de
Andrei şi Valentina EŞANU
De-a lungul secolelor s-au afirmat multe lucruri adevărate,
reale, dar şi imaginare, despre Ştefan cel Mare. Nu este sat sau oraş în Ţara Moldovei în care să nu se povestească istorii şi
legende, să nu se cânte ori să nu se recite balade despre vestitul domn. S-au
transmis din gură în gură multe istorii despre viaţa reală şi cea legendară a
marelui voievod, despre războaiele purtate, despre bisericile şi mănăstirile
înălţate de el. Graţie tradiţiei orale în memoria generaţiilor s-au înrădăcinat
şi diferite zvonuri, unele dintre ele referitoare la faptul că Ştefan cel Mare
era un bărbat implicat permanent în aventuri amoroase.
Din izvoarele istorice scrise, dar şi din sursele orale de
sorginte populară reiese că femeile au jucat un rol deosebit de important în
viaţa personală a voievodului. Într-adevăr, cu toate că celebrul domn era
angajat permanent în diverse acţiuni, găsea timp pentru a-şi împărtăşi
bucuriile şi succesele, tristeţea şi amarul, femeii, pe care el o considera
apropiată, pe care o avea ca fiinţă ce îi umplea inima de bucurie.
La urcarea în scaun (12 aprilie 1457), când avea 20-25 de
ani, încă nu era căsătorit. Prima femeie care apare în viaţa tânărului domn a
fost o oarecare Maruşca, numele căreia este fixat în Pomelnicul mănăstirii
Bistriţa, fără a i se indica titlul de doamnă sau cneaghină, care se atribuia
pe atunci soţiilor sau fiicelor domnilor ţării şi ale boierilor mari. Cine a
fost această Maruşcă şi ce rol a jucat ea în viaţa marelui voievod ? Nu se ştie
cu exactitate dacă era o copilă a unui ţăran sau a unui boier de prin părţile
unde s-a născut şi a copilărit Ştefan cel Mare. Să fi apărut ea în viaţa lui
Ştefan încă în anii pe când alerga în toiul verii desculţ prin apa cristalină
şi răcoritoare a pâraielor de munte ale Trotuşului din preajma Bacăului? Sau
Maruşca poate a reuşit să se strecoare prin mulţime şi să apară aproape de
domnitor în biserica din satul Direptate, când tânărului voievod Ştefan i se
punea pe creştet coroana de domn al ţării? Era în Săptămâna Mare, cu câteva
zile înainte de Paşti şi zgâtia de faţă a îmbrăcat straiele noi şi a ieşit în
mulţime ca să fie văzută de tânărul voievod, care tocmai urca pe cal, pentru a
porni spre Suceava să se aşeze în scaunul domnesc. Oricum s-ar fi întâmplat
lucrurile, e cert că Ştefan a văzut-o pe Maruşca, în timpul încoronării sau în
timpul slujbei din biserica domnească, şi a dorit, probabil, să o vadă mereu aproape
de el.
Istoricii discută de sute de ani fără a ajunge la vreun
răspuns plauzibil în privinţa acestei enigmatice jupâniţe. Unii cred că Maruşca
figurează doar într-un episod întâmplător al vieţii tânărului voievod, alţii
consideră că tânăra i-a lăsat lui Ştefan, fără a ajunge să-i fie doamnă prin
cununie şi căsătorie, un urmaş – pe Alexandru, primul fiu al voievodului, pe
care marele domn l-a iubit foarte mult, considerându-l a fi cel mai destoinic
succesor al său. Aceste presupuneri au un temei real, deoarece în Pomelnicul de
la Bistriţa
este înscris alături de Maruşca şi „fiul ei Alexandru”. Maruşca, se presupune,
a murit de timpuriu, în împrejurări necunoscute, fiind înmormântată la
mănăstirea Bistriţa, unde a şi fost trecută în Pomelnic. Un lucru pare totuşi
credibil: tânăra Maruşca avea un loc al ei la curtea domnească. Cu toate
acestea, marii boieri din sfatul domnesc şi mama voievodului Maria-Oltea nu
doreau ca iubita voievodului, care era de origine socială modestă, nepotrivită
cu rangul nobiliar al domnului, să obţină demnitatea de doamnă a ţării. Cei de
la curte considerau că pentru cinstea şi slava ţării tânărul voievod trebuia
să-şi găsească pereche printre fiicele împăraţilor şi ţarilor vremii. Maruşca
se stinse în scurt timp, fie răpusă de o boală grea, fie de amărăciune şi necaz
pentru că nu a fost acceptată la curte ca doamnă alături de Ştefan.
Nu se ştie cât timp a trecut după acest episod din viaţa lui
Ştefan cel Mare, dar voievodului i se cerea să-şi găsească mireasă şi să
celebreze nunta domnească cu o cneaghină „din rude mari împărăteşti”. În sfatul
domnesc şi în anturajul mamei sale, Maria-Oltea, s-a discutat îndelung pe cine
ar fi trebuit să ia în căsătorie voievodul, făcându-se în cele din urmă şi
alegerea. În acest scop, au fost trimise iscoade şi solii în toate părţile
lumii, ca să fie alegerea cât mai reuşită. Din păcate, cronicile vremii nu ne
furnizează prea multe informaţii despre împrejurările în care a cunoscut-o
Ştefan pe Eudochia de Kiev, prima sa soţie şi doamnă a Ţării Moldovei. Se
cunoaşte doar că tânăra mireasă era sora cneazului sau ţarului, cum era numit
în unele izvoare, Simion Olelcovici de Kiev, din Marele Ducat al Lituaniei1.
Acesta era un nobil bogat, de viţă veche de cneji kieveni, de neam creştin
ortodox, detaliu deosebit de important, dacă ţinem seamă că Ţara
Moldovei aparţinea aceleiaşi lumi creştine ortodoxe. Or, pe atunci apartenenţa
la o credinţă era de importanţă primordială nu numai pentru marea boierime din
sfatul domnesc, pentru mama voievodului – femeie deosebit de evlavioasă –, dar
şi pentru toată Ţara Moldovei.
După cum „scrie letopiseţul”, ceremonia de cununie şi nunta
au fost celebrate în cetatea de scaun a ţării la Suceava , în ziua de 5
iulie 1463. Tânăra pereche voievodală s-a cununat în biserica mitropoliei
numită Mirăuţi, iar slujba de cununie a fost oficiată chiar de Înalt
Preasfinţitul Teoctist, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, însoţit de un mare
sobor de episcopi şi preoţi. Dintru început, evenimentele s-au derulat, se
pare, într-un chip destul de fericit pentru Ştefan voievod şi tânăra sa doamnă
Eudochia, deoarece numai la zece luni după căsătorie Dumnezeu le dărui un fiu,
pe care Ştefan îl numi Alexandru, în onoarea bunicului său Alexandru cel Bun.
În realitate, Ştefan era nepotul lui „jupân Bogdan”, fratele lui Alexandru cel
Bun. La un an de zile Eudochia îi aduse voievodului pe lume o frumoasă domniţă
pe care au numit-o Elena sau Olena, după obiceiul şi pronunţia rutenească.
Astfel, Maria-Oltea, mama voievodului, a trecut în lumea
celor drepţi mulţumită în suflet şi în faţa lui Dumnezeu că a avut parte în
viaţa ei zbuciumată şi de bucuria de a-şi vedea fiul nu numai urcat în scaunul
domnesc, ci şi căsătorit cu o frumoasă fiică de „ţar”, care i-a dăruit şi doi
nepoţei drăgălaşi.
Însă, precum se ştie, în viaţă totu-i schimbător, nimic nu-i
veşnic sub soare. La 25 noiembrie 1467, Ştefan era plecat din capitală cu
treburi urgente, iar Matei Corvin, craiul unguresc, veni cu război asupra
Moldovei. Acesta era mânios că Ştefan voievod îi smulse Chilia cu doi ani în
urmă şi că îşi aşezase pârcălabii săi în cetate. Tânăra domniţă se îmbolnăvi pe
neaşteptate şi în scurtă vreme plecă dintre cei vii. Nu se ştie din care
pricină (fie că ţara era în mare primejdie,
fie că pisarul a uitat să scrie în letopiseţ), nu s-a scris nici într-o cronică
şi nici într-un pomelnic unde i s-a oferit loc pentru somnul de veci Eudochiei.
Deşi Ştefan se afla în lupte cu Matei Corvin şi lipsea din capitală, Eudochia a
fost înmormântată domneşte, cu multă jale şi durere, iar vlădica Teoctist
trebuie să fi avut grijă ca ritualul să fie oficiat după canoanele bisericeşti.
Întors din război, Ştefan a aşezat pe mormântul doamnei o lespede funerară de
marmură albă, fragmentele căreia au fost descoperite recent.
Mai târziu, istoricii au încercat să stabilească unde a fost
înmormântată prima soţie a lui Ştefan cel Mare. Multă vreme s-a crezut că locul
odihnei ei de veci este la mănăstirea Probota, însă s-a constatat, în lumina
ultimelor descoperiri arheologice, dar şi a unor izvoare scrise, că Eudochia
doamna a fost înmormântată în biserica domnească ce poartă hramul Sf. Gheorghe
din Suceava, adică în aceeaşi biserică Mirăuţi2, unde cu patru ani în urmă s-au
cununat cei doi tineri. Unii istorici admit că Eudochia de Kiev mai născu lui Ştefan
un fiu, pe nume Petru, în 1467. Nu este exclus ca cneaghina de Kiev să fi
decedat chiar în timpul când îl aducea pe lume pe acest fiu, sau în scurtă
vreme după aceasta, drept urmare a unei complicaţii legate de naşterea
copilului.
Din nefericire, nu s-a păstrat chipul zugrăvit în timpul
vieţii al Eudochiei doamna, iar portretul votiv de la biserica Sf. Nicolae
domnesc din Iaşi, pictat la începutul sec. al XVI-lea, atribuit fiind primei
soţii a lui Ştefan cel Mare, s-a dovedit a nu corespunde realităţii.
S-au scurs câţiva ani după acest eveniment tragic, numele
doamnei a fost înscris în pomelnicele mănăstirilor, mai ales în cel al
bisericii domneşti din Suceava, unde în scurtă vreme Ştefan făcu şi danii
bogate întru pomenirea Eudochiei şi a rudelor ei de la Kiev 3.
Între timp, pe voievod îl solicitau noi evenimente deosebit
de complicate pentru ţară . După războiul cu
regele Ungariei Matei Corvin din noiembrie-decembrie 1467, în 1469 au năvălit
dinspre Nistru tătarii de pe Volga, apoi însuşi Ştefan intră cu multă oaste în
Ţara Românească să-l alunge din scaun pe Radu cel Frumos, care nu numai că era
credincios osmanilor păgâni, dar vroia să pună mâna şi pe Chilia. Astfel,
grijile ţării îl ţineau pe voievod într-o încordare permanentă. Oricum, veni
din nou rândul să se gândească şi la viaţa personală, trebuia adusă la curte o
nouă doamnă.
Căutările s-au oprit în cele din urmă la o tânără odraslă
împărătească zisă Maria de Mangop, sora principelui Alexandru, conducătorul
Mangopului. Această domniţă se trăgea din neamul împăraţilor bizantini,
dinastiile Paleologilor şi Comnenilor. Maria a fost considerată o candidatură
deosebit de potrivită datorită faptului că prin căsătoria cu ea se făcea o
legătură directă cu Imperiul Bizantin, cu înaltele ierarhii imperiale
bizantine. Fiind de neam grec, Maria era şi de credinţă ortodoxă, ceea ce, de
asemenea, însemna mult pentru Ştefan cel Mare. Precum se arată în analele
istorice ale ţării, întocmite la curtea domnească a lui Ştefan cel Mare,
căsătoria avusese loc la 14 septembrie 14724. Dintru început, relaţiile cu
Maria doamna erau dintre cele mai bune şi frumoase, Ştefan mândrindu-se că
Maria era de neam împărătesc şi că îl făcea să se simtă şi el împărat sau ţar,
aidoma moştenitorilor tronului împărătesc de la Constantinopol. În
context, este revelator următorul detaliu: în 1473, când Ştefan a poruncit unui
călugăr de la Putna
să-i caligrafieze un Tetraevanghel, în inscripţia de danie de pe această carte,
păstrată până azi, se arată că e dăruită Sfintei mănăstirii Humor de către
„ţarul” Ştefan al Moldovei.
Din căsătoria cu Maria de Mangop Ştefan a avut doi fii
gemeni, Ilie şi Bogdan, născuţi în 1473. Ilie muri în scurtă vreme, iar Bogdan
se stinse de asemenea la numai 6 ani.
Pe când era căsătorit cu Maria de Mangop, în timpul unei
campanii de proporţii în Ţara Românească, care s-a încheiat cu o strălucită
victorie, Ştefan a reuşit nu numai să-l detroneze pe Radu cel Frumos şi să-i
golească vistieria ţării, ci şi să le ia în captivitate pe Despina, soţia
acestuia, şi pe Maria-Voichiţa, fiica voievodului muntean, pe care le-a adus cu
sine la curtea din Suceava. Deşi Maria-Voichiţa era încă o copilă, Ştefan,
destul de tânăr şi voinic pe atunci, îşi oprea privirile asupra tinerei
domniţe, care, semănând leit cu tatăl ei, era de o frumuseţe aparte. Trupul
subţirel, obrăjorii fini şi îmbujoraţi, sprâncenele frumos arcuite ale domniţei
nu-l lăsară indiferent pe neînfricatul voievod, fapt care nu a rămas neobservat
de grecoaica Maria de Mangop. Deşi cronicarul nu a consemnat nici un rând în
această privinţă, împrejurarea survenită pe neaşteptate în viaţa tinerei doamne
a influenţat mult starea ei de spirit. Uneori mai deschis, alteori indirect,
Maria doamna încerca să-l abată pe Ştefan de la această patimă. Ea vedea în
Maria-Voichiţa o rivală puternică în faţa căreia ceda. Pe măsură ce
Maria-Voichiţa se maturiza, creştea tot mai mult neliniştea şi frământările în
sufletul Mariei doamna, deoarece Ştefan nu ezita să-şi manifeste sentimentul
său pentru Maria-Voichiţa. Nu se ştie care a fost cauza stingerii atât de
grabnice a Mariei de Mangop, căci ea muri la 19 decembrie 1477, adică la vreo 5
ani după căsătorie, dar răceala lui Ştefan faţă de ea crescu din ce în ce mai
mult şi acest fapt i-a măcinat doamnei temeiurile fizice şi sufleteşti,
ducând-o înainte de vreme pe cel din urmă drum.
Ştefan şi-a înmormântat cea de a doua soţie cu toate
onorurile în noua sa ctitorie domnească, în biserica mănăstirii Putna, unde
puţin mai târziu i s-au alăturat două morminte ale copiilor ei (toate cele trei
morminte din lespezi de marmură cu inscripţiile respective s-au păstrat până
astăzi).
Într-o stare foarte bună a ajuns până în zilele noastre
„Acoperământul” mormântului Mariei de Mangop, „roaba lui Dumnezeu,
binecredincioasa şi de Hristos iubitoarea doamnă a lui Io Ştefan voievod, domn
al Ţării Moldovei...”, pe care este brodat în fire de aur, argint şi mătasă
colorată chipul doamnei. Încercând să-i distingă înfăţişarea, să-i fixeze
chipul real, artistul anonim o prezintă în pocrovăţ cu părul întunecat, cu
fruntea lată, cu faţa ovală, cu bărbia uşor ascuţită şi cu pomeţii proeminenţi,
cu ochii închişi, cu sprâncenele arcuite, îmbinate aproape de rădăcina nasului
subţire şi lung, cu gura mică, bine conturată şi cu trăsăturile feţei foarte
fine, aristocratice. Specialiştii avizaţi în materie consideră că artistul
anonim al broderiei a îmbinat realitatea cu desăvârşirea, idealizând un chip
care nu era perfect. Din acelaşi văl se desprinde cert, prin îmbrăcămintea
bogată, prin coroana imperială bătută cu pietre scumpe, cerceii mari şi lungi,
cu patru şiruri de mărgele flancându-i simetric obrajii – toate sugerând
obârşia ei împărătească5.
Ştefan se recăsători, contrar tradiţiei creştine ortodoxe6,
cu tânăra domniţă Maria-Voichiţa doar după o jumătate de an de la stingerea din
viaţă a celei de a doua soţii. La nuntă, în vara anului 1478, a fost de faţă şi
Despina, doamna lui Radu cel Frumos, care, fie de voie, fie de nevoie, l-a
acceptat de ginere pe Ştefan cel Mare, el având pe atunci vreo 36-37 de ani.
Aceasta se dovedi a fi cea din urmă şi cea mai îndelungată căsătorie a
voievodului Ţării Moldovei, căci Maria-Voichiţa, fiind cu mult mai tânără, a
trecut la cele veşnice în 1511, adică peste 7 ani după moartea soţului ei.
Maria-Voichiţa i-a dăruit lui Ştefan trei copii, dintre care
primul, Bogdan-Vlad, s-a născut la un an după căsătorie, în 1479, dându-i-se
numele în amintirea celor doi bunici (Bogdan al II-lea al Moldovei şi Vlad
Dracul al Ţării Româneşti). E fiul care va moşteni la 1504 scaunul domnesc al
lui Ştefan cel Mare. Ceva mai târziu au venit pe lume două domniţe, Ana şi
Maria, despre care se cunoaşte puţin. Despre cea dintâi se ştie că nu a ajuns
la maturitate, murind prin 1499, iar despre cea de a doua fiică – Maria, se
afirmă că s-a căsătorit cu nobilul polonez Teodor Wisniowiecki. Mai târziu, din
cauza conflictului lui Bogdan-Vlad cu polonezii pentru teritoriul Pocuţiei, Maria
a fost nevoită să-şi ia zestrea şi să revină în ţară ,
unde se stinge din viaţă în 1518, fiind înmormântată în gropniţa domnească de la Putna.
În biserica înălţată de Ştefan cel Mare la Pătrăuţi în 1487, în
portretul votiv este zugrăvită, alături de chipul voievodului, şi
Maria-Voichiţa doamna, portret din care distingem, la cei aproape 10 ani după
căsătorie, trăsăturile unei femei destul de tinere şi frumoase, cu faţa rotundă
şi plină, cu ten deschis, ochi mari de culoare cafenie, sprâncene frumos arcuite.
Pe creştet poartă o coroană împărătească cu o piatră rubinie în frunte. Alături
de cele două înalte demnităţi domneşti este zugrăvit fiul lor Bogdan-Vlad,
precum şi cele doua fiice.
Istoria a mai consemnat, se pare, încă o aventură amoroasă a
lui Ştefan cel Mare, cu soţia unui boier din Hârlău, Maria, poreclită
Rareşoaia7, după numele soţului ei. „Păcatul” fu săvârşit probabil pe când era
căsătorit cu frumoasa Maria-Voichiţa, în timpul unei şederi la curtea domnească
din Hârlău, aventură din care se născu viitorul domn al Ţării Moldovei Petru
Rareş, fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare. După cum încearcă să întrevadă
lucrurile Barbu Delavrancea, Ştefan îl crescu pe Petru la curtea sa,
comunicându-i că-i este fiu drept doar în ultimele zile ale vieţii sale.
Aşadar, destinul i-a adus lui Ştefan cel Mare, în relaţiile
sale cu femeile, multe bucurii şi clipe frumoase, având parte de consoarte de
neam domnesc şi împărătesc, de viţă veche nobilă. Marele voievod a trăit
profunde sentimente de dragoste pentru toate cele trei soţii, pentru acea
enigmatică Maruşca din frageda-i tinereţe, precum şi pentru Maria Rareşoaia,
astfel încât am putea spune că în această privinţă voievodul a avut o viaţă
împlinită. Pe de altă parte, destinul i-a hărăzit mari dureri şi tristeţi, când
au murit, de foarte tinere, Eudochia de Kiev şi Maria de Mangop, dar şi cei mai
mulţi dintre copiii săi. În ultimii ani de viaţă Ştefan a suferit mult din
cauza veştilor ce îi erau aduse de solii săi de la Moscova , unde prima sa
fiică, Elena, căsătorită cu Ivan cel Tânăr, fiul marelui cneaz al Moscovei,
zăcea împreună cu fiul ei Dimitrie, nepotul lui Ştefan cel Mare, în închisoare
în urma unor intrigi de palat.
În scurtă vreme după moartea lui Ştefan cel Mare se stinse,
în 1505, şi Elena, iar în 1508 – Dimitrie.
Note
1 Rezachevici C., Evdochia de Kiev, prima soţie a lui Ştefan
cel Mare, în Magazin Istoric, Bucureşti, 1998, nr. 53 (374), p. 65-68.
3 Bogdan Damian P., Pomelnicul de la Bistriţa şi rudele de la Kiev şi de la Moscova ale lui Ştefan cel
Mare, în Analele Academie Române. Mem. Ist, Ser. III, vol. XXII, Bucureşti,
1941, p. 633-657.
4 Filitti I.C., Marie Paléologue (1477). Épouse d’Etienne le
Grand prince de Moldavie, Bucureşti, 1937; Minea I. În legătură cu Maria de
Mangop, în Cercetări istorice, Iaşi, An. V-VII, 1929-1931, p. 425-426.
5 Paradais C., Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna , Iaşi , 1988, p. 269.
6 Conform canoanelor bisericii soţul sau soţia cărora le-a
decedat consoarta puteau să se recăsătorească după un an.
7 Szekely M.M., Neamul dinspre mamă al lui Petru Rareş, în
Arhiva Genealogică, Iaşi, 1998, An. V (X), nr. 1-2, p. 170-178.
