Ninge frumos
Ninge frumos cu îngeri tăcuți și fără chip,
răsturnați din sania nevăzută ce coboară pe
povârnișul luminii,
eu râd, deopotrivă cu pruncii
care se rostogolesc peste frumusețile lumii
…dintr-odată aud scâncetele mieilor ce stau
neînțeleși
în fața veșnic aplaudatei jertfe,
ascultă incantații politice de salvare, atipice,
știri privind întârzierile feroviare spre
măcelăriile nepăsătoare.
Stau, plâng și mă îndoiesc de ordinea municipală
care tot promite că va ogoi frunza,
la început verde apoi răpusă de culoarea autumnală…
îngerul tăcut și fără chip
nu încetează să ne dea lecții de dirigenție –
edilului, dregătorului, mie și ție –
să lăsăm mielul ca să-l strige moartea
care va liniști a domnilor sărbătoare.
Nu
mai plâng
Eu nu mai plâng
căci lacrimile mele nu ajung
să umple secatele tăuri din ale universului stele,
eu nu mai plâng
căci pe a mea holdă prea mulți au suspinat,
fără folos, și izvorul tristeții a secat,
eu nu mai plâng
căci la orice colț de stradă,
râzând, un pitic te amenință de pe statuie cu brațul
ridicat.
Am vrut să plâng
când nu pricepeam
a mamei neînțeleasă și definitivă tăcere,
dar nu știam
să-mi leagăn cântecul pe durerea ce mi-a rămas,
am vrut să plâng,
mai târziu, când m-a cuprins odihna,
dar scâncetul meu s-a risipit în fiecare urmă,
ascuns de neputința lumii în fața învrăjbitelor
șoapte
alungate spre o statornică fugă.
La noi în sat
La noi în sat nu este drept de servitute,
cărările se strecoară
fără legi și interziceri prin ogrăzi și odoare,
fără gornici și statornici, fără opreliști,
decât un prilaz pentru huhurezii care fură noaptea
și timp de un strâns în brațe strigă fecioarele pe talpă;
porțile n-au drept de ferecare,
doar în boboteze și la trecere de an se mai fură,
pentru răzbunare despre o neprimită sărutare.
La noi în sat stă de pază un zmeu nevăzut,
în fiecare casă, la fiecare ușe,
rezemat pe o coadă de mătură,
și la fiecare cruce de drum
păzește ordinea socială o mătușe.
La noi în sat doar clopotul, din când în când mai bate,
mai cheamă tot mai puțini credincioși la închinare,
popa și diecii
sunt aproape la fel de mulți ca cei din strană,
doar la ferestrele iernii, ce nu mai străluce cu neauă,
mai încearcă pruncii, rămași din exilare,
să cânte despre vremuri ce au fost odată.
La noi în sat nu se mai tânguie ilăul,
nu se mai așteaptă ciurda,
nu se mai tocesc pe drum potcoave,
nu mai e nimeni la Straja
pierdută de aproape un sfert de veac,
jugurile zac în umbra uitării,
doar sălbăticiunile mai caută în zadar
prin pustiitele holde,
păsările cântă tot mai încet, parcă cu fereală,
sau se opresc din tril când trece motorul,
când văd că din cauza zaverii
globul nostru de tină întreg nu mai pare.
La noi în sat pruncii nu mai deslușesc slova,
școala nu e nici măcar muzeu,
colindele se aud tot mai rar și tot mai uitate,
doar la sărbători mai îndrăznește popa;
se-ncumetă tot mai rar o neauă sau un ger
de parcă a plecat baba-iarnă să se plimbe
în alte zări și a uitat de lume.
La noi în sat valea și vălceaua au secat dintr-odată,
un balaur cu dinți de fier și beton a supt toate izvoarele,
o fiară nevăzută - harambașa -
tot răpește cu cerbicie oameni și prunci și animale,
nici boacterul nu mai are ce să dea de știre,
vestitorii dimineții nu mai știu când să alunge visul,
la Strajă doar un Crist mai veghează de pe o răstignire
mângâiată de vreme și aproape nebăgată-n seamă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu