duminică, 16 august 2026

Cântecul ca formă de memorie a lumii

 


Eseu critic despre poemul „Când Pământul a învățat să cânte” de Al. Florin Țene

Scriitorul Al. Florin Țene pornește de la o imagine și ajunge, printr-o progresivă dilatare a sensurilor, la o idee majoră. În poemul „Când Pământul a învățat să cânte”, autorul nu urmărește să surprindă muzica într-o definiție, ci să-i reconstituie genealogia imaginară, de la zgomotul primordial până la cântecul elaborat al civilizației.

Titlul poemului conține ipoteza întregii construcții, pământul nu este simplă materie, decor sau suport al existenței umane, el devine subiect. „Învață” să cânte, ca și cum ar avea memorie, sensibilitate și posibilitatea unei deveniri. Antropomorfizarea este evidentă, dar ea nu trebuie înțeleasă ca un simplu procedeu retoric. Prin ea, poetul Al. Florin Țene încearcă să restituie lumii o unitate pe care omul modern a pierdut-o.

Poemul pornește de la o întrebare aproape imposibilă: unde începe muzica? Răspunsul lui Al. Florin Țene este semnificativ: nu în instrument și nici în conștiința artistică propriu-zisă, ci în natură. Frunza, apa, piatra, vântul, ploaia, tunetul, marea sunt elemente care alcătuiesc Orchestra primordială. Omul nu inventează cântecul; îl aude. De aceea, afirmația maestrului că „Muzica nu a fost inventată / Ea a fost ascultată” devine una dintre cheile de lectură ale poemului.

Este aici o idee cu consecințe mai mari decât pare la prima vedere. Dacă muzica este preexistentă omului, atunci artistul nu mai este un creator absolut, ci un descoperitor. El traduce în limbaj omenesc ceva ce exista înaintea lui. Poezia însăși dobândește, în această perspectivă, funcția unei traduceri. Poetul ascultă ceea ce lumea spune fără cuvinte și încearcă să transforme această tăcere sonoră într-o formă inteligibilă.

Mi-a rămas pe retină scena celor două pietre lovite una de alta, care  este mai mult decât o evocare a începuturilor muzicii. „Tac!” și „Tac-tac!” marchează trecerea de la zgomot la ritm. În clipa în care sunetul se repetă, apare măsura; în clipa în care apare măsura, începe o altă formă de conștiință. Poetul imaginează, în fond, nașterea simultană a muzicii și a timpului omenesc.

Toba este primul mare obiect simbolic al poemului. Ea este numită „prima inimă construită de om”. Metafora merită reținută deoarece concentrează întreaga concepție a autorului despre instrument. Toba nu este numai un obiect sonor,  este și o inimă artificială, adică o prelungire a trupului uman. Bătând în tobă, omul își exteriorizează propriul ritm vital, iar acest ritm devine ritm al întregii comunități.

Muzica pentru Al. Florin Țene dobândește o funcție socială. Ea însoțește nașterea, vânătoarea, sărbătoarea, viața și moartea. Cu alte cuvinte, cântecul apare simultan cu nevoia omului de a transforma experiența individuală în experiență colectivă. Muzica este, încă de la origine, memorie. Această idee explică și evoluția instrumentelor. Trestia perforată, lemnul căruia i se adaugă corzi, cornul transformat în trompetă, osul devenit fluier nu sunt doar invenții succesive. Ele reprezintă, în economia poemului „Când Pământul a învățat să cânte”, trepte ale unei antropogeneze. Materia este obligată să vorbească altfel. Omul îi descoperă posibilități pe care materia, în forma ei inițială, nu le manifesta. Formula „Omul își construia un al doilea trup al sufletului” rezumă foarte bine această concepție. Instrumentul este corpul exterior al unei interiorități care caută expresie.

De aici începe ceea ce am putea numi istoria culturală a sunetului. Egiptul, Grecia antică, Roma și Evul Mediu apar ca momente succesive ale spiritualizării muzicii. Poetul nu urmărește însă o istorie documentară. Nu scrie un tratat despre muzică și nici o enciclopedie versificată, deși poemul utilizează frecvent enumerarea. Istoria este filtrată prin imagine.

În Grecia, lira se apropie de filosofie; în Roma, trâmbițele devin instrumente ale triumfului; în Evul Mediu, muzica se ridică în spațiul catedralei. Aici apare una dintre cele mai caracteristice operații poetice ale textului: sunetul este convertit în imagine vizuală. În catedrala gotică, „sunetul a devenit lumină”, iar orga devine „cetate de aer”.

Este vorba despre o poezie a sinesteziei. Sunetul poate fi văzut, lumina poate fi aproape auzită, iar arhitectura devine muzică. Poemul își găsește astfel una dintre resursele sale estetice importante în transpunerea unei senzații în alta. Muzica, fiind prin natura ei invizibilă, este obligată să-și caute corpuri imaginare: lumină, piatră, aer, catedrală.

Un loc privilegiat în poemul lui al. Florin Țene îl ocupă vioara. Dacă instrumentele de până aici au fost mai ales simboluri ale evoluției tehnice, vioara devine depozitar afectiv. „Vioara nu cânta. / Vioara își amintea.” Este una dintre acele formulări în care poetul găsește o imagine simplă pentru o idee dificilă: muzica nu numai produce emoție, ci păstrează emoția. Vioara amintește de: ploaie, copilărie, dragostea, moartea, dorul de țară, mâna mamei. Prin această personificare, instrumentul devine arhivă. Dar nu o arhivă a faptelor, ci a afectelor. Ceea ce istoria nu poate conserva întotdeauna în documente poate rămâne în melodie. Muzica devine, astfel, o formă de memorie mai veche decât scrisul.

