NOSTALGIE ÎNTRISTATĂ
Stropi de ploaie, bat în geamuri, răpăindu-mi ne-ncetat,
Ele-s lacrimi pe-a ta urmă, amintindu-mi c-ai plecat
Din a mea îmbrățișare, dintr-o gară întristată,
Și de-atunci te-aștept într-una, să vii iară c-altădată ,
Într-o altă vară caldă, în alt an care-o să vină,
Să-ndulcim a noastre simțuri într-o patimă divină.
*
Câte veri trecut-au Doamne de atunci, pierdut-am șirul,
Amăgindu-mă c-o șoaptă, ce-o purta pe-aripi zefirul,
Că veni-vei iar, odată, și-om fi
veșnic împreună
Colindând prin lunci și crânguri,
tot ținându-ne de mână,
Și așa vom duce-o-ntr-una ca-ntr-un Rai dumnezeiesc,
Ici în huma lumii noastre, din-tinatul pământesc.
De atunci aștept într-una pașii tăi să vină iară,
Pe cea uliță-nierbată, spre portiță, unde-n seară
Să ne vindem pe săruturi toate stelele din cer
Și de-o fi să nu ne-ajungă,
pe-așteptate să mai cer,
Și în miez adânc de noapte, pe o
brazdă de mohor
Să visăm un vis ferice într-o lacrimă de dor.
**
Tu nu vii, că ești de-acuma, ca și mine, întomnată,
Ne-a trecut a noastră vară, clipă dulce, fermecată,
De acum, cât mai avea-vom, o vom ține-n amintire
Ca cel Rai al tinereții, numai miere și iubire,
Ce îmi sta-va-n a mea minte într-o țandără de gând,
Ce-o trezesc în mare taină, în visate nopți la rând.
08.11.2021
Mircea Dorin Istrate
Ce ni-i Columna nouă, acelora de-acum?
Eu zic că-i începutul jertfelnicului drum,
Ce tot îl facem Doamne, de
la-nceputul lumii,
Să fim aicea liberi, mereu pe fața humii.
Când ochii mei nevrednici mereu la ea se-nchină,
Îi văd cu ochii minții, pe dacii fără vină
Cum și-apărară vatra și neamul di-mpreună,
Aicea libertatea rămâie-n veci stăpână,
Iar pentru asta încă la ceruri
dat-au vamă
Viața lor lumească, fără le fie teamă.
De-ceea, ea, Columna, icoană-i de-nchinat
Pe-altarul vieții noastre, însemn înlăcrimat
De jertfă ne-ntreruptă, și-apoi de vii modele
Ne fie să ne deie putere-n clipe grele,
De nu-i uităm pe dânși că-s cap la neamul care
Porni din străvechime, a noastră cea cărare.
Ierați-ne că astăzi suntem doar privitori
La jetfa voastră care, ne face-n
veci datori
Să fim ca voi de-atuncea, netemători de moarte
Când neamul și cu țara de nenoroc au parte.
Azi noi suntem doar umbre, fricoase, temătoare,
La ce-ați fost voi atuncea, jertfenici și-n onoare.
**
Mă-nchin în fața voastră, strămoși care-n trecut
Cu viața dată jertfă mi-ați însfințiți ăst lut,
Că ne-ați lăsat o pildă ne fie veșnic vie
De cum se ține-o țară să-mi stea în veșnicie,
Doar dacă are-n dânsa bărbați adevărați,
Ce stau în fața morții, mereu neînfricați.
***
Strămoși ai mei, în carnea
pietrei milenii sta-veți nemuriți
Și-acolo, pe Columna noastră,
veți fi aidoma unor sfinți
Ce priveghează viața noastră,
îndemn ne fie-n viitor,
La neamul nostru ce-n vecie,
le-om fi de-apururea datori.
20.09.2021
Mircea Dorin Istrate
