III.Primul război punic și jurământul lui Hannibal
Primul
război punic a avut loc între anii 264-241 î.e.n. (Hannibal se naște în anul
247), cu sorți schimbători: în prima fază, legiunile romane ocupă orașele
grecești din sfera de influență cartagineză (Syracusa, Agrigentum), ba chiar pe
mare obțin modesta victorie de lângă insulele Lipare, dar când – îmbătați de
succes – îndrăznesc să-i atace pe puni la ei acasă cu 330 de corăbii și 40.000
de luptători, iar armata atacaților a ajuns sub comanda priceputului general
Hamilcar Barcas, tatăl lui Hannibal, „expediția s-a terminat cu un mare
dezastru pe coastele Africii, de unde au scăpat puțini romani și câteva vase de
război” (D. Tudor).
Refăcându-și
flota, romanii obțin „frumosul succes de la insulele Aegates, urmat de pacea
favorabilă lor”: o mare sumă de bani ca despăgubire de război și definitiva
ocupare a insulelor Sicilia, Corsica și Sardinia. În realitate, ambii rivali
erau istoviți (romanii pierduseră 700 de nave și cam 60.000 de luptători,
cartaginezii numai 400 de nave, însă aveau vistieria goală, iar răscoala celor
70.000 de mercenari, aliați cu sclavii și o parte dintre băștinașii exploatați,
a fost înăbușită de-abia după trei ani de dibăcia și cruzimea generalului
Hamilcar), așa că pacea le dădea timpul necesar pentru noi pregătiri de luptă.
Nota 2:
Răscoala mercenarilor, plus dragostea aparte dintre Salammbô (fiica lui
Hamilcar) și Mȃtho (asociat cu cumplitul zeu Moloh), constituie subiectul
romanului flaubertin Salammbô, astfel
descris de mine în articolul Gustave
Flaubert sau superba conjuncție dintre document și măiestria artistică (30
iulie 2007): „Acţiunea romanului este plasată între primele două războaie
punice, şi ea se axează pe confruntarea dintre Cartagina şi mercenarii aflaţi
în solda acestei cetăţi feniciene. După cum justă afirmă Vera Călin, romanul se
vădeşte a fi «un roman istoric cu trăsături epopeice, atitudini arheologice şi
sugestii mitice». De fapt ce este Salammbô:
un roman arheologic, un roman parnasian sau mai degrabă o carte seducătoare, ce
conţine surprinzătoare formule romaneşti moderne? Greu de dat un răspuns
categoric. Cert este că romanul captivează nu doar prin descrierile
vestimentare, de interioare, tradiţii şi credinţe păgâne, poate nu întotdeauna
riguros ştiinţifice, însă mereu cuceritoare prin meşteşugul înfăţişării lor,
cât mai ales prin măiestria concentrărilor temporale şi prin capacitatea
autorului de a sintetiza în câteva fraze fapte şi stări desfăşurate pe lungi
intervale de timp. Iată, bunăoară, cutremurătorul episod al mercenarilor prinşi
de Hamilcar, tatăl lui Hannibal, în capcana numită Valea Securii, acesta fiind totodată
titlul unuia dintre capitolele cărţii. Înnebuniţi de foame în acest «crescendo
al ororii» (Vera Călin), mercenarii ajung să se dedea la înfiorătoare acte de
canibalism.
Salammbô este în acelaşi timp romanul
dragostei aparte dintre cei doi protagonişti învestiţi de autor cu sensuri
simbolice: Salammbô, fiica lui Hamilcar, întruchipează un principiu sacru, pe
când barbarul Mâtho este asociat cu cumplitul zeu Moloh. Cum, dar, să se
împlinească dragostea dintre două principii antipodale? Şi astfel Flaubert ni-i
prezintă pe Salammbô şi Mâtho, aidoma altor personaje ale sale, ca pe nişte
înfrânţi...”
După
înăbușirea în sânge a revoltei mercenarilor (negustorii puni au renunțat la
armata națională și au angajat mercenari „din sânul triburilor războinice ale
litoralului mediteranean”, din teamă față de instaurarea unei dictaturi
militare), popularitatea lui Hamilcar Barcas crește atât de mult în rândul
soldaților și al păturilor mijlocii din Cartagina, încât – cu toată
neîncrederea marii aristocrații comerciale – până la urmă este numit
comandantul armatei punice din Spania, „cu misiunea consolidării cuceririlor
iberice și exploatării de noi bogății” (D. Tudor).
În
ajunul plecării, Hamilcar își duce fiul de nouă ani în templu și-l pune să jure
că, toată viața, va fi un dușman neîmpăcat al Romei. Iar Hannibal va respecta
cu atâta strășnicie acest jurământ solemn, încât după înfrângerea suferită la
Zama (202 î.e.n.) și ajuns fugar la curtea regelui Antiochus al III-lea al
Siriei (un ambițios care, visând la refacerea imperiului lui Alexandru Macedon,
se pune rău cu romanii), îi spune acestuia: „Stăpânit de acest jurământ, m-am
războit cu romanii vreme de 36 de ani” (Titus Livius).
În
timpul celor nouă ani de guvernare (în anul 229 î.e.n. s-a înecat la trecerea
unui fluviu), Hamilcar face din Peninsula Iberică o nouă patrie: cucerește cea
mai mare parte a acesteia, deschide noi centre de exploatare minieră (aur,
argint, aramă) pentru Cartagina și pregătește o bună armată de mercenarii în
vederea revanșei cu romanii, fapt pentru care el trebuie considerat autorul
moral al celui de-al doilea război punic.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
24-30 martie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu