de Dumitru Păcuraru
Încă o formă fără
fond? Încă o propunere legislativă populistă, alături de ziua biciclistului, de
ziua ficatului, de ziua inimii, de ziua profesorului, ziua recunoştinţei, ziua
educaţiei, ziua ceferistului, ziua minerului şi toate zilele cunoscute sau
necunoscute marelui public. Va curge multă apă pe Dunăre, pe Someş, pe Tisa, pe
Prut, până Ziua Naţională a Culturii, 15 ianuarie, se va bucura de aceeaşi
popularitate ca Valentine’s Day. Stabilită a
doua zi după Ziua Îndrăgostiţilor, Ziua Naţională a Lecturii, face din
15 februarie un reper cultural imposibil de sărbătorit fără aportul nemijlocit
al scriitorilor. Într-un fel, 15 februarie devine o zi cu totul aparte pentru
cei ce întreţin vie creaţia literară, literatura naţională în fond.
Fiecare judeţ, fiecare localitate, fiecare instituţie va
alege modalitatea de a marca noua sărbătoare. Rămâne de văzut cum se va
desfăşura, acum şi în viitor această zi zis naţională a lecturii într-un judeţ
multicultural.
Într-un judeţ multilingvistic precum este Satu Mare,
competiţia nu este între cultura maghiară şi cultura română, competiţia nu este
între două civilizaţii diferite, ci o absurdă întrecere între cine poate ridica
mai multe statui reprezentative pentru naţia lui, cine poate da mai multe nume
de şcoli şi străzi româneşti sau maghiare,
între cine poate depune mai multe coroane de flori la statuia dr. Vasile
Lucaciu sau la statuia lui Petofi Şandor.
Trotuarele, betonul, drumurile betonate, sunt pentru toţi, pentru
români şi unguri, dar statuile, numele de străzi şi şcoli, sunt fie pentru
unguri, fie pentru români. Din păcate, acesta tinde să fie adevărul.
Au scăpat din această competiţie nedemnă pentru secolul 21
revistele literare, expoziţiile de artă, o parte din spectacolele de teatru,
muzica de la Filarmonica Dinu Lipatti, dar şi acţiunile în care se poate mânca
şi bea, gen Ziua Oraşului Satu Mare şi Partium, pentru că din păcate doar
aceste două mari manifestări publice există.
Adevărata competiţie culturală este între Eminescu şi
Petofi, între dr. Vasile Lucaciu şi Szecenyi Istvan, între Ady Endre şi Lucian
Blaga, dar, revenind în prezent, între George Vulturescu, Radu Ulmeanu, Dumitru
Păcuraru, Felician Pop, Robert Lazlo şi scriitorii maghiari sătmăreni de azi.
Câte nume sonore, cu impact naţional, pot fi invocate? Mai multe din literatura
de expresie românească, mai puţine, din păcate puţine sau deloc pentru
literatura maghiară. De ce? Pentru că liderii partidelor se concentrează pe
gesturi simbolice, pe numărul de funcţii pe care le pot obţine, pe „investiţii
strategice”, iar în cazul UDMR nu pe
cultura, nu pe civilizaţia maghiară, pe simbolistică.
Singurul domeniu în care nu poate fi urmărită o competiţie
între români şi maghiari pare să fie sistemul juridic. Nu acelaşi lucru se
poate spune despre o instituţie precum SRI.
Dincolo de voinţa politică, tradiţiile româneşti, maghiare,
germane, ucrainene, se intersectează, se suprapun, merg în paralel,
supravieţuisc prin aportul şi pasiune unor persoane şi nu a instituţiilor.
Instituţionalizarea culturii este o formulă de supravieţuire
verificată în timp. Cultura scrisă şi arta plastică sunt singurele formule de
manifestare artistică neinstituţionalizate. Nu există un statut al
scriitorului, un statut al artistului plastic. Actorul, muzicianul, este
angajat la teatru sau la filarmonică. Scriitorul nu are această şansă,
indiferent câte cărţi a publicat, câte premii a luat, câte cronici literare
are. La fel se întâmplă şi în cazul artistului plastic. Se descurcă fiecare
singur, câştigându-şi existenţa practicând o meserie străină vocaţiei sale.
Să ne imaginăm cum ar arăta lumea fără cărţi. Ca în perioada
omului primitiv.
Nicio o zi specială zisă a lecturii, nicio sută de sărbători
dedicate culturii, nu salvează cultura propriu-zisă. Situaţia nu se regăseşte
doar în România, ci peste tot în lume. Există o criză a culturii, iar de aici
până la o criză a civilizaţiei nu este decât un pas. Chiar în această perioadă
umanitatea traversează o criză a civilizaţiei pe care omul a creat-o secol după
secol, punând carte peste carte.
Probabil lumea se va întreba ce vor, de fapt, oamenii
aceştia care nu au nimic altceva mai bun de făcut decât să scrie. Un răspuns
scurt: vor să civilizeze, vor să educe, vor să lase în istorie o urmă a
timpului lor.
A pleda cauza scriitorului, român, maghiar, de orice naţie,
este inutil. Desemnarea unei Zile Naţionale a Lecturii este un gest simbolic nu
lipsit de semnificaţie într-o lume cu oameni tot mai puţin instruiţi, nu doar
inculţi, ci de-a dreptul refractari actului cultural. Aşa o fi fost
dintotdeauna? În toate timpurile doar o mână de oameni, doar grupuri foarte
restrânse, şi-a luat sarcina de a civiliza semenii prin carte, prin opere
artistice, prin arhitectură, prin muzică, prin teatru. Este suficient să se
ştie acest lucru pentru ca, în cazul lecturii, scriitorul să simtă că munca lui
nu este în zadar.
