Hannibal, conducătorul cartaginez care putea să schimbe lumea antică (4)

   IV. Al doilea război punic și ratarea șansei de-a schimba lumea antică (Prima parte)

 

            După moartea lui Hamilcar, la comanda armatei ajunge imediat ginerele acestuia, Hasdrubal cel Frumos, care – timp de opt ani – continuă politica socrului său (cuceriri, administrarea peninsulei, reînnoirea angajamentelor formale față de romani) și întemeiază orașul Cartagina Nouă, cu splendidul palat de tip regesc, în care dușmanii barcizilor din Cartagina vedeau „aspirațiile la coroană ale urmașilor lui Hamilcar Barcas” (D. Tudor), pentru ca în anul 221 î.e.n. să fie asasinat de un iber fanatic.

            Deși în vârstă de doar 26 de ani în momentul asasinării cumnatului său, însă dovedindu-se un excelent și popular soldat, Hannibal este acceptat de armată ca șef, iar senatul cartaginez – în pofida opoziției lui Hanno, redutabilul dușman al barcizilor – a ratificat alegerea. Și astfel, ne spune Titus Livius, „dragostea de care se bucura Hannibal în ochii poporului de jos l-a ridicat până la comanda supremă”.

            Cu remarcabilele lui însușiri strategice și organizatorice, Hannibal a profitat din plin atât de enormele avantaje politico-economice moștenite de la înaintași (un mare tezaur de război, Cartagina depindea în întregime de forța economică și militară a statului creat și consolidat de barcizi în Peninsula Iberică), cât și de puternica armată (formată din „adunăturile tuturor neamurilor”) și bine pregătită de predecesori, prin unirea tuturor luptătorilor de către tânărul general „într-un singur mănunchi, în așa fel că nu s-a ivit niciodată vreo zâzanie, nici în sânul lor, nici împotriva comandantului lor, nici chiar atunci când de multe ori erau lipsiți de banii soldei și de aprovizionare pe pământul vrăjmașilor” (Titus Livius).

            În plus, Hannibal mai dispunea de un foarte eficient serviciu de informații, care, în timpul campaniilor militare, „îl preceda la mari depărtări” (D. Tudor)...

            Cu această armată instruită și disciplinată, Punul se simțea atât de capabil să înfrunte legiunile romane, încât nu numai că nu respectă tratatul semnat de Hasdrubal (tratatul prevedea că „punii nu vor depăși Ebrul”), dar chiar atacă și cucerește în anul 219 î.e.n., el însuși fiind rănit, cetatea Saguntum de la sudul fluviului, o cetate aliată cu romanii și protejată de aceștia. După  toate astea, a rămas fără rezultat acțiunea diplomatică a romanilor la cartierul lui Hannibal și în Cartagina, ei cerând nici mai mult, nici mai puțin decât „predarea tulburătorului păcii”.

            Și astfel, cu toată opoziția lui Hanno în Senatul cartaginez (el, ne informează Titus Livius, avertiza că „ruinele Saguntului vor cădea pe capetele senatorilor cartaginezi, dacă Hannibal nu va fi predat romanilor”), se deschide al doilea război punic.

            Dar chiar dacă metropola ar fi fost de acord cu pretențiile Romei, tot nu avea mijloace să o realizeze, atât de mare și independentă era puterea lui Hannibal în Spania...

 

Sighetu Marmației,                                                            George  PETROVAI

             24-30 martie 2024