-Bibliotheca septentrionalis”, cu titlul Voluntariatul şi schimbarea în bine a lumii, autor dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2011/08/17/voluntariatul-si-schimbarea-in-bine-a-lumii/#more-34).

La împlinirea a cinci ani de viață a revistei-blog trimite un semn de mulțumire care-și continuă valabilitatea și azi: Mulțumim tuturor colaboratorilor – celor activi, ca și celor care și-au întrerupt participarea la realizarea revistei –, așteptăm cu interes noi materiale. Îi așteptăm și pe cei care încă nu au trimis nimic. Culoarea, calitatea, cuprinderea tematică a revistei, diversitatea speciilor literare și publicistice, mulțimea textelor, atractivitatea pentru cititori se datorează exclusiv colaboratorilor.

Mulțumim cititorilor obișnuiți și ocazionali, cunoscuți și necunoscuți, pentru că ne frecventează. Le mulțumim pentru că dau rost acestei publicații, pentru că fac rentabilitatea ei (nematerială, desigur). Le mulțumim pentru comunicarea, uneori, cu autorii prin comentarii și like-uri, oferindu-le acestora, astfel, un suport material.

În ton cu vremea și cu vremurile, nu pentru modă, ci ca necesitate, această revistă-blog face cunoscută activitatea bibliotecii băimărene și a colaboratorilor ei. Vă punem la dispoziţie mai jos un tabel cu o mică statistică a vizualizărilor, realizate de cutare număr de vizitatori independenţi (calculaţi la intervale de 24 de ore de pe fiecare IP diferit), plus numărul de articole publicate. Precizăm că numărul colaboratorilor este de ordinul sutelor, fiind greu de precizat cu exactitate, fiindcă nu există un instrument care să faciliteze numărarea lor automată (sau extragerea lor ca listă nominală).

Aducem mulţumirile cuvenite colegei Angelica Simionca pentru tabelul pus la dispoziţie!

 

Anul	Vizualizări	Vizitatori	Articole publicate
2011	9974		204
2012	29362	796	230
2013	29026	10469	266
2014	31752	12482	331
2015	49679	16219	1015
2016	60966	20197	1209
2017	62791	25449	1163
2018	107282	43416	400
2019	106610	30491	612
2020	107834	30480	1113
2021	107138	35414	1160
2022	94273	34259	1053
Total (2011-2022)	796687	259672	8756
2023 (până la 17.08 ora 11:00 AM)	49407	20017	587
TOTAL (2011-2023, până în 17.08.2023, ora 11:00 AM)	846094	279682	9343

Mai facem precizarea, tot pe baza datelor oferite de noua responsabilă a revistei-blog Angelica, că balanţa de articole publicate pe blog este, în acest moment de bilanţ, foarte echilibrată (articole publicate: Angela Monica Jucan – 4651; Angela Simionca – 4691). În condiţiile în care Angelica Simionca a publicat primul articol în data de 18 iulie 2016, iar din 27 august 2018, după pensionarea Angelei Jucan, a preluat în totalitate responsabilitatea revistei-blog.

De la înființarea ei în urmă cu 12 ani, conținutul și diversitatea materialelor publicate s-au amplificat,  revista online fiind condusă cu multă competență și responsabilitate, iată, de 5 ani, de bibliotecara Angelica Simionca. Între timp a crescut şi numărul colaboratorilor și al consultărilor (accesărilor) revistei. Angelica poate să-i ajute pe doritori la îmbunătățirea subiectului propus spre publicare cu o idee, o poză recuperată din arhiva bibliotecii sau de pe Internet, ori cu sugestii pentru continuarea temei.

Prin articole publicate în revista de specialitate a contribuit și la adaptarea descrierilor bibliografice din forma clasică în programele din mediul virtual. Iată cum vedea lucrurile în 2014: Drept care, am pornit să includ în bibliografii şi titluri care au ca „loc” de publicare… un link. Nu aveam, totuşi, încă de atunci certitudinea utilităţii indiscutabile a acestui gest, bibliografiile mele fiind destinate tiparului; or, linkurile la articole fiind de obicei lungi şi foarte lungi, mi se părea cam utopic să existe mulţi dispuşi să reproducă semn cu semn în internet kilometricele adrese care, pe deasupra, în caz de imprimare tipografică neclară, ar fi devenit absolut inutilizabile.

Noi când stăteam de vorbă abordam subiecte de biblioteconomie sau literatură. Nu se antrena la o discuție sterilă, doar de dragul vorbirii. Nu participa la lansări de carte sau la alte întâlniri culturale. Cu toate acestea, clujeancă fiind, știa foarte multe despre Baia Mare, despre băimăreni și maramureșeni, în general. Mă refer la informații pe care se cade să le știe o bibliotecară-bibliograf, așa cum a fost ea. Întotdeauna bine documentată, cum scrie Angelica Simionca, Angela Jucan mergea pe firul apei în sus, adică pe firul informației până la rădăcina ei. Consulta dicționarele, enciclopediile, întreba specialiști, cunoscuți, scria scrisori, dădea telefoane prin țară dacă era cazul.

Atunci când persoana este în viață, truda întocmirii unui astfel de documentar este mai ușoară, altfel căutările sunt anevoioase.

La un moment dat, căuta date despre profesorul, poetul și pictorul Gheorghe Chivu, născut în 1912 în județul Constanța, cu armata făcută în altă parte, un traseu profesional prin țară și, în final, stabilit în 1948 la Sighetu Marmației, unde a trăit (cu o sincopă băimăreană, zice Angela) până la decesul din 1986. Aduna date pentru întocmirea catalogului expoziţiei documentare şi de pictură dedicată artistului la 20 de ani de la moarte, deci în 2006. Atunci, dar nu numai atunci, a făcut o adevărată muncă de detectiv. Anii trecuseră și nu găsea persoane care să-l fi cunoscut și de la care să adune informații. Știa că acesta a participat în anul 1982 la cenaclul „Vasile Lucaciu” de la Cicârlău și m-a întrebat dacă cunosc ce poezie a citit acolo, ori alte amănunte. Așa se face că mi-a povestit câte ceva din culisele acelei căutări. Documentarul biografic al lui Gheorghe Chivu apare sub semnătura ei și în volumul alcătuit și editat de Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare în anul 2018, anul centenar al Marii Uniri (p. 334-345): 100 de personalităţi maramureşene care au făcut istorie. 100 de ani de la Marea Unire, volum coordonat de directorul instituției, dr. Teodor Ardelean. Din acest volum am preluat citatul următor pentru a vă convinge până unde s-au întins căutările colegei noastre: Gheorghe Chivu a ajuns, astfel, în toamna anului 1933, la Seminarul «Sfântul Apostol Andrei» din Galați, lucru real, fiindcă armata îl are înregistrat ca seminarist la Galați, din anul încorporării (1934), până la absolvirea școlii (1937); de altfel, arhiva militară istorică ne oferă și numărul diplomei de absolvire. Încă o dată, vă împărtășesc amănunte din activitatea unui bibliotecar, despre ceea ce se întâmplă în spatele ușilor închise. În paralel cu împrumutul de carte la domiciliu și cu studiul în sala de lectură, au loc și expozițiile de la salonul artelor, lansările de cărți, conferințele, simpozioanele, cercurile de lectură ori cele organizate în colaborare cu alte instituții și încă multe altele.

În alcătuirea documentarelor adăuga elemente ajutătoare utile cititorului. Din volumul Aurel Pop – 60: Caiet biobibliografic aniversar am preluat următorul exemplu: În mod deliberat, la ordonarea alfabetică, articolele (indiferent de limbă) au fost considerate ca fiind cuvânt de sine stătător. Alt documentar, alt exemplu: Indiferent de forma în care apar în documentul primar, toate titlurile au fost redate în ortografia actuală. La datele luate din internet, s-au pus, dacă nu erau, semnele diacritice. Ordonarea alfabetică s-a făcut în sistemul „cuvânt cu cuvânt” (nu „literă cu literă”); articolul parte de vorbire (inclusiv cel proclitic) a fost luat în considerare și tratat ca un cuvânt de sine stătător.

Poveștile noastre s-au mai intersectat la apariția postumă a volumului de poezii scrise de Ioan Bran – Revelație și calvar, ediție îngrijită de subsemnata în anul 2009. A fost impresionată de viața acestui poet care a trăit 46 de ani (1 iulie 1942 – 27 mai 1988). La 23 de ani, Ioan Bran a suferit un accident care l-a imobilizat la pat pentru următorii 23. Cărțile și vizitele scriitorilor sătmăreni și maramureșeni, precum și ale consătenilor, dacă ar fi să-i pomenim doar pe poeții Ștefan Drăgan și Leontin Drăgan sau pe prof. Augustin Jurje, i-au susținut moralul acelor ani. Eu îi duceam cărți să citească, iar el îmi dădea manuscrise să i le dactilografiez. Într-o zi mi-a dat mai multe – 60 de poeme, culese la maşina de scris, ordonate, paginate, având şi cuprinsul alcătuit de el. Erau pregătite pentru editură, dar mulți dintre noi cunoaștem cu câtă greutate se putea tipări o carte înainte de 1989. Manuscrisul a stat la mine în bibliotecă mai mult de 30 de ani, uitasem de el, până când am intrat în „concediul numit pensionare”. Apoi am cules textul pe calculator și l-am pregătit pentru tipar. Angelei i-au plăcut poeziile, profunzimea lor și, drept urmare, în numărul 39/2012 al revistei „Bibliotheca septentrionalis”, a publicat articolul Poetul sătmărean-maramureșean cu „depunere de chiciură pe vise” – Ioan Bran.

Aş putea adăuga faptul că, la plecarea în veşnicie a Marie Mariş Dărăban şi Angela Jucan a fost mişcată şi, la îndemnul ei, patru cicârlăuani: Vasile Jurje, Nicolae Pop, pr. Gheorghe Pop şi subsemnata am realizat un tablou „In memoriam” îndrăgitei pictoriţe.

Angela Monica Jucan a debutat publicistic după vârsta de 40 de ani și editorial câțiva ani mai târziu, cu volumul Optimismul bacovian (Cluj-Napoca, 1999). Următoarele volume au fost: Patologia lui Păcală sau simptomatologia sănătății (2006) și Înstelatul Finteuş (volum dedicat Corului Bărbătesc din Finteușu Mare, 2018), ambele editate de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare.

Alte lucrări: Biruirea de sine: [volum omagial consacrat lui Mircea Vulcănescu] (în colaborare cu Corneliu Oneț, 2004); Sunt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece: Teodor Ardelean – 60 (cu Adrian Pop, 2011); „Sînt suflet în sufletul neamului meu”: Andrei Dragoș – 65 (2012).

A fost membru fondator al Ligii Scriitorilor Români, înființată în anul 2006. Alte date și amănunte din viața ei se regăsesc în paginile virtuale ale Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare sau pe diverse alte pagini de pe Internet, iar volumele care-i poartă semnătura se află în biblioteci publice sau personale. De asemenea, datele ei biografice fac parte din dicționarul Scriitori bibliotecari, bibliotecari scriitori (Editura Rotipo, Iași, 2022, p. 187-189), volum alcătuit tot de o bibliotecară, Fenia Driva.

Trista veste a plecării Angelei Monicăi Jucan pe drumul fără întoarcere am aflat-o printr-o rețea de socializare. Textul informației era, bineînțeles, însoțit de 3-4 emojii supărate și ele. Nu am nimic cu bietele figuri, dar una singură mi se pare de-ajuns, indiferent pe care stare o exprimă, la următoarele (identice cu prima) nu le văd rostul. Îmi venea, deci, să strig în fața calculatorului: câte emojii ar trebui să adaug ca să-mi exprim regretul și amărăciunea la plecarea Angelei? A fost ca și atunci când a murit tata și o octogenară care prinsese vremea bocitoarelor tocmite la înmormântări m-a întrebat: Chemați și bocitoarele? Mă știa o persoană cu respect pentru conservarea și păstrarea obiceiurilor și tradițiilor, deci se aștepta la un răspuns afirmativ. Dar răspunsul meu atunci a fost aproximativ așa: Ce știu ele despre durerea mea!?

Acum zic și eu precum colectivul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare în necrologul de adio: Un om frumos, funciar bun, inteligent, integru, demn, discret. Așa a trăit, mai ales discret. Discret a și plecat. Am aflat și am rămas tăcuți. Tăcuți și implacabili.

Autor: Maria GÂRBE

Maria Gârbe

IN MEMORIAM ANGELA MONICA JUCAN

 

                                                           Angela Monica Jucan

                                                    2 decembrie 1952-29 iulie 2023

Finteuşu Mare într-o carte de Angela-Monica Jucan

Originară din Cluj-Napoca, cunoscută din revista „Bibliotheca septentrionalis”, Angela-Monica Jucan a părăsit Baia Mare şi Biblioteca Judeţeană, locul ei de muncă, dar nu oricum, ci lăsând în urmă cartea „Înstelatul Finteuş”, editată de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare.

Volumul a apărut în programul cultural „Maramureşul perpetuu”, seria „Aniversări”, coordonator directorul dr. Teodor Ardelean, şi se referă la Corul bărbătesc din Finteuşu Mare, înfiinţat odată cu Marea Unire. Angela-Monica Jucan a făcut o muncă sisifică şi a rezultat o carte mai ceva ca o monografie! Autoarea se opreşte la fiecare membru al corului, se apleacă asupra locului naşterii, a familiei, pe ce voce cântă (tenor I, tenor II, bariton, bas), până la direcţiile zodiacale clasice, după calendarul arboricol şi după cel asiatic.

O atenţie sporită îi acordă dirijorului actual al corului, prof. Andrei Dragoş (Andrei a’ lu’ Nistoru’ lu’ Patric a’ Birăului), despre care aflăm că a fost corist din anul 1963, tenor I, şi dirijor al corului din 2003. Valer Zamfirescu este solist al corului din 1982. Din cor fac parte: Alexandru Ioan Avram, Adrian Barbu, Liviu Barbu, Dorel Petre Câţu, Vasile Chira, Dionisie Coteţ, Gheorghe Coteţ, Ioan Dumitru Coteţ, Toma Coteţ, Dinu Stelian Criste, Nistor Criste, Vasile David, Nicolae Dobrescu, Aurel Dragoş, Mircea Dragoş, Patric Gabriel Dragoş, Valeriu Nistor Dragoş, Gabriel Valer Fătul, Ioan Fătul, Ioan Valer Fătul, Adrian Floruţă, Augustin Roman Grobei, Florin şi Ionuţ Ilie, Corin Iulian Ionescu, Vasile Gherasim Ionescu, Vasile Lobonţ, Teodor Lörinţ, Gheorghe Mihaşca, Nistor Morariu, Dumitru Muntean, Grigorie Muntean, Mircea Mureşan, Lucian Oniga, Ioan Marian Pop, Marinel Popan, Toma Romocea, Liviu Leontin Sabău, Ionuţ Marian Sadoveanu, Aurel Sztan, Cosmin Dacian Tămâian, Ioan Tînc, Bogdan Andrei Urs, Ioan Vasile Uţă şi Gheorghe Vălean.

Prieteni ai corului au fost poeţii Adrian Păunescu, Nichita Stănescu şi Ioan Alexandru, compozitorii Liviu Borlan şi Horia Moculescu şi prof. dr. Radu Motica. Corul a primit distincţii la festivaluri de gen din Ungaria, Polonia, Letonia, Elveţia, Republica Moldova, Italia, Franţa, Portugalia.

Prefaţatoarea Anca Sima scrie: „Acum, la un veac de existenţă prin cântec şi tradiţie a Corului bărbătesc din Finteuşu Mare, colega mea, Angela-Monica Jucan, bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, impresionată de activitatea acestei formaţii artistice, s-a încumetat să-i surprindă în această lucrare, într-o altfel de lumină, pe aceşti bărbaţi luminoşi. Autoarea are o înclinaţie deosebită spre cercetare, lucru ce reiese şi din alte volume ce-i poartă semnătura: „Optimismul bacovian” şi „«Patologia» lui Păcală sau Simptomatologia sănătăţii”. De asemenea, a realizat mai multe volume biobibliografice. În lucrarea aceasta, Angela-Monica Jucan urmăreşte personalitatea, caracterul fiecărui corist, atât prin date concrete din viaţa şi activitatea acestuia, cât şi prin semnele zodiacale ce-l reprezintă”.

Aşadar o carte-omagiu, în Anul Centenar, adresată acestor cântăreţi ai cântecelor străvechi, patriotice, cu tentă folclorică sau religioasă.

Autor: Gelu DRAGOȘ, UZPR

Preluare https://www.graiul.ro/2018/08/30/finteusu-mare-intr-o-carte-de-angela-monica-jucan/

 

DRUM LIN SPRE ETERNITATE

 În memoria doamnei Angela Monica Jucan

 

Se scaldă ochii-n lacrimi de durere

Și plouă cu petalele de slove,

Iar a plecat în lumea de tăcere,

Un suflet rătăcit printre mangrove.

 

Tăcerea se așterne peste toate,

Doar timpul se mai trece peste noi,

În veșnicie zborul tău mai poate,

Înveșmânta poeme pentru noi.

 

Clepsidra ta și-a risipit nisipul,

Ducând cu el bucăți din viața ta,

Dar a oprit o clipă anotimpul

Ce printre stele vii te va purta.

 

Popas vei face în eternitate,

Unde e drumul fără de sfârșit,

Dureri, nevoi, vor fi atunci uitate,

Vedea-vei doar imensul nesfârșit.

 

Vei rămânea mereu în calda vară,

Iar floarea de lumină va culca,

O veșnică și dulce primăvară,

În toamnă pașii tăi nu vor călca!

 

Autor: Aurelia Oancă

            31.07.2023

Scriitoarea Angela Monica Jucan nu mai este!

 Deși titlul pare banal, inima mea este puternic zguduită de trista veste pe care am primit-o de circa un minut de la Ștefan Selek, mulți ani colegul ei la Biblioteca Județeană ”Petre Dulfu” Baia Mare. Cu Angela Monica am început să colaborăm când a scris o carte biografică despre Corul bărbătesc din Finteușu Mare și îmi cerea date despre unii membri, inclusiv ce cunosc despre dirijorul, profesorul și directorul Andrei Dragoș. Apoi ne-am intersectat la BJPD, am stat la o cafea și am pus literatura contemporană la cale. A scris despre mine (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2017/02/22/gelu-dragos-mapa-biobibliografica/) și nu știu dacă am reușit vreodată să-i mulțumesc așa cum se cuvine. Era o perfecționistă, o cercetătoare minuțioasă, cu studii serioase în acest sens, motiv pentru care dr. Teodor Ardelean o aprecia tacit, îi oferea un program de lucru în care ea avea multă libertate, spre deosebire de alți colegi.

Înainte de a pleca la fiica ei peste ocean, mi-a făcut o vizită prietenească la Lucăcești împreună cu fiul ei Amza iar eu doream să-i ofer de toate din grădină noastră dar ea a ales să-și ducă cu ea doar ...busuioc! Am rămas prieteni, am vorbit mult pe mail, până mai deunăzi. Era mândră de nepoțica ei, mi-a povestit cum se simte pe pământ străin, dar nu mi-a vorbit niciodată despre problemele ei de sănătate. Era tristă după plecarea la cele veșnice ale lui Adrian Pop, poetul din Copalnic Mănăștur. Mi-a trimis sporadic materiale pe care m-a rugat să le public pe blogul personal, spunându-mi că se trezește și se culcă cu blogul ”Moara lui Gelu” fiindcă este cel mai aplecat asupra activităților culturale din Maramureș.

Căut pe internet să aflu mai multe date despre Angela Monica Jucan, dar cum ea era modestă,  discretă,  inclusiv cu viața sa, am descoperit doar aceste câteva date oferite de un site intitulat ”Scriitori contemporani”:

~Jucan Angela Monica~

n. 2 dec. 1952, Cluj Napoca

Numele actual: Angela-Monica Spiridon;

Religia: Ortodoxă;

Copii: Ioana-Cosânzeana şi Amza-Mihail;

Studii: Facultatea de Filologie – Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca (promoţia 1976);

Ocupaţia actuală: Pensionară din funcția de bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare;

Volume proprii:

– Optimismul bacovian, Cluj-Napoca, Editura Dokia, 1999.

– „Patologia” lui Păcală sau Simptomatologia sănătăţii, Baia Mare, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, 2006.

„Înstelatul Finteuş”, editată de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare, 2018.

În volume colective:

– Eminescu în actualitate, Cluj-Napoca, Editura Sedan, 2000.

– Paşi în iarba ninsă, Cluj-Napoca, Editura Remus, 2000.

– Biruirea de sine. Volum omagial Mircea Vulcănescu, Baia Mare, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, 2004.

 Ea va rămâne în memoria noastră prin scrisul ei, prin talentul nativ și dragostea de literatura română și cea universală, fiind un model de urmat pentru mai tinerii ei colegi de la Biblioteca județeană care trebuie să conștientizeze faptul că reușești în viață doar prin muncă, multă trudă și sacrificii. Să ai parte de odihnă veșnică, Angela Monica Jucan!

                                                              Gelu Dragoș

Taxi „Galant”. „Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri”

 

Chiar departe fiind acum de urbea băimăreană, Taxi Galant rămâne pentru mine reper de bine, reper de siguranță. Într-un „a fost o dată” – „o dată” durând vreo zece ani, dar, poate, peste. Am circulat mult cu taxiuri încă de când m-am stabilit în Baia Mare, însă nu mai știu exact când am descoperit Galantul. N-au importanță ora și minutul. Ce vreau să spun în câteva rânduri este că am constatat curând după aceea că denumirea e tocmai nimerită, personalul (de la proprietarul firmei, la dispecer și numerosul colectiv al șoferilor) fiind într-adevăr galant.

Un nemaipomenit confort îmi crea vocea dispecerei, care mă recunoștea după numărul de telefon și îmi zicea imediat pe nume, îmi știa și tabieturile și avea grijă să-mi fie respectate (de exemplu, locul exact în care doream să oprească mașina). Ba, mi-a zis pe nume și o dată când am sunat de pe telefonul unei colege, că al meu se descărcase – mă recunoscuse după voce! Câte dispecere vor fi fost, nu mi-am dat seama. Eu nu am auz muzical (și nici profan prea bun).

Să nu mai vorbesc de șoferi, cărora (exceptându-i, desigur, pe cei care veneau pentru prima dată) nici nu trebuia să le spun destinația, decât dacă, rar, mă duceam în altă parte decât la serviciu. Ce eliberare, pentru mine, de poveri! Ce instinct profesionist al lor, deși taximetria o făceau ca amatori, branșa neavând, dacă nu mă înșel, școli speciale!

A contat mult. Eram cumva în aer. La jumătate de secol de existență, îmi părăsisem orașul natal și venisem, cu fiul meu, în Baia Mare, unde nu-l aveam decât pe el, nici o altă rudă, nici cunoștințe.

Cu o excepție (cred că doar una) – dar unde nu e nicio uscătură... –, șoferii au fost deosebit de politicoși, prietenoși, ospitalieri în taxiul-„casă”. Mulți știau face mașina „să zboare ca vântul”. Probabil, nu și-au dat seama, dar mi-am dat eu, că îmi luau de pe cap probleme presante, de moment – ajunsul la timp sau în cel mai scurt timp posibil undeva. M-a impresionat plăcut și memorarea traseului preferat de mine sau, în alte dăți, gesturile benevole de bunăvoință suplimentară: așteptarea în autogară până îmi cumpăram biletul, să nu car bagajele după mine, chiar ajutor la așezarea lor în cala autocarului. Totul, sub imperiul omeniei, nu al datoriei (și ea împlinită). Nu uit senzația de familiaritate creată la timpul potrivit, după ce începeam să trec drept cunoștință. Le știam (din auzite, dar și în persoană, de câteva ori), unora, copiii și ce fac – ce învață, ce lucrează –, soțiile pe unde sânt, nurorile, animalele de companie, cursurile pe care le urmează completându-și studiile, hobbyurile, zona în care locuiesc, unde se mută, locul de baștină, prietenii de familie (când și eu îi cunoșteam), meniul culinar al zilei (da, făcuse într-o zi o noră sarmale). Câte și mai câte. Pentru unii, vor fi fiind lucruri neînsemnate, dar pe mine m-au făcut să mă simt acceptată, integrată, primită în „familie”, localnică de-a dreptul, așa, „vinitură” (venetică) ce eram. Produseseră o ștergere a stării de provizorat, o ștergere de statut inferior sau tolerat. Nu e puțin. E foarte mult.

O dată, fiind în concediu, mergeam pe jos pe-acolo, pe-aproape, pe la magazinele din cartier și, văzându-mă, un taximetrist a oprit să mă culeagă de pe drum, „să mă ducă” J. Foarte drăguț. Sigur că nu m-am dus – erau câțiva pași. Dar „gestul contează”. Și peste ani...

Există, între șoferii de la Galant, și pronunțat spirit de sacrificiu. A oprit unul dintre ei în loc nepermis, ca să fiu mai aproape de „obiectivul” meu. Tocmai trecea pe-acolo o mașină de poliție. L-au amendat. La scurt timp, iar a încălcat nu știu ce regulament rutier, tot de hatârul meu. I-am spus să nu riște. A zis că, doară, nu l-or prinde (polițiștii) în fiecare zi! Nu l-au mai prins atunci. Nu era pericol să facă vreun accident – o oprire neregulamentară sau altceva benign (nu mai țin minte ce), dar putea primi încă o amendă, se putea alege cu permisul suspendat... Pentru binele clientului. Eu zic că nu-i inconștiență. E eroism. Dedicare, dăruire.

La fel, când m-au așteptat (mai mulți, de multe ori), cu contorul oprit, să-mi fac cumpărăturile, lucru pentru care ne-am și abătut din drum, au trecut peste linia continuă, ca să nu ocolească și să plătesc eu mai mult.

M-au așteptat, tot fără „ceas”, să-mi iau ceva uitat, de-acasă. M-au așteptat (de câte ori!) să-mi scot bani din bancomat. S-au oferit să facă cursa și pe datorie, când bancomatul a fost blocat. Așteptări dezinteresate – gesturi nobile de răgaz dat altuia în detrimentul câștigului personal.

Am fost cu Galantul și-n Finteușu Mare. Aveam mai mult de stat acolo, șoferul s-a întors în Baia Mare și a venit înapoi când l-am sunat. Vreo jumătate de oră, pe o direcție (și au fost patru), ceea ce înseamnă o oră (un dus și un întors) fără client.

Nu din vina șoferului (ci din cauza condițiilor de drum), a întârziat o dată destul de mult o mașină, iar eu, fiind (ca de obicei!) în mare întârziere, am anulat comanda și am luat un taxi de ocazie. În compensare, am primit câteva curse gratuite! Galant! Atunci am cunoscut și proprietara firmei (poate proprietară împreună cu soțul – nu știu). O Doamnă deosebită: om ales, om generos, om distins în purtare și în vorbă. Și informată cu tot ce se întâmplă pe domeniul ei (iată, și cu micul meu inconvenient).

Am trecut, la un moment dat, la Taxi „Mara”, auzind că e mai ieftin. Așa a și fost, dar nu cu mult, însă problema era că aveau mașini puține, trebuia să stau la telefon până se anunța cineva că vine și s-a întâmplat de câteva ori să nici nu fie liberă vreo mașină. Așa că... am revenit definitiv la Galant, până în ultima mea zi de serviciu (plecând, a doua zi, și din Baia Mare – nici acum nu știu dacă definitiv sau doar pe termen lung). (Altfel, șoferi foarte de treabă și la Mara. Spre deosebire de toate celelalte firme băimărene.)

Se spune că fiecare sac își găsește peticul și invers. Galant a fost firma cu care pur și simplu m-am potrivit, mai bine zis, mi s-a potrivit din toate punctele de vedere. Am fost clientul (plebeu dependent). Iar ei – patricienii protectori.

Acum... Câte curse per pedes facem pe-acest meridian! Ne găsim la peste 6.700 km distanță aeriană, pe un pământ pe care ei (majoritatea sau toți) n-au pășit fizic niciodată, pe care ei nici nu știu că se plimbă, că... îi plimb eu! – cu un gând de recunoștință și bună aducere-aminte.

 

Angela-Monica JUCAN

„Limba noastră cea frumoasă” lăsată de izbeliște

Verific aproape zilnic buletinul meteo – e drept că al altei părți a lumii, dar în varianta din limba română și redat și în scara de temperatură Celsius.

La început de iunie, vara se simte, din plin, în trepte termice. Iau o zi din iunie, nu la întâmplare, ci pe cea în care am început acest articol, cu mâinele ei (am și uitat-o, cum am uitat și de acest text, regăsit, revăzut și finalizat după vreo lună și jumătate). Astfel, pentru (un) mâine, se prognozează că la ora 11 vor fi 31°C (dar temperatura resimțită: 35°), cu explicația: „Caniculă”. La ora 12, vom avea 33°C, resimțite ca fiind 37 și tot „Caniculă”. Temperatura va crește în continuare, la orele 13 și 14 fiind de 34°C și resimțită ca de 38°C, dar... nu mai e „Caniculă”, ci... „Destul de cald”. Tot doar „Destul de cald” va fi și la ora 15, când temperatura ajunge și mai sus, la 35°C (resimțită de 39°C). Apoi, se „răcește”, temperatura fiind la orele 16 și 17 de 34°C (la 16, resimțită ca de 37°C, iar la 17 de 35°C), totuși, deși gradele sânt mai puține, nu mai e „Destul de cald”, ci, din nou, de-a dreptul „Caniculă”. Caniculă va fi și la orele 18 (33°C cu senzație de 34) și 19 (32°C – și în real, și în senzație).

Să înțelegem că „Destul de cald” e mai cald decât „Canicula”?!

De altfel, la orele următoare, din seară și din prima parte a nopții, gradele vor fi tot mai mici, de la 30° (ora 20), până la 26° (ora 23), egal cu ele însele și resimțite, exceptând cele 26 de grade, resimțite ca de 27. Culmea, se apreciază ca fiind, la toate aceste ore de seară/noapte, „Foarte cald”. Prin urmare, „Destul de cald” e mai cald și decât „Foarte cald”!

Să admitem că ne-am prostit de tot?

Până acum, cu adverbul „foarte” se formau superlative absolute. Dar ce-a mai rămas ca „până acum”?

Se vede și aici că istoria se repetă. Se repetă pentru că o repetăm. Ridicăm din nou un turn Babel, din cărămizi și smoală – bineînțeles, în sens figurat mai ales, dar mergând chiar și până la sfera materială. Nesocotim bunul strămoșesc (în care intră și limba), cel din piatră (sigură), orbiți de „progres”, de „mai sus”, de „cel mai sus”, confecționăm „cărămizi” (casante) și preferăm, varului (curat, alb) smoala (cleioasă și neagră). Nici nu mai e nevoie să amestece Domnul limbile. Le încurcăm noi. Curând („destul de” curând...), nu ne vom mai putea înțelege om cu om.

Tot din prognozele meteorologice, aflăm uneori că sânt „șanse” de vreme rea. Până ne-am cunoscut bine limba, asta era „probabilitate” de vreme rea. Mă rog, nu e atât de grav. Vremea poate fi percepută diferit – unii se bucură de ploaie, pentru agricultură, pe alții, ploaia îi supără că nu pot merge la plajă; totuși o vijelie nu de mulți e dorită. Însă „șansa”, care e un „noroc”, se extinde nepermis de mult în zona negativă, vorbindu-se azi până și de „șansa” de a face cancer. Mersi de asemenea șansă!

Da, „noroc” a fost multă vreme „soarta”, de unde salutul-urare al minerilor „Noroc bun”. Dar a alunecat, „norocul”, spre sensul pozitiv și s-a (cam) consolidat în accepțiunea de soartă bună, fapt favorabil. „Șansa” însă, neologism provenit din franceză (iar acolo, din latina populară) a intrat în limba noastră, dacă nu mă înșel, direct cu sensul de circumstanță prielnică. Bine, de acord, și boala ne poate fi prielnică: pentru îmbunătățire spirituală. Nu e neinteligibil. Ca în omonimie, sensul se deslușește din context. Când însă contextul e strict delimitat, termenii se cuvine să fie... în mod cerebral, ai contextului aceluia, nu ai unuia colateral – filosofic-duhovnicesc, fabulos sau umoristic.

Dacă cenzura a fost abolită, ne-ar prinde bine autocenzura. Și dicționarul ținut mereu alături.

Ca să ne putem înțelege, ne trebuie un cod lexical comun. Dacă orice ajunge să poată însemna orice, ne vom îndepărta de ceilalți. Or, omul trăiește în societate. Sau... a trăit până acum.

                                                                                                   Angela-Monica JUCAN

AL. FLORIN ȚENE – în timp

 Aflu din presă (nu prea am datele aniversare în cap...) că Domnul Al. Florin Țene tocmai încheie primele opt decenii de viață și deja, din 13 iunie (2022), numărătoarea anilor începe cu cifra 8. Fapt constant – zodia Gemenilor, cu mare mobilitate a minții și fire pozitivă. Nu voi face o biografie, se găsesc informații pe internet. Voi scrie câteva rânduri despre lucruri care nu se pot uita. Pe care nu le pot eu uita. Și unele constatări. Și legături băimărene.

Ne-am cunoscut cândva, prin a doua jumătate a anilor ’90 ai secolului trecut, mileniul al doilea. Vreo 25 de ani vor fi fiind de-atunci, nu știu exact, dar îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat azi bunăvoința cu care mă primea în redacția „Curierului Primăriei Municipiului Cluj-Napoca” și ce bucurie mi-a produs, încă întâlnindu-ne întâmplător pe treptele holului mare, vestea pe care mi-a dat-o o dată că articolul meu urmează să apară în proximul număr. Însuși faptul că mă reținuse din mulții anonimi, pe mine, o și mai necunoscută, și era la curent cu bietele și târziile mele încercări publicistice propuse hebdomadarului primăriei clujene și apoi și revistei „Cetatea culturală”, care tot acolo își avea redacția, era ceva foarte tonic și încurajator. Domnul Țene este și printre puținii care mi-au recenzat (cu multă bunăvoință) primele cărți. E o înaltă calitate a omului dispus să netezească drumul altuia, să-i dea încredere și îndemn.

Mutându-mă, la un moment dat, în Baia Mare, am reluat, după o vreme, relația de colaborare, de data aceasta „invers”, eu cerându-i materiale scrise și chiar participări la manifestări culturale. Așa am cunoscut-o și pe Doamna scriitoare Nica Titina Țene (sensibil Rac, ca semn zodiacal), soția sa exemplu de soție, împreună cu care a venit în Maramureș în toamna anului 2004, când am fost la Bârsana, pentru comemorarea lui Mircea Vulcănescu. În microbuz, am stat alături și a fost o încântare să o ascult vorbind despre soțul ei, povestind ce înțelegător și altruist este. Și ce copii (maturi deja și atunci) minunați, serioși, au, bine realizați în carierele lor. O familie cu bună temelie, deși s-au căsătorit (cu verighete împletite din iarbă!) când erau foarte tineri, la consolidarea și armonia căreia au contribuit, cu siguranță, amândoi soții. Am aflat cu acea ocazie că Baia Mare nu le e deloc străină, în tinerețe Domnul Țene făcându-și studiile superioare aici. Apoi a lucrat ca profesor la Tarna Mare, care atunci făcea parte din regiunea Maramureș (actualmente, localitatea, reședință a comunei cu același nume, este în județul Satu Mare), iar soția a fost, în același sat, învățătoare. Doamna Țene are și un frate stabilit în orașul de pe Săsar. Domnul Al. Florin Țene nu numai că a urmat în Baia Mare cursurile filologice, dar a și înființat, împreună cu scriitorul Vasile Radu Ghenceanu și cu artistul plastic Mihai Olos, Cenaclul literar „Nord”, contribuind și cu un condei distinct la cultura locului – parte din patrimoniul Țării. Poate nu mulți își mai amintesc despre asta acum, dar efectele, neîndoielnic, au rămas, s-au perpetuat, au influențat, invizibile, spirituale. Urme frumoase lăsate pe unde a trecut.

Era încă, la începutul mileniului acestuia, vremea corespondenței clasice, prin poștă, și așa am primit de la Domnul și Doamna Țene scrisori și felicitări cu prilejul sărbătorilor – le mai am, le păstrez pe toate!, păstrez și un cod de evaluare a caracterelor umane (trimis de Doamna Țene), cum păstrez, bineînțeles, și diploma de onoare pe care Domnul Țene mi-a dat-o, cu generozitate, din partea Ligii Scriitorilor Români, al cărei președinte și fondator este. Un om atent, întotdeauna având timp pentru o vorbă bună, pentru transmiterea unui sentiment de siguranță sau speranță. Mi-a și încredințat „șefia” filialei băimărene a Ligii Scriitorilor, însă eu nu am reușit să întemeiez filiala (s-a făcut, ulterior, de către altcineva). N-am meritat. Dar Domnul Țene preferă să supraestimeze capacitățile cuiva, decât să le cântărească farmaceutic, în valoare exactă: mică.

Cât despre scris și aria preocupărilor, scrisul Domnului Al. Florin Țene se conturează în vervă, în cuvântul potrivit și totodată insolit, împlinit în cam toate (poate chiar în toate, nu am o bibliografie completă, să pot vedea) genurile și speciile beletristice și publicistice, în imaginația pusă în pagina propriei opere literare (epică, lirică, dramaturgică), în interesul pentru opera altuia, mare sau mic, pentru creația uitată, pentru autorul lăsat de toată lumea în umbră ori, dimpotrivă, pentru creația explorată și de alții, dar căreia Domnul Al. Florin Țene îi găsește unghiuri noi de abordare, cu inedite soluții de lectură. Scriitor în toate registrele fictivului, ca și în ale realului, în calitate de critic literar, istoric literar, eseist și om de opinie răspicat exprimată, chiar contra curentului general, când e cazul, și cu asumarea „consecințelor”. Mare putere de muncă.

Omul? – Modest, binevoitor, înțelegător, prob. Omul pe care, la nevoie, te poți bizui. Un om al ușii deschise.

Cu gând de recunoștință, de-un sfert de veac și de aici mai departe,

La mulți și buni ani!

 

Angela-Monica JUCAN

 

  

Foto inedite: AMJ

Fotografia zilei - Înfloresc cactuşii pe întreg mapamondul

 

Foto: Angela Monica JUCAN

O vorbã (douã) despre poezia lui Vasile Dan Marchiș

MOTTO:

În timpul în care
am consumat o sutã de pâini,
am scris o poezie...
Apoi am mai scris
peste o sutã de poezii
de dorul pâinii...
(Vasile Dan Marchiș, „Meditație extremã”)



În creația poeticã semnatã de Vasile Dan Marchiș, gãsim, și mai ascuns, și mai la vedere, un tot de inteligențã. Poeziile se prezintã drept deschideri filosofice, fie cã autorul propune, undeva, o problemã, fie cã prezintã, altundeva, o soluție la (altã) problemã, în ambele cazuri cititorul având de aici încolo câmp liber pentru exercițiul propriei gândiri. S-ar putea extrage fragmente și alcãtui volume de aforisme (un singur exemplu: Aprecierile de o viațã / Sunt de prisos... în viața de apoi – „Examenul de credințã”).
În ce privește prozodia, versurile lui Vasile Dan Marchiș sânt eliberate de canoane, iar stilistic, se disting prin sobrietate, poetul nefolosind material de pavoazare, nescriind edulcorat, nefãcând nimic sã seducã. El prezintã cititorului direct construcția de idei, în sonoritate expresiv-neutrã. Și mai și dând de gândit. Ceea ce nu e comod... De aici, descumpãnirea unora în fața scrisului sãu – prea dificil și nu tu inimioare, nu tu ghirlande figurative, nu tu falduri hiperbolice, nu tu drãguțe epitete, nu tu metafore în culori fascinante și cu sclipiri de luminițe multicolore – nimic sãrbãtoresc, sã te mai desfeți și tu, cetitoriul. Ce e asta? – își vor fi zicând. Doar zid tare, de gând, de judecatã, de învãțãturã, uneori, în sugestii alegorice nu la îndemâna tuturor. Mai mult, tonalitatea proprie este datã de o puțin obișnuitã combinație de registre literare, scriitorul uzând adesea de termeni din limbajele administrativ, jurnalistic, juridic etc. și creând astfel contraste cu contextul (beletristic); de asemenea, recurge la sfera limbajului protocolar (de bazã sau colateral). Neînțelese în duh (ci luate în literã...) versurile lui Vasile Dan Marchiș creeazã furtuni umorale unor literați – literați modelați, ca oameni, din pãcate (indiferent de locul lor în șirul valoric al creației), de antipatie, invidie, insațiabilitate (de nu știu ce). Grãbiți, unii, sã eticheteze și bucuroși, epigonii lor, sã preia/propage etichetele, eticheta și-o pune fiecare... sieși.
Indiferent de (și indiferentã la) șicanele „unora” (oare de ce nu-și pot vedea de ale lor, de ce nu-și aleg pentru recenzii cãrți care le plac, de ce nu-și dedicã acel timp șlefuirii propriei creații?), poezia lui Vasile Dan Marchiș rãmâne cu greutate și cu volum în idee și nu în planul – ... plat – al desenului ei. Cât privește „grafica”, dacã tot adusei vorba, da, ar fi de îndreptat felul în care culege textele – adicã cu mai multã atenție la ortografia semnelor de punctuație (cu blancuri unde trebuie și fãrã blanc unde nu trebuie – cam atât), treabã de secretariat.
Ca sã vezi bine o operã din oricare domeniu al artei, trebuie sã poți lua distanțã fațã de ea, fațã de autor și trebuie sã-ți fi format o bunã deprindere în receptarea artei. În destule redacții sânt oameni care știu citi o creație literarã și sânt interesați sã publice texte de calitate. Așa se face cã Vasile Dan Marchiș își gãsește loc în nenumãrate publicații, dintre care, nu puține (ca sã plagiez un pic din versurile pe care le reproduc mai jos), importante, promovând nume de renume. Acesta îi este anturajul meritat.

Nu în puține pãrți m-aș diviza
Doar o parte din mine
sã rãmânã farmecelor
una chemãrilor și nebuniei
doar o pãrticicã sãrãciei
numai picioarele dorului de cãrare
Gândurile rãtãcite în iubire,
aripi în cer
Doar inima în mister
(Vasile Dan Marchiș, „Doar o parte din mine”)

Nu te crede superior nevãzãtorului
dacã nu ți-a fost atribuitã
ca premiu sau recompensã, lumina
Dacã ai doi ochi
și poți dãrui unul nevãzãtorului
sã știi cã doar ochiul acela
odatã dãruit
te va cuprinde cu adevãrat
în lumina iubirii
(Vasile Dan Marchiș, „Dãruire extremã”).

Autor: Angela-Monica JUCAN

„Motanul încălțat”, o poveste catehetică

Nu purtați deci grija zilei de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale – Matei 6, 34

Citesc și citesc, că-i place nepoatei mele celei mici, „Motanul încălțat”.

Acum, când poveștile atâtor trecute generații de copii sânt respinse de mulți părinți liber-cugetători și de cadrele didactice progresiste ba pe motiv că nu ar fi educative în spiritul vremii noastre, ba că n-ar mai fi copiii interesați de ele, ba că ar leza unele sensibilități, ba că e pus, injust, în valoare personajul masculin, iar celui feminin i se atribuie rol pasiv și rost decorativ – misoginism în toată regula! –, nepoata mea, în etate de un an, e încântată să audă despre o pisică-băiat, care mai și umblă cu șmecherii, despre personaje bucuroase de venituri fără muncă și nedeclarate la fisc – curat penal! –, despre o fată care nu face nimic, decât că stă așa, frumoasă și fată, într-o poveste cu un băiat care are doi frați (nu surori) mai norocoși decât el în ce privește moștenirea de la un tată (nici ăsta mamă) decedat, o poveste cu un căpcăun (normal că bărbat) care se preface în leu, apoi în șoarece (măcar de s-ar fi prefăcut în leoaică și în șoricioaică, nu-i așa...), cu un rege credul, dar profitor și a cărui regină e absentă.

Nepoata mea alege, din mai multe, cartea („catea”, în vocabularul ei), vine cu ea („catea” are și valoare de propoziție, exprimând eliptic solicitarea de a-i citi), ascultă la nesfârșit povestea și învață (are grijă bunică-sa) că e construită în realitate pe etica creștină (... de modă veche).

Ea știe deja că băiatului i se dă o lecție. Supărat la început că a primit drept moștenire doar un motan, el va înțelege că nu are temei să-și facă idei pripit, după aparențe (Voi judecați după trup; Eu nu judec pe nimeni – Ioan 8, 15), sau să disprețuiască lucrurile umile, va învăța că nu trebuie să-ți pierzi speranța niciodată și că ajutorul poate veni de unde nu te-aștepți, chiar de la cineva pe care îl (hai, și „o”) desconsiderai.

Motanul e aproapele, e cel care ajută necondiționat și nepunând la inimă proasta părere a celuilalt despre el (Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc; binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, rugați-vă pentru cei ce vă necăjesc – Luca 6, 27-28). Motanul e înțelegerea, e intervenția salvatoare, e implicarea, e empatia. E mintea pusă la contribuție pentru alții, e ingeniozitatea (ascunsă, în poveste, sub forma înșelătoriei: capcane, minciuni, șiretlicuri) folosită în scop nobil.

Regele este el interesat de bogății, ca regii, dar e și cel care nu complică inutil lucrurile, acordă credit moral, nu e suspicios. În esență, e cel care acceptă (orice: cadouri, povești, oameni, situații), e împăcat cu sine și cu ceilalți, în toate circumstanțele poveștii. (Un rege drept înalță o țară – Proverbele lui Solomon 29, 4.)

Moștenitorul motanului e conștient de limitele lui, primește sfaturi, recunoaște capacitățile superioare ale altuia și se pune sub ascultarea acestuia. Într-un cuvânt, până la urmă, băiatul se smerește (Doamne, inima nu mi s’a semețit, nici ochii nu mi s’au trufit, nici n’am umblat în lucruri prea mari și nici în cele ce sunt cu mult mai presus decât mine – Psalmul 130, 1), ceea ce-i oferă prilejul de a-și îmbunătăți, chiar radical, viața – viața schițată în linii pământești, dar cu probabilă trimitere la viața veșnică.

Fata regelui pare inactivă (Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc – Matei 6, 28) fiindcă nu are o fire voluntară, n-are „principii”, nu se dedică unei cariere, nu e o feministă. Ea e feminină. Activitatea ei constă în a-și respecta condiția, în a-și pune în valoare harul (frumusețea exterioară și frumusețea interioară), în a se face parte la întemeierea unei familii fericite, „tradiționale”...

Pe căpcăun nu îl pierde șiretenia motanului, ci propria-i trufie. El e mecanism al celui mai mare păcat – mândria. E exponent al diavolului. Idealul e fără el în lume; de aceea motanul face operă sanitară (Cel ce seamănă rele, rele va și secera și din plin va primi pedeapsa faptelor sale – Proverbe 22, 8) și instalează pe domeniul infect al pierzaniei viața sănătoasă, armonioasă. Povestea pare să vorbească, în substratul datelor profane, de a Doua Venire.
Cartea pe care o avem (sântem departe, pe pământ străin, am adus aici și am primit prin poștă cărți românești... cu gramaj mic...) e o ediție prescurtată (suficientă pentru vârsta asta; versiune a Ursulei Bucher după o altă versiune, cea a lui Charles Perrault, după o poveste populară) și mult ilustrată. Dintre toate, cel mai mult nepoatei mele îi place o imagine cu motanul ținând – într-o dreaptă judecată... –, suspendat, șoricelul de coadă.

Angela-Monica Jucan