Ieri am fost căutat de mama şi de soţia mea. Una din ele m-a întrebat dacă nu mi-e greu la închisoare şi am spus că asta în care stau e una mică, în comparaţie cu marea închisoare ce se numeşte Terra. Femei deştepte, au zâmbit şi ele, au înţeles şi ele că la “vorbitor”-ul acela dintr-un neaşteptat colţ al Universului, cineva a decis deliberat să bea paharul până la fund.
Am descoperit cu uimire că avem şoareci
şi gândaci de bucătărie. Colegii de celulă îi vânează amuzaţi, printre
poveştile despre “lovituri” fabuloase şi târfe “ca-n occident”, înjurând viaţa,
calculând câte pachete de “bune” (ţigări cu filtru) să ceară pentru o pereche
de blugi purtaţi, pentru câte-un tricou strecurat ingenios prin “filtru”, pentru
câte-un inel din argint introdus în puşcărie prin veşnica metodă a ascunderii
în pâine.
Iubirea. Din nou iubirea.
“Marga! Marga, te iubesc! Fii tare,
scumpa mea! Auzi, iubire? Mă auzi? Zi da, dacă mă auzi!”
În celula vecină sunt închişi doi
tineri, acuzaţi de proxenetism sau aşa ceva. Susţin că sunt nevinovaţi, că
poliţia şi justiţia şi-au dat mâna pentru a-i distruge. Nu au încredere nici în
avocaţii lor. În apropiere au fost închise mama şi sora unuia dintre ei şi
soţia celuilalt.
“Dana, iubirea mea, mă auzi?” strigă
prin gratii unul din ei. Îi răspunde o voce stinsă: au intrat cu toţii în greva
foamei. “Rezistă, iubirea mea, nu da înapoi! Cum te simţi?”
Îşi scriu unii altora scrisori, fetele
spun că sunt bine. Cei doi le citesc plângând şi le expediază înapoi plicuri
voluminoase ce ajung prima dată în municipiul din apropiere şi apoi se reîntorc
la închisoare. Iubirea. Aici, între zidurile cu tencuiala căzută, cu paturi
suprapuse şi cu postere cu femei goale pe pereţi.
Gabriella mi-a spus că azi mă va căuta
din nou – cum trece timpul! – nici n-am simţit când am pătruns în ziua “de
vizită”. Soţia mea “mă vizitează”. Ne-am boierit, domnilor, ne facem vizite, o
dulceaţă, o cafea, o narghilea…
Un tip, Dumitru M.: “Vă aşteptăm la noi
în vizită, la masă, la sfârşitul săptămânii” – eu şi Gabriella aveam copiii la
noi – domnia sa a uitat să ne spună unde locuieşte şi oricum n-am fi mers: el
era o persoană importantă la un ziar local, eu – un nenorocit divorţat cu doi
copii.
Nu-i nimic, dacă-i vizită, vizită să fie.
Trăiască patria noastră cea mândră, frumoasă şi mănoasă.
Mi-au spus că da, există şi homosexuali,
sunt puţini şi nu-i mai bagă nimeni în seamă, arestaţii sunt ocupaţi cu mica
lor bursă de mărfuri, cu bietele lor relaţii comerciale ce le mai colorează monotonia.
Că ei, homosexualii, îşi acoperă lateralele paturilor cu pături şi cearceafuri,
că au nume ca Pamela, Marimar şi Andreea Marin. “Credeam că au vreun dormitor
al lor”, am zis; mi s-a răspuns că erau prea puţini pentru a reprezenta o
problemă pentru conducere.
Marţi, zi de “vorbitor”. Gabriella îmi
aduce ţigări şi cafea. Stăm faţă în faţă, îmi spune câţi bani a cheltuit pentru
drumuri, acte, avocat… Nu plânge, cel puţin nu atâta cât ne e permis să ne
vedem la “vorbitor”.
I-aş fi spus: “Lasă-mă să te privesc,
îmi ajunge atât, nu mă interesează nebunia “de-afară”, vreau să-ţi filmez cu
ochii (cele mai perfecte camere de luat vederi ale lumii) – gesturile, chipul”
– dar nu o fac, s-ar putea ca ea să cedeze deşi se ţine tare, simt cum încearcă
din răsputeri să-şi oprească lacrimile şi tremurul. Cuvintele mele pot suna ca
o sentinţă, pot avea dimensiunea încă a unei despărţiri. Vorbim despre subiecte
omeneşti, ea va pleca de aici la biblioteca municipală, va consulta colecţiile
de ziare şi reviste pe unde am publicat ori s-a scris despre mine, argumente în
plus la dosarul pe baza căruia mi se cere eliberarea imediată. Eliberarea – de
profesie eliberat…
Zbârnâie o sonerie, s-a terminat, o
jumătate de oră ajunge pentru infractor, e chiar prea mult. Dacă ar putea,
zbirii care ne păzesc ar anula şi aceste dramatice întâlniri unde apar femei cu
prunci şi mame bătrâne, ca a mea, care lăcrimează. Nu-i nimic. Brusc, Gabriella
se întinde peste graniţa “vorbitor”-ului, îmi prinde şi-mi sărută mâna.
Buimăcit, infractorul de mine se retrage, se aşează la un geam ciudat şi
primeşte o cutie din lemn în care se află, claie peste grămadă, ceea ce ea a
considerat că-mi lipseşte. Înghesui totul mecanic într-o sacoşă din plastic, ea
a ieşit deja din clădire, ieşim şi noi cu toţii, mărşăluim spre camerele acelea
întunecoase, e ora mesei – îmi revin greu din stupefacţie – în mod normal, eu
ar fi trebuit să-i sărut mâna.
Să am răbdare, a insistat ea, să nu fac
vreo prostie – se referă la rarele accese de violenţă în care puterile pe care
le am răscoală în mine forţe necunoscute de savanţi: pot dărâma zidurile şi pot
devia traiectoriile gloanţelor.
Sunt conştient de risc, oamenii nu
trebuie să ştie cine a trecut ca un fulger prin existenţele lor de doi bani. Am
creat în jurul meu un glob învizibil şi strălucitor, prietenii mei au aflat de
asta şi zâmbesc, fiecare prin partea lor de lume. Modific timpul, îl forţez să
intre în dimensiunea vremii vieţii mele.
Şaolin, un ţigan gras, sub 30 de ani,
şi-a montat bile pe sex. Unul din colegii mei de celulă mi-a spus că aproape
toţi recidiviştii au aşa ceva, e un semn de bărbăţie ce le dă autoritate în
faţa celor fără bile, ca tatuajele pe care şi le face oricine intră în
închisoare.
Unii din puşcăriaşi au avocaţi plătiţi,
se gândesc la faptul că plătindu-şi astfel de fiinţe, vor fi apăraţi cu
adevărat, nu “din oficiu”. Avocaţii îi apără şi fac sex cu nevestele lor. Când
puşcăriaşii ies, le dau “gaură”, adică îi fură, apoi îşi continuă viaţa alături
de consoartele lor pătate. “Berlin Alexanderplatz”. Nimic nu s-a schimbat din
1920 până în 2003, e un cerc vicios: puşcăriaşii ajung din nou la puşcărie,
avocaţii se culcă din nou cu nevestele lor. Copiii puşcăriaşilor învaţă meseria
de mici, avocaţii îmbătrânesc şi predau ştafeta copiilor lor. Se repetă
aceleaşi lucruri, se culcă aceiaşi avocaţi cu aceleaşi neveste. Carusel. La
nesfârşit. Totul e-n regulă, şi de ce ar trebui să intervină cineva? E
convenabil pentru toată lumea.
O revistă porno poate fi închiriată cu
“patru bune”; noaptea, aproape toţi se închid în WC şi se masturbează.
Dimineaţa, cu priviri vinovate, îmi spun că n-au ce face, asta e, se descarcă
şi ei cum pot, e bine totuşi că n-au ajuns vreo Pamelă ori vreo Andree Marin.
“Ca-n armată”, spun eu înţelegător. “Exact, ca-n armată”, se înveselesc ei şi,
odată problema rezolvată şi acceptată ca indispensabilă şi firească după
gratii, îşi văd cu toţii de treabă. Mă apuc de “Logica” lui Radu Cosaşu.
Voi sta în curând la o masă, va fi acolo
şi îngerul meu, vor fi acolo şi alţii. Voi fi compătimit, mi se va cere
imperativ să mă răzbun. Vor încerca să mă facă să uit că orice răzvrătire de
acest fel e urmată de o cădere într-o groapă şi mai adâncă. Nu aşa trebuie
luptat, voi dori să le spun, dar ei nu-mi vor acorda atenţie, vor turui
continuu despre faptul că am toţi aşii în mână. Nu te pune cu nebunul, spune
Biblia, dar răspunde-i după voia lui, pentru a-i satisface ideea că el e cel
mai înţelept de pe faţa pământului; oricum, fiecare pasăre pe limba ei piere.
Poate le voi spune acelora că o viaţă de
om nu e făcută pentru a-l ucide pe cel ce ţi-a dat o palmă, ci pentru a
întoarce şi celălalt obraz; poate nu le voi spune – depinde de starea lor de
spirit.
Mă aflu totuşi în nordul ţării noastre,
dragi români, iar aici oamenii sunt foarte categorici.
Nu trebuie să juri, vorbele tale trebuie
să fie numai “da” ori “nu”. Fără complicaţii, fără compromisuri.
Între zidurile ce ne înconjoară din
toate părţile (suntem încercuiţi de armata betoanelor!) unii s-au spânzurat,
“nu mulţi, vreo 20”, alţii s-au împuşcat (subofiţeri însărcinaţi cu paza celor
ce se spânzură). Dispariţia acestora n-a tulburat pe nimeni, paturile goale au
fost ocupate de alţii iar pe holuri, cu pistoalele la centură, au apărut alţi
paznici.
Ce fel de revoltă ar fi aceea care nu
i-ar putea învia pe sinucigaşii de ieri? Nu aşa se pune la cale o revoltă, o
desfăşurare evenimenţială, ar trebui să le spun, poate, celor cu care voi sta
curând la o masă. Dar la fel, poate cuvintele mele vor suna străine pentru
modestele lor capacităţi de analiză.
În nordul acestei patrii e dimineaţă.
Gabriella se trezeşte, îşi face cafea. Mult a fost, puţin a rămas.
“Bună dimineaţa domnule ofiţer camera 8 face apelul cu 4 deţinuţi”.
Nimigean a terminat, controlorii ies, închid uşa. Somnoros, Lakatoş se ridică
în picioare şi fără nicio introducere spune:
“Tovarăşul nicolae ceauşescu secretar general al partidului comunist român”,
şi după o scurtă pauză: “preşedinte al româniei comandant suprem al forţelor armate”.
După care îşi ia papucii şi se duce la
toaletă.
Curioasă dimineaţă.
Vorbim cu toţii despre iubire. Unii, cu
figuri pocăite şi pline de falsă smerenie, dau lecţii şi reţete, prefăcându-se
că nu ştiu de faptul că sunt plictisitori: de câte ori apar la televizor, în
rochii negre, telespectatorii schimbă programul.
Modul brutal în care eu şi soţia mea am
fost despărţiţi mi-a lovit fiinţa ca o salvă de tun. Gabriella – în faţa
clădirii poliţiei, o instituţie de care societatea civilă se teme. Am fost
urcat în maşină, ea a rămas, micuţă şi aproape neînţelegând ce se petrece şi
cum de se petrece atât de repede.
Păsările şi animalele, despărţite de
puii şi perechile lor de către inconştienţa umană – imaginea înspăimântătoare a
durerii lor mi-a invadat gândurile. Poate că durerea mea de fiinţă raţională nu
este decât a mia parte din durerea lor – despărţite din cauză că sunt
nevinovate.
Trebuia să învăţ şi asta ca să pot urca
şi coborî cu uşurinţă scara sentimentelor celorlalte vietăţi ale planetei.
Acest fapt mă mai înseninează dar nu reduce trecerea minutelor electrice de
care sunt bombardat în orele în care aşteptarea nu mai poate fi suportată.
Recunosc: mi-e dor de Gabriella iar acest sentiment contrar auto-controlului mă
chinuie. Iată că am şi eu o slăbiciune, un punct vulnerabil.
Se apropie clipa când nişte oameni
străini vor decide asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei mele. În zilele cât am
stat închis am formulat pledoarii strălucitoare şi am construit discursuri
inegalabile pe care, dacă le-aş fi scris, ar fi intrat în toate manualele de
retorică ale lumii. La nimic nu-mi vor sluji, deoarece ştiu că fiecare secundă
a timpului este o provocare de tip diferit. M-am gândit la aceasta într-o
noapte când, după ce m-am rugat, am fost iluminat de cuvintele Bibliei: “Dar
când vă vor duce în faţa judecătorilor să nu vă gândiţi la ce veţi spune ori
cum veţi spune, pentru că Duhul Tatălui vostru va vorbi prin voi”.
Am adormit şi am visat-o pe Gabriella.
Scriu eliberat de orice intenţie de-a
merge după un plan, după o idee de adunare a acestor fragmente într-o schemă
unitară ce ar avea ca rezultat o carte scrisă în standarde clasice. Ceea ce fac
pare, aparent, un jurnal, dar eu nu simt aceste rânduri ca pe nişte
destăinuiri.
Revin: dacă mi-e dor de Gabriella, scriu
că mi-e dor de Gabriella. Iar acuma mi-e dor.
Mă caută Dim Mariş, e ceva şef la un
ziar local. Vine cu un avocat, îmi aduce mâncare şi ţigări. Conserve de carne
(neştiind că eu nu mai mănânc animale), ţigări cu filtru (în ideea că voi fi
renunţat la “Carpaţi”-ul tradiţional) etc. Nu ştie că situaţia în care mă aflu
e una mai presus de puterea de înţelegere obişnuită. Nu ne-am văzut de vreo 4-5
ani.
Amuzat, am sărit de la un subiect la
altul, nedumerindu-i. Individul de la poartă, care supraveghea “vorbitorul” mă
privea consternat, doar eram căutat de presă, ceea ce nu se întâmplă prea des
în perimetrul acesta dezolant. Bănuitor chiar: cine ştie cine-i deţinutul ăsta
şi noi habar n-avem!
Cine să fiu – un scriitor. După 13 ani
de la “revoluţia” română, autorităţile de partid şi de stat şi-au reluat
meseriile: se năpustesc din nou asupra scriitorilor, infractorii fiind, în
general, oameni cu care te poţi înţelege, la o adică. Scriitor-infractor.
Rimează.
După câteva ore: sunt un VIP, vorbesc
toţi deţinuţii despre mine, sunt privit cu şi mai mult respect. Am împărţit
conservele, ţigările, cafeaua şi celelalte mărunţişuri care fac viaţa de aici
mai suportabilă, dl. Mariş a făcut o faptă bună, delicvenţii i-au mulţumit în
absenţă misteriosului ziarist. Sper să-i ajute în drumul spre Cer căci şi
ziariştii au momente în care sunt depăşiţi de timp iar medaliile de argint nu
deschid decât porţi de argint.
Se spune că atunci când ieşi din
închisoare eşti altul. Fals. Hoţii rămân hoţi iar criminalii – criminali.
“Reeducarea” de acest tip e un eşec al sistemului. Nu aşa trebuie readus omul
la linia de plutire – închizându-l. Omenirea a greşit dar e prea târziu, nu se
mai poate da înapoi. E prea târziu şi pentru metoda mea de-a readuce OMUL în
trupurile secătuite ale celor închişi – eu sunt unul singur, ei – zeci, sute de
mii. Şi apoi mai e şi societatea “de-afară”, din “libertate”, indivizi aproape
striviţi de grozăvia zidurilor unei alte închisori, mult mai mârşavă.
Bine că există iubirea. Cel puţin pentru
mine e destul.
Ştefan Doru Dăncuş
