Lettre Internationale nr. 107 / toamna 2018

A apărut noul număr, 107, al revistei Lettre Internationale, editată de Institutul Cultural Român.

SUMAR Nr. 107

RETROSPECTIVE

Șerban Pavelescu – Războaiele României Mari ................................... 3

 Dan Ciachir–Scene de epocă ................................................................ 8

 Delia Enyedi – Memoria zidurilor ........................................................13

SPIRITUL EUROPEI

Michael Ignatieff – Să-i facem loc lui Dumnezeu .................................. 17

 Georges Didi-Huberman – Vedere de sus .............................................. 20

 Judith Revel – Să nu-i lași să trăiască, ci să-i ajuți să moară! ............... 25

 Rodica Binder – Finis Europae? .............................................................. 28

 Anton Beraber – Marea idee ................................................................... 35

ECONOMICE

Adrian Mihalache – Cameralismul ......................................................... 40

 Mircea Coșea– O boală incurabilă a economiei ..................................... 42

ISTORICE

Neal Ascherson – Prin urechile acului .................................................. 46

 Louisa Chiang și Perry Link – Înainte de revoluție ............................... 49

 Margaret Scott – Adevărul despre câmpurile de masacru .................... 53

 Michael Martens – Degetul cel mic al lui Stalin ..................................... 57

 Malise Ruthven – Dumnezeu de partea noastră ................................... 63

ARTE

Daniel Sur –Farsă ori statement? ........................................................ 67

 Heinz Peter Schwerfel – Lichidare de stoc .......................................... 71

 Iolanda Malamen – Spațiul nemărginit al desenului ............................ 77

IDEI LITERARE

Enrique Vila-Matas – Gloria solitară .................................................. 80

 Adrian Mihalache – Un om în secolul său ......................................... 84

BIBLIOTECA „LETTRE INTERNATIONALE”

 Constantin Abăluță – Emigrant în albastru .............................................. 87

 Ludmila Ulițkaia – Scara lui Iakov ............................................................ 91

 Marcello Caprarella – Cursul destinelor încrucișate ................................ 94

 Carmen Firan – Intersecția lumilor paralele ............................................. 97

 Theodor Cazaban – Cotloane ................................................................... 99

                                                     ***

Către cititorii noştri

În 1919, în timp ce floarea diplomaţiei române apăra interesele ţării la Tratativele de Pace, situaţia a luat o întorsătură neaşteptată: Ungaria a devenit o republică sovietică, sub guvernarea lui Bela Kun. Pe de o parte, acesta a procedat la represalii dure ale clasei politice interne, iar, pe de altă parte, a trecut la ofensivă pentru recuperarea Transilvaniei. Micii aristocraţi maghiari din Transilvania (crăişorii, cum îi numea scriitorul român de etnie maghiară Tamasi Aron, în romanul cu acelaşi nume) au prins inimă, sperând la revenirea lor in statu quo ante. România se găsea, aşadar, prinsă între două republici sovietice: cea rusă şi cea maghiară, care acţionau în cooperare şi aveau, amândouă, intenţii invadatoare. În aceste condiţii, armata română a ripostat, dar a avut restricţii de înaintare din partea convenţiei aliate. Şerban Pavelescu relatează, cu exactitate de istoric, cum s-au petrecut lucrurile. Armata franceză şi-a asumat răspunderea faţă de aliaţi, iar armata română i-a învins pe maghiari, ajungând la Budapesta, unde a eliminat pericolul bolşevic.

Odată Clujul eliberat, s-a pus problema retrocedării către români a Teatrului Naţional. Delia Enyedi arată cum a avut loc acest proces şi evocă ultimele reprezentaţii cu Hamletale actorilor maghiari, în teatrul de care aveau să se despartă. Până la urmă, situaţia a ajuns, cu timpul, într-o stare de armonie admirabilă. Teatrul Maghiar din Cluj, cu sediul în fosta operetă, este unul dintre cele mai bune din ţară, iar colaborarea cu Teatrul Naţional se desfăşoară în cele mai bune condiţii. Regizorii români montează spectacole la Teatrul Maghiar, iar cei maghiari, la Teatrul Naţional.

Dan Ciachir îşi continuă evocările vieţii bucuresştene de ieri-alaltăieri. Scenele sale „de epocă” ne redau un oraş în care viaţa adevărată se trăia în zone umbroase, iar „misterele Bucureştiului” sunt dezvăluite în aşa fel încât să ne incite curiozitatea şi să ne menţină continuu într-o stare de suspans.

Problema identităţii europene continuă să fie preocupantă. Michael Ignatieff analizează raporturile pe care le întreţine societatea liberală cu practicile religioase. Laicitatea, un concept interesant, dezvoltat în Europa, cu precădere în Franţa, se cere acum reinterpretată, pentru că este privită şi (eventual) respectată în mod diferit de către diferitele grupuri religioase, îndeosebi de cele musulmane.

Georges Didi-Huberman porneşte de la o operă de artă video a lui Ai Weiwei, pentru a examina problema migraţiei în masă şi modul în care se reflectă ea în demersul artistic. Deseori, tema devine un simplu punct de pornire pentru exhibarea talentului.

Judith Revel se întreabă, dintr-o perspectivă istorică, asupra responsabilităţii autorităţii care, sigură pe legitimitatea ei, decide asupra dreptului de viaţă şi de moarte al celor mulţi şi neajutoraţi. Dacă o deviză binevoitoare în timpuri de stabilă bunăstare ar fi: „să nu-i laşi pe alţii să moară, ci să-i ajuţi să trăiască”, în vremuri în care dificultăţile devin provocări apare deviza cinică: „să nu-i laşi să trăiască şi să-i ajuţi să moară”. Dacă ne-am lua după înţelepciunea populară, am zice altfel: „cine nu e lăsat să moară nu te mai lasă să trăieşti”.

Rodica Binder trece în revistă dezbaterea teoretică despre viitorul Uniunii Europene. Aceasta este cu atât mai acută în Germania, unde deschiderea graniţelor iniţiată de Angela Merkel a bulversat viaţa socială şi politică. Autoarea ne atrage atenţia asupra unui roman semnificativ, „Capitala” de Robert Menasse. Capitala nu este alta decât Bruxelles, unde „în spatele fațadelor sterile, impersonale, austere, de sticlă, beton și oțel, ale edificiilor europene, pe coridoare, în birouri, în sălile de conferințe, autorul descoperă treptat o lume colcăitoare, tragicomică, rațională și absurdă în același timp”. Este o satiră a birocraţiei lipsite de viziune, care guvernează doar în propriile sale scopuri o Europă (încă) unită.

Creşterile semnificative de salarii şi de pensii au stârnit teama de inflaţie. Teoria economică arată că o inflaţie moderată, ţinută sub control, favorizează creşterea. Totuşi, perioadele de inflaţie explozivă au lăsat urme adânci în memoria colectivă. Mircea Coşea lămureşte distincţia dintre inflaţie negativă şi deflaţie, iar explicaţiile lui contribuie la destrămarea temerilor nefondate, dar şi la întărirea circumspecţiei raţionale. Spre deosebire de societatea actuală, care se află sub semnul economiei de piaţă, cu mâna ei invizibilă, în Europa Centrală din secolele XVII şi XIIII a fost domininată doctrina cameralismului, care presupune intervenţia paternalistă a statului pentru asigurarea prosperităţii economice. Adrian Mihalache prezintă ideile fundamentale ale cameralismului şi relevanţa lor, oarecum neaşteptată, pentru societatea informaţională. Se ştie că marea prosperitatea postbelică a Europei Occidentale, în cei „treizeci de ani glorioşi”, a fost legată de Planul Marshall. Neal Ascherson ne arată şi în ce măsură, dat fiind că revenirea economică începuse dinainte, iar planul respectiv avea doar să o accelereze. Legăturile subtile dintre reconstrucţie, Planul Marshall şi Războiul Rece sunt puse în evidenţă cu acuitate şi ingeniozitate. Aflăm cu câtă grijă a fost redactată propunerea către URSS să intre în plan, în aşa fel ca aceasta să nu poată fi acceptată, consecinţa fiind că şi celelalte ţări aflate sub obedienţă sovietică au fost excluse.

Între revoluţia din 1911 a lui Sun Yat Sen şi invazia japoneză, China a suferit o perioadă de instabilitate, dar a cunoscut şi deschiderea spre cultura occidentală, însoţită de o mare efervescenţă intelectuală. Louisa Chiang şi Perry Link rememorează această perioadă şi arată că ea a devenit acum un reper pentru societatea chineză, o sursă de nostalgie, aşa cum este pentru noi societatea interbelică.

Arta contemporană este un teritoriu în care, dacă intri, poţi fi sedus, dar ai rareori şansa de a fi ghidat. Heinz Peter Schwerfel ne arată complexitatea acestui teritoriu, în care relaţiile pur estetice între creatori şi contemplatori sunt dublate de o reţea de interese în care intervin, alături de artişti şi public, finanţatorii, curatorii, galeriştii, colecţionarii, comentatorii şi negustorii de artă. Unii artişti abili, ca Jeff Koons şi Damien Hirst, îşi gestionează propriul succes de stimă, dar şi material. Noi suntem încă sub influenţa paradigmei romantice a artistului boem, descoperit abia după moarte. O excepţie este Nicolae Alexi, care se ţine la distanţă de mecanismele pieţii, fără să fie indiferent la realităţile ei. Iolanda Malamen pătrunde în universul acestui pictor şi grafician, unul dintre artiştii care mai crede, precum Leonardo da Vinci, că pictura ţine de spirit, nu de meşteşug. Ilustrăm copertele revistei cu două lucrări ale acestui artist care revizitează cu ironie etape întregi ale istoriei artei, asupra cărora proiectează sensibilitatea lui aparte.

Jules Verne a refuzat să publice orice ar fi de natură să tulbure sensibilitatea şi să slăbească fermitatea tinerelor generaţii cărora li se adresa. A lăsat, de aceea, în manuscris, o lucrare în care este vorba de sfârşitul lumii, aşa cum o cunoştea la vremea lui, şi de reconstituirea, după douăzeci de mii de ani, a unei alte lumi, parţial asemănătoare cu cea distrusă, parţial diferită de ea. Lucrarea lui trimite înainte la romanul de succes Planeta maimuţeloral lui Pierre Boulle, dar îl depăşeşte pe acesta prin tragism şi profunzime filosofică.

Am ales pentru secţiunea Biblioteca Lettre fragmente literare care credem că-i vor face pe cititori să se îndrepte spre cărţile din care le-am extras. Constantin Abăluţă ne oferă un fragment dintr-un nou roman scris în stilul său inconfundabil, aparent cinic, de fapt, dulce-amărui, cu modulaţii subtile de tonalitate. Romanul Ludmilei Uliţkaia este scris în spiritul literaturii ruse, adică este profund şi expresiv, fără preocuparea de a se încadra în curentele dominante (mainstream). Marea surpriză este însă romanul Parages (Cotloane) al lui Theodor Cazaban, apărut iniţial la Editura Gallimard, în 1963. Autorul face parte din familia ilustră, care include personalităţi ca marele actor Jules Cazaban, teatrologul Jean Cazaban, compozitorul şi muzicologul Costin Cazaban, sculptorul Ion Irimescu etc. El a fugit din ţară în 1947, cu puţin timp înainte de proclamarea Republicii Populare şi s-a stabilit la Paris, într-un mediu cultural dominat de stângism, ostil convingerilor sale. Manuscrisul său a fost foarte bine primit de către Gallimard, care i-a oferit un contract în alb pentru încă patru romane, care au rămas, din păcate, nescrise. Paragesa fost un succes incontestabil, fiind preţuit de critici influenţi, precum Claude Mauriac, fără să mai vorbim de elogiile confraţilor întru exil ca Virgil Ierunca şi Mircea Eliade. Este un monolog interior scris într-un stil rafinat, înrudit cu cel al „noului roman francez” la modă în acei ani.

Se vede că ideile nu ne lipsesc, nici talentul de a le formula. Deseori, însă, norocul lipseşte de la apel.

                                                                    Adrian Mihalache