În această logică trebuie înțeleasă și introducerea marilor compozitori: Mozart, Beethoven, Bach, Vivaldi ori George Enescu. Ei nu apar doar pentru a marca repere cultural ci reprezintă momente ale unei deveniri a sensibilității, iar când poemul se întoarce către spațiul românesc, perspectiva universală capătă o tonalitate identitară.

Fluierul ciobanului, naiul, cobza, țambalul, vioara lăutarului, doina, hora, cântecul de nuntă și bocetul formează o geografie afectivă a satului românesc. Nu este întâmplător că poetul Al. Florin Țene vorbește despre această muzică în termeni de memorie colectivă. Formula „Poporul nu și-a scris muzica pe portative. / Și-a scris-o în sânge” poate fi considerată una dintre afirmațiile programatice ale acestei secțiuni.

Maestrul Al. Florin Țene scrie cu vocația unei sinteze și, prin urmare, preferă afirmația amplă, metafora clară, imaginea memorabilă. Nu are intenția unei poezii ermetice. Dimpotrivă, poemul vrea să comunice, să convingă, să celebreze. Această disponibilitate către comunicare explică și structura panoramică a textului. De la natură la instrument, de la instrument la civilizație, de la civilizație la memorie, iar de la memorie la spirit, poemul urmărește o singură direcție: ascensiunea.

Am putea chiar vorbi despre o adevărată cosmogonie muzicală. Pământul produce sunete, omul le ascultă, le organizează, le transformă în instrumente, apoi în muzică, iar muzica devine cultură și, în cele din urmă, spiritualitate.

Această construcție are și o consecință filosofică. Într-o lume contemporană saturată de zgomot, poetul propune paradoxal o poetică a ascultării. Omul modern aude foarte mult, dar ascultă tot mai puțin. A asculta înseamnă a acorda atenție, a recunoaște, a primi. În poem, ascultarea precedă creația. Omul devine creator abia după ce învață să fie ascultător al lumii.

Poemul „Când Pământul a învățat să cânte” depășește istoria muzicii. Muzica devine o metaforă a condiției umane. Omul este trecător, însă ceea ce creează poate rămâne. Instrumentele pot amuți, vocile pot dispărea, generațiile se pot succeda, dar cântecul continuă să circule. Aceasta este, probabil, adevărata miză a poemului. Al. Florin Țene scrie despre muzică pentru a vorbi despre memorie și scrie despre memorie pentru a vorbi despre moarte. În spatele celebrării cântecului se află întrebarea esențială a oricărei arte: Ce rămâne după dispariția creatorului? Răspunsul este unul optimist. Rămâne cântecul.

De aceea, partea finală, „Slavă cântecului omului”, capătă forma unei ode, unui imn al inimii. Repetiția formulei „Slăvit să fie” introduce un registru aproape liturgic. Nu mai suntem în fața unei simple istorii poetice a muzicii, ci în fața unei celebrări a omului creator. Aici se poate observa și limita, dar și farmecul poemului. Al. Florin Țene  nu cultivă ambiguitatea modernistă și nici nu urmărește dificultatea expresiei. Preferă sensul limpede și emoția directă. Uneori, solemnitatea poate părea excesivă, iar enumerarea poate deveni prea insistentă. Dar această retorică este coerentă cu proiectul general al cărții: poetul vrea să construiască nu o miniatură, ci o panoramă.

Finalul fixează definitiv sensul acestei panorame. Omul poate muri, însă cântecul lui continuă. Nu este vorba numai despre nemurirea artistică în sens convențional. Cântecul este înțeles ca o formă de continuitate între generații și, mai larg, între om și cosmos.

În această perspectivă, afirmația potrivit căreia muzica este „memoria sonoră a materiei” concentrează filosofia poemului. Materia nu este mută, iar spiritul nu este desprins radical de materie. Între cele două există muzica, această formă intermediară în care lumea pare să devină conștientă de propria ei existență.

Poemul lui Al. Florin Țene trebuie, așadar, citit într-o anumită cheie, mai puțin ca o istorie versificată a instrumentelor și mai mult ca o meditație asupra nașterii sensibilității. Piatra lovită de piatră nu este doar primul instrument, este primul semn că omul a înțeles că lumea are ritm. Toba nu este doar o membrană întinsă peste un trunchi, este prima inimă exterioară a comunității. Vioara nu este doar un instrument, este memorie iar cântecul nu este doar sunet, este continuitate, este eternitate.

Maestrul Al. Florin Țene propune prin acest volum o imagine generoasă asupra artei, unde creația nu este un lux al civilizației, ci una dintre formele fundamentale ale supraviețuirii spirituale. Omul cântă pentru a se recunoaște, pentru a-și aminti și, poate mai ales, pentru a nu dispărea cu totul. Ultimul vers „Dar cântecul lui către cer rămâne”  închide cercul început odată cu primul „tac” al pietrei. De la zgomot la ritm, de la ritm la cântec, de la cântec la memorie și de la memorie la eternitate, aceasta este marea mișcare a poemului „Când Pământul a învățat să cânte”.

Cântecul rămâne, așadar, nu pentru că omul ar fi devenit nemuritor, ci tocmai pentru că omul este muritor și are nevoie de o formă a continuității. În această tensiune dintre efemeritatea ființei și durata creației își găsește poemul lui Al. Florin Țene adevărata semnificație. Este, dacă vreți, un poem despre omul care a învățat să asculte lumea și, ascultând-o, a învățat să se audă pe sine. Felicitări!

Gelu DRAGOȘ, UZPR

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu