de Gheorghe Pârja
Nu credeam că voi ajunge atât de repede să scriu
acest text de rămas bun-despre prietenul din copilărie, artistul fotograf Doru
Eugen Dragoș. Omul neobosit, care a fotografiat lumea satului Desești dintr-un
unghi revelator. Deși a locuit și a trudit, marea parte a vieții în Baia Mare,
magnetul locului l-a atras toată viața. Este omul care atunci când nu era în
sat îl visa. Legătura lui Doru cu satul Desești a fost trainică și bine
argumentată de vița familiei. Bunicul lui, preotul Eugen Dragoș, a fost paroh
al bisericii din sat aproape patru decenii. M-am născut sub păstorirea lui.
Casa mea părintească este vecină cu casa parohială, așa că eram zilnic sub
veghea cuvintelor de dimineață. Și a sunetelor clopotelor bisericii.
Am imagini de neuitat cu părintele Eugen, omul care
îmi inspira o bunătate apostolică, cu vocea lui calmă, care îmi netezea
sufletul spre credință și spre lumea omenoasă. Preoteasa Ștefania m-a pus să
ascult știri la un radio cu galene, lucru rar pe vremea aceea, și m-a făcut
prieten cu căprioara care hălăduia prin cimitir. Cum eram vecini, mama mă
trimitea, de sărbători, cu semnele culinare ale respectului. Eram prunc și
părintele Eugen mi-a explicat înțelesul icoanelor care reprezentau Drumul
Crucii, puse pe pereții exteriori ai bisericii de lemn. Și acum aud vocea
sfătuitoare a preotului. Apoi, l-am cunoscut pe Silviu Dragoș, fiul preotului
Eugen și al preotesei Ștefania, care era profesor la Baia Mare, cu har pentru
pictură, dar nelipsit la evenimentele satului.
A fost primul care mi-a imortalizat familia în
fotografii. Minunat om, domnul Silviu! Fiul lui, Doru, avea cu cine semăna.
Copilăria și-a petrecut-o la Desești, la bunici. Așa am devenit prieteni nedespărțiți.
Culegeam pere cu miezul roșu din livada bisericii, venea cu mine la lucrul
câmpului, am ajuns și la oi în Valea Mătrăgunii, am fost la pescuit pe râul
Mara. Întâmplări care ne-au legat profund până la această despărțire. Doru a
moștenit de la bunicul și părintele lui iubirea pentru sat. Dar și pasiunea
pentru fotografie a tatălui său. Atât de mult și-a lustruit această pasiune,
încât a devenit artist fotograf. Doru a surprins în imagini natura dinafară,
dar și natura lăuntrică a deseștenilor. Viața țărănească, spiritualitatea
satului, atâta cât a mai rămas.
Ne-a lăsat Doru casa veche în fotografii, portul
femeilor și bărbaților, precum și cuibul vulturului din Gutâi. Dar și obrazul
unui ștergar cusut în albul lacrimii. A fost preocupat de înfățișarea
oamenilor, surprinși în varii ipostaze. A fost prezent, în ultimii ani, la
evenimentele satului. De la credincioșii adunați în jurul Bisericii, sub veghea
cuvântului preotului Ioan Ardelean, la alte întâlniri culturale din viața
satului nostru. A înțeles ce înseamnă lacrima bucuriei, cum arată omul
răbdării, omul privegherii și al îndelungii nădăjduiri. A fost preocupat de
istoria familiei Dragoș. Așa mi-a dăruit copia unui înscris în care se arăta
originea familiei sale, descendentă a lui Paul Dragoș de Buteasa, vicecăpitan
de Chioar.
Doru Dragoș a fost un devotat slujitor al memoriei
satului Desești cu ajutorul fotografiei și ne-a fost colaborator la Cronica
satului Desești. Rămâne un poet atins de frumusețe. Prin simbol, adică imagine,
natura și omul devin istorie. Aceste gânduri, și multe altele, le-am spus anul
trecut, prin luna iunie, la vernisajul unei expoziții de fotografii, semnată de
Doru Dragoș, găzduită de Biblioteca județeană. Multe dintre imagini
regăsindu-se și pe pereții exteriori ai bisericii din Desești. Doru a văzut
această lume cu inima și apoi cu privirea. Că inima nu e doar sediul
cunoașterii, că pe la noi prin sat se spunea că inima este și sediul lui
Dumnezeu. Ea are chipul credinței. Doru a dus cu demnitate spre împlinire
misiunea românească a unui șir de intelectuali din familia lui. Și a pus
diadema luminii pe fruntea satului Desești. El a dus modestia la stare de
profunzime a convingerilor.
Deși părea puțin haiduc al lumii, a știut să treacă
peste pietrele de poticnire ale vieții, alegând soluția estetică. Adică
imaginea lumii, văzută de el prin ochiul magic al fotografiei. Multe din
fotografiile lui stau mărturie în revista „Cronica satului Desești”. Cine a
stat de vorbă cu el, a putut constata că avea o zestre intelectuală care îi
făcea cinste. Rămâne pentru istoria recentă a satului un martor devotat,
sigilând memoria pentru multă vreme. A rămas credincios satului și prin dorința
de împărți veșnicia cu bunicul lui, preotul Eugen Dragoș, în colțul de răsărit
al Bisericii din Desești. Acolo unde era o răchită supărată.
Amintirea lui rămâne efigie pe fruntea satului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu