În aceste zile de iunie mă încearcă două păreri de rău. Una,
că în urmă cu cincisprezece ani (miercuri, 26 iunie 2002) ne-a părăsit înainte
de vreme marele interpret, deschizător de lacăte misterioase din cîntecul
maramureşean, Ion Petreuş. Al doilea regret este că nu am finalizat cartea
„Fraţii Petreuş – un miracol firesc”, textele scrise fiind citite de Ion, mai
ales duminica la Astoria. Ştiu că nu se poate închipui întregul cu aureolă
decît în ecuaţia Fraţii Petreuş Ştefan şi Ion, (nu am uitat-o nici pe Ioana)
deoarece ei au dărîmat prin simplitate, firesc şi har neîntrecut multe
prejudecăţi despre oamenii Maramureşului. Au avut curajul şi şansa să dea o
altă dimensiune omului înzestrat de pe văile noastre care îşi consuma gloria în
hotarele a cîtorva sate. Ei au ştiut să capteze multe izvoare, să devină
stăvilar şi moară de piclu. Dacă mă gîndesc bine Fraţii Petreuş nu au venit în
lume ci au fost trimişi de un cert miracol să ne arate cum se poate rîde, cum
se poate iubi cu foc, cum să plîngem după acordurile sufletului celor mulţi şi
duşi în amintire. Ei au fost întruparea lor! Parcă a bătut un clopot în cer
auzit doar de aceşti feciori din Glod. Au vestit lumea veche a cîntecului. De
cînd i-am cunoscut am simţit că ei adeveresc tiparul curat al unui Maramureş
vechi. Fără a recurge la cuvinte alese care stau bine în preajma Fraţilor
Petreuş mai cred că ei au demonstrat cărturarilor că satul este graiul, locul
unde se întrupează cuvîntul, unde se lustruieşte rostirea prin vreme, unde este
izvorul cîntecului profund. Ştefane, să mă ierţi dar tu ne eşti stîlparea
viguroasă care ne este alături şi mă voi referi acum mai mult la Ion, cel pe
care îl cheamă horile în lume. Că la dor şi la supărare, trebe om cu minte
mare. Timpul trecut al lui Ion este într-un fel timpul nostru interior. Ion
mi-a fost un prieten mai aproape că avea fire de haiduc şi mi se potrivea
vîrstei ce mă însoţea. Ştefan are o fire de nobil tăcut care lasă vioara să-i
strige numele. Ion avea acea voce particulară, ca o sumă a înaintaşilor
anonimi.
El s-a întrupat din strigături şi doina de jale. În Glod a
auzit horea păcurarului care şi-a pierdut oile, horile munţilor. Redarea lor într-un
timbru propriu a fost marea seducţie a personalităţii lui. Avea faţa luminată
de merele grădinii din spatele casei, ştia lecţia suferinţei dar avea harul
răbdării şi al nădejdii. Alături i-au stat zongura, doba, chiar fluierul pînă
la dezlegarea vocii care nu poate fi imitată. A învăţat de pe la nunţi sau
jocurile din şură să improvizeze în funcţie de împrejurări, să dea replici la
provocări prin strigături ironice, cu haz. Îmi spunea că la o nuntă i-a venit o
strigătură care apoi mulţi şi-au asumat-o: „Unde cîntă Petreuşii, nu vă temeţi
nu vin ruşii”. Aşa s-a potrivit rima. Era un om veselos, necazul şi-l stîmpăra
cu hori care paradoxal îi bucura pe cei din jur. În cartea la care lucram pe
cînd trăia Ion, mi-a povestit întîmplări din lumea prin care a trecut. În
Europa era mai uşor să spună ţările prin care nu au fost. Apoi nordul Africii,
fosta Uniune Sovietică şi în vreo douăzeci de state americane. Cînd li s-a
decernat titlul de Cetăţeni de onoare ai
comunei Botiza am avut cinstea să le prezint biografia artistică. Aşa am
amintit că Ministerul Culturii din Franţa le-a acordat demnitatea de „Cavaleri
ai Artelor şi Literelor” iar mai tîrziu „Omul anului” din partea Institutului
American de Biografii”. Da, Fraţii Petreuş au rămas un miracol firesc. Era
atîta Maramureş în ei încît se cerea întruparea în cîntec. Doamne, Ioane, cum a
trecut vremea! Se vede că interpreţii sînt mai norocoşi în veşnicie. Cîntecul
lor te face să uiţi că au murit. Ai parte de un Festival (care începe astăzi)
care-ţi poartă numele. Îl văd parcă pe tatăl vostru, Pătru Petreuş-Codrea care
mi-a spus într-o iarnă în casa voastră din Glod că tu ai fost sortit pentru
voce iar Ştefan viorii. Mi-am îngăduit o odihnă în cîntecul tău: „M-am băgat
slugă la cuc/ Foc şi apă să-i aduc/ De nu l-oi putea sluji/ Largă-i lumea ş-oi
fugi”. Atunci Ştefan Marinca scria din Limerick – Irlanda: „El nu mai este dar
cîntecele sale, amestec fermecător de bucurie şi melancolie, vor dăinui cîtă
vreme Maramureşul îşi va păstra identitatea”. De aici s-a întrupat legenda.
Mare noroc are Maramureşul cu asemenea oameni. Dar şi ei cu Maramureşul.
Autor: Gheorghe Pârja
Sursa: Graiul Maramureşului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu