Pierdut logică. O declar nulă. Amanetez viitor. Al țării

Dacă viitorul țării noastre a ajuns subiect de negocieri „secrete” tête-à-tête între președintele gânditor-mediator și… Gigi Becali, suntem pe marginea râpei. Ba a „Gropii” lui Eugen Barbu, că de-acolo se dă ora exactă țării. Iar după ce Olguța a subliniat că ce-a făcut PNL (…fără să-i întrebe…) e „nestatutar”, a apărut Grindeanu care a zis că USR e ținut captiv, că nu mai e condus de Fritz, ci de Bolojan. Astea sunt tactici. Vai de capul nostru!

Am votat atât de trist, aparent, încât am înlocuit dulapul călător prezidențial cu Hare Khrisna. Cu meditație. Asta să fie conexiunea? Meditare/meditație/mediator? Iar vai de capul nostru! Vreți o mostră de forță tinerească a societății civile? În India a apărut Partidul Gândacilor de Bucătărie, de câteva zile, după ce președintele Curții Supreme de la ei a zis că tinerii sunt gândaci de bucătărie, paraziți sociali. Partidul abia înființat are deja 160.000 de membri, are peste 12 milioane de urmăritori pe Instagram, mai mulți decât partidul de guvernare al lui Modri! Doar un exemplu de forță, atât.

România a pierdut finanțarea PNRR pentru baraje, unul singur a fost reabilitat, din 30. Dar mașina de zgomote a decis că ne cară Franța apa, de aia reabilităm baraje. ALRO Slatina cere ieftinirea cu 25% a energiei pentru ei, marii consumatori industriali. Din care mare parte datori la Stat la greu. Lăsați populația, ei să consume mai puțin! Iar șeful Romarm a ieșit în conferință de presă alături de George Simion! Iar Sebi Ghiță, știți voi, patron de presă, apare în scurgeri de informații în care agenți ruși discută cum să-l folosească. Asta pentru cei care tot întreabă în comentarii, pe social media, unde tot vedem ruși. Alt jurnalist de frunte, Rizea, ex-condamnat, ex-fugar, ex-parlamentar, s-a dus cu legitimație de presă din partea unui „organ” ce nu mai există, la Parlamentul European ca să o huiduie pe Maia Sandu. De ce l-a extrădat în România. E noaptea minții la noi. Doar la noi?

Păi să luăm exemplu „ma­rea Putere” americană. Trump dă în judecată Statul pe care îl reprezintă și-i cere 10 miliarde de dolari. Apoi „face o înțelegere” cu Statul pe care îl conduce și obține 3-4 miliarde fără instanță, apoi renunță „darnic” și obține 1,7 miliarde despăgubiri pentru, atenție, cei condamnați pentru atacul asupra Capitoliului. Cei ce au bătut polițiști au uns cu rahat pereții birourilor parlamentare, au furat și devalizat. Și în același act, Ministrul de resort interzice verificarea fiscală a lui Trump, a firmelor, a familiei și apropiaților PENTRU TOTDEAUNA!!!! Asta nici nu mai e corupție, e un nivel superior de prostituare a instituțiilor Statului în favoarea unei singure persoane. Nu foarte limpede la cap persoana, vezi postările de noapte…vezi poza atașată.

Înapoi acasă. Georgel Simion zice că „ne asamăm intrarea la guvernare”, fără a ne lămuri ulterior…asumare, asanare, asomare, ce vrea? CĂ vizibil vrea, dar nu vrea. Cu PSD drept țap ispășitor al tuturor relelor din țara asta de 35 de ani încoace, a te alia și duce cu ei la Putere, în loc să le furi electoratul, ar fi maximul tembelism. Dar pe de altă parte, Becali nu s-a dus de capul lui la negocieri prezidențiale, nu? Între timp, în continuare, nu se vede Guvern la orizont, dar partidele contestă în instanțe orice inițiativă a Guvernului interimar. De gen: dacă n-o facem noi, n-o face nimeni, da? Iar noi stăm tâmpiți și ne întrebăm de ce, din cauza unor incompetenți gălăgioși și orgolioși, trebuie să suferim iar și iar. Toate reformele s-au oprit, sunt puse pe bară, combustibilul e tot spre maxim, prețurile cresc și cresc, iar noi stăm cu ochii pe… Nicușor. Și pe nea Jiji. Salvarea vine de la Hare Khrisna și de la Războinicul Luminii. Vai de cozonacul nostru!

Autor: Alexandru Ruja

Sursa: Graiul Maramureșului

Poesis - Alexandru PETRIA

 

putrezire aliniată

vremea o să curgă din țevi, prize,

ca un dezinfectant pentru suflet,

îți va spăla gândurile până își deschid gura transparente

și vei crede că asta e claritate.

va veni vremea și va fi atât de corectă

încât respirația e în cuburi egale,

nimic cu minus și plus,

o groapă comună vândută de excursie în Grecia.

oamenii vor înnebuni fără scrâșnete,

iar cel care nu-și usucă mintea pe crengi

va apărea precum un ficat crescut greșit în bălteala unui corp

și se vor răscula împotriva lui

– e un element care strică bilanțul final!

mai târziu îl vor declara nebun.

mai târziu o să-l ucidă ca să fie liniștiți.

iar liniștea le va dospi în țeastă

până când vor confunda viermii cu gândurile

și putrezirea lor aliniată va trece drept vindecare

Totul merge conform planului! Fericiți că le suntem contemporani!

Păi nu? Totul merge conform planului. Operațiunea specială a SUA în Iran merge șnur, doar prețul motorinei e sărit de 10 lei/litru. În Bangladesh sunt revolte, în alte țări raționalizare. Iar ministrul Apărării l-a demis pe șeful Armatei, gen. Randy George, apoi pe încă doi generali de top, semn că merge perfect. În alt plan, Trump a demis-o pe Pam Bondi, procurorul general, pentru că n-a manageriat cu mână de fier dosarul Epstein și nu i-a pus cu botul pe labe pe dușmanii politici. Vorbim de Procurorul general al Statelor Unite, nu al Președinției, atenție. Și economia SUA merge bine, o companie gen Oracle, cu profituri de 22% în trimestrul de față, a anunțat prin mail 20.000 de angajați că sunt concediați. Într-un recent speech absolut haotic la prânzul oficial de Paște, președintele Donald a spus că nu mai sunt bani pentru sănătate, protecția copilului etc, doar poartă un război! Dar că lasă, pune el mâna pe petrolul iranian… Astea spuse, nu gândite! Tot el amenință cu plecarea din NATO și din Europa, ne e și milă de liderii europeni care au de-a face cu el, cât trebuie să înghită și să se uite cu speranță spre calendar sau spre Ceruri…Țările arabe bogate se gândesc foarte serios să facă o magistrală pentru petrol care să traverseze peninsula arabică și să iasă în Mediterană și să lase pirații și pe alții cu buzele umflate, în trecători. Ceea ce ne amintește de o observație interesantă: „Americanii sunt foarte norocoși – de câte ori se duc să exporte democrație unei țări, găsesc întotdeauna petrol acolo”…, spune la Tv Michele Serra, jurnalist și scriitor italian.

E cazul să trecem și la noi? Cică UDMR face mobilizare totală cu poștași, autobuze etc, ținta fiind votul PENTRU Orban. Bulgaria face apel la UE să-i ajute, urmează alegeri și deja au semne de influențare masivă din partea Rusiei, ca la vecinii lor de mai din nord. A apărut coiful dacic de la Coțofenești, cu vreo două brățări cu tot! Erau ascunse în pământ, în prosoape, probabil și ele furate de prin ceva hotel, semn că există și parte românească implicată, nu? Asta e o glumă, doar partea cu hotelul. Ministrul Apărării constată că sunt de 2,4 ori mai mulți generali la clubul sportiv Steaua decât la diviziile de infanterie. Șefa TVR se plânge că are salariul mult prea mare. Nimic despre armata de angajați de la instituția sa (în paranteză spus, TVR are 2200-2300 de angajați, față de Pro Tv cu 930). De la ANAF au dispărut 200 de mașini sechestrate sau confiscate, nu-s nicăieri și nimeni nu le caută la angajații instituției! Ăsta ar fi prezentul, dar și viitorul sună „la fel de bine”: O treime din elevi au luat note sub 5 la simularea pentru Evaluarea națională… În fine, o veste tris­tă, o știți – site-ul Europa Liberă s-a închis, după 8 ani. Era site de știri, nu mai era radioul acela legendar, lansat în 1949 împotriva comunismului, finanțat de US Agency for Global Media. Au rămas ziariștii, a rămas atitudinea, la site de știri. Nu mai e. Nu mai e nevoie de presă reală, cu coloană, să înțelegem? Fac influencerii treaba bine, la comandă?

În fine, totul merge ca uns, conform planului. Cei ce ne conduc (Să vă trăiască familia, bulibașilor!), mari profesioniști și cu mare aplecare spre popoarele lor. Că vorbim de SUA, Iran, Rusia, România, vedem un șablon deloc greu de perceput: grija pentru ai lor, nu pentru popor, contribuabili. Cu miliardari și multinaționale luând decizii alături de lideri, ba primind și subvenții de Stat sau reduceri de impozite că deh, trag tare pentru bunăstarea popoarelor, nu?

Autor: Alexandru Ruja

Sursa: Graiul Maramureșului

ce naiba e apa?

- după o anecdotă povestită de david foster wallace

doi puști cu solzii curați

și burțile goale de lume

trec pe lângă un moșneag cu ochii două gropi de nămol.

„cum e apa?”, zice moșul -

apa stă între ei ca o santinelă.

„ce naiba e apa?, râde unul, unde e?”,

învârtindu-și coada ca pe o sabie.

curentul îi cară mai departe,

prin plastic și alge nebune,

prin ce nu se mai numește viață,

iar râsul lor pălește

precum culoarea dintr-un tricou la soare.

moșul rămâne cu întrebarea

lipită de limbă,

o gumă de mestecat care nu mai face baloane.

puțini dintre pești știu

în ce trăiesc,

doar se îneacă

fără să moară

Alexandru PETRIA

Poesis - Alexandru PETRIA

 

capătul proprietății

pe lemne erau chitanțe,

sobele aveau numere de serie,

cărbunele venea din mine cu contract.

dar fumul nu are acte.

nimeni nu semnează de recepție pe cer.

iese din coșuri ca o amintire

care și-a uitat protagoniștii,

își lasă poalele peste grădinile zgâlțâite de culori,

șterge acoperișuri cu pârși prin jgheaburi,

nimeni apt nu spune:

„ăsta e fumul meu.”

așa arată sfârșitul oricărei proprietăți:

o fantomă care-ți intră în ochi

și nu-ți mai iese niciodată

Poesis - Alexandru Petria

 rugăciunea fără noi

parcă munții își țin genunchii ca yoghinii,

se roagă așa cum ruginește fierul.

s-ar spune că râurile curg versete cu intestinele pline

de plastic, de sânge, de crocodili rămași fără junglă,

încă mai speră la altceva.

iar tramvaiele își hâțână rugăciunile,

fiecare scânteie e un dinte rupt

din dantura unui oraș gras.

rugăciunea nu ne așteaptă, și noi nu ne așteptăm la ea.

celulele fotovoltaice sunt cucernice,

cu fruntea lipită de foc până crapă.

hei, dar voi nu găsiți un minut să vă curățați?,

întreb pe unul/altul, chiar așa?

în păduri, maimuțele schimonosesc un fel de închinăciuni,

nu pentru noi, ci pentru ele,

dar cerul le pune pe toate în aceeași pungă.

toate se roagă,

noi doar trecem pe lângă rugăciuni

Poesis - Alexandru PETRIA

 

pentru ce e timpul?

ca să-l înțelegi pe șoarecele

care sforăie pe câmp?

sau să nu gândești ca el

în găoacea înșelătoare

a primăverii și toamnei,

a verii și iernii?

pentru ce e timpul?

ca să-ți umple oasele cu găuri,

să-ți scoată chipul în fiecare oglindă,

să-ți arate cum dragostea

e o lipitoare în loc de buze, adesea.

e lama care-ți decupează somnul,

dar și becul

pe care-l stingi singur.

pentru ce e timpul?

ca să-ți numeri potlogăriile,

să ierți prea târziu -

atunci cimbrișorul și pătlagina

și toată iarba au tatuat în clorofilă numele tău

și nu te mai recunoști.

timpul e singurul prieten

care îți duce cu trenul și avionul adevărul

când nu mai ai gură

Poesis - Alexandru PETRIA

 

istoria minte la fel

nero n-a întrebat pe nimeni.

nici senatul, măcar pe seneca,

s-a aplecat înăuntrul lui

și acolo i-a răspuns orgoliul:

„aprinde.

pe ruinele celorlalți

vei scrie începutul tău.”

șase zile și șase nopți

flăcările au ros cocoașele de cartiere ale romei,

bunicii și-au căutat nepoții

printre câinii care urlau cu blana în flăcări,

iar împăratul cânta la liră

ca un orb îndrăgostit de propria orbire.

după aceea, crucile s-au umplut de creștini,

corpurile au fost folosite drept făclii,

la circuri, pentru nopți cu ramuri de chiciură.

petru și pavel au căzut.

bogățiile au fost confiscate,

senatorii forțați să-și taie venele,

în timp ce o romă nouă

se credea cu eternitatea în buzunar.

dar nero și-a scos capul din trecut.

arde azi pe bandă rulantă

pădurile din siberia și amazon,

case în grecia și italia,

incendiază gaza și kievul,

răsuflă prin proiectele imobiliare,

în reconstrucțiile cu miros de lăcomie și ciment.

da, poate că istoria

nu se repetă,

însă minte la fel.

și noi,

privind-o,

suntem copii care râd

în fața rugului ce le înghite părinții

Poesis - Alexandru PETRIA

 

sora noastră de cruce

o femeie a scos patruzeci de mii de dolari

ca să plătească biletul de întoarcere

al mirelui de pe stația spațială.

nici măcar nu l-a văzut la față,

dar și-a deschis portofelul

cum altele își deschid mormântul

ca să intre de vii în el.

presa a râs copios,

dar adevărul e că fiecare om

a plătit, într-un fel sau altul,

ca să se agațe de iubire:

cu demnitatea, cu timp, cu ficatul scos pe tigaie,

cu inima ca o ușă crăpată cu toporul.

nici tu nu ești mai breaz:

ai trimis flori,

ai făcut cadouri,

ai pigulit mesaje ca romanele lui tolstoi,

și ce-ai primit?

o țeapă cu parfum de chanel,

un 69 când și când și un zdravăn picior în cur.

iubirea are în cap un cheag de prostie

pe care n-o putem aboli,

așa că lasă tipa în zeama ei,

e sora noastră de cruce.

iubirea e singura închisoare

unde condamnatul plătește

ca să nu fie eliberat

Poesis - Alexandru PETRIA

 

insula cu sânge

aș vrea o insulă legată la internet,

dar cablul să treacă prin inimă,

nu prin servere,

să-mi trimită sângele pe spatele armăsarilor

când mă culc lângă tine.

să fim singuri,

să aruncăm între valuri toate vocile

care ne-au judecat,

toți prietenii de carton,

promisiunile fără importanță.

aș duce cu mine amintirile,

dar nu pe cele frumoase —

cicatricile,

că altfel n-aș ști cât valorezi.

viitorul?

îl tatuez pe pielea ta și-l leg cu dinții,

să nu fugă la prima tentație.

că viitorul fără tine

e doar un cadavru cu muște în ochi și gură.

dragostea este o armă cu glonțul pe țeavă.

dacă nu curge sânge din ea,

înseamnă că am murit deja.

pe insula noastră,

ne-am împușca în fiecare noapte

ca să bem dimineața cafea

din aceeași ceașcă

Poesis - Alexandru PETRIA

 

cealaltă odisee

zeii au murit într-un accident de autocar

pe autostrada spre delphi.

presa a scris c-au fost niște bătrâni ciudați

cu fulgere în rucsacuri.

poliția a ridicat din umeri.

de-atunci, cerul s-a închis,

televizoarele nu mai prind niciun dumnezeu.

odiseu s-a întors —

nu pe mare, ci pe șosele căscate -

vene ale unui pământ vechi și arțăgos,

cu un ford roșu ce-și bâlbâie gps-ul.

pulsul îi bătea ca o tobă

într-un cort de circ umflat de părăsire.

troia e un cartier de blocuri amețite,

unde copiii suflă foc cu brichete

și seringile sunt fluiere.

hector vinde shaorma,

spune că războiul a fost o beție colectivă.

sirenele fac live - uri pe onlyfans.

vocea lor — o pungă de plastic muiată în vânt.

odiseu dă scroll cu mâna tremurândă —

nu de dor, cât prea mult gol.

scila e dealer, caribda dansatoare.

amândouă bagă în vene

ceva ce nici zeii n-au fumat.

swipe pe dreapta. motel.

cada cu sânge, oglinda — reclamă la antidepresive;

realitate curge de pe ecran ca o autobiografie amânată.

circe face retreaturi cu ayahuasca în bali.

te învață să vomiți sufletul în boluri ceramice,

îți zice că porcul din tine merită compasiune.

ulise i-o pune și pleacă.

ca un câine care nu latră, doar mușcă și dispare.

ajunge la calipso —

zece milioane de followeri,

like-uri ofrande pe un altar digital.

îi oferă nemurirea sub formă de engagement.

el dorește altceva,

vrea rufele uscate la soarele pe care-l știe

și vocea penelopei când înjură că se ia apa.

telemach fumează pe balcon

într-o garsonieră din itaca,

face podcasturi despre tați absenți,

cu vocea de curent scurs dintr-o baterie slabă.

sau se spânzură la duș cu o curea vegană.

a lăsat un post-it:

„ulise, n-ai fost decât o legendă second-hand.”

penelopa n-a țesut nimic.

cinci amanți, patru terapii, două avorturi.

și-a croit singură viața

cu o foarfecă ruginită, direct în carne.

spune că nu-l recunoaște.

și să nu mai sune după zece.

odiseu intră în bloc.

nicio menajeră nu tresare,

se descalță.

pe masă, o sticlă de vodcă și resturi de la catering.

penelopa îl privește,

mai bătrână decât o țară care-a pierdut toate războaiele.

în bucătărie, la lumina strânsă de gât,

odiseu înțelege:

acasă nu e un loc,

acasă e regatul unde ai cui să taci

Poesis - Alexandru PETRIA

 

fără armă

bătrânețea e umilința pe care ți-o dorești,

poate ți-ai omorî și mama pentru ani în plus.

platon zicea că sufletul se eliberează,

dar genunchii tăi scârțâie ca o ușă de coteț.

seneca predica seninătatea,

tu încerci doar să-ți scot chiloții fără să cazi.

te bărbierești și te lovesc din oglindă pistruii și negii tatălui tău,

aceeași privire care cere timp și nu primește.

cioran avea dreptate: sub claia anilor ești o rană cu pașaport.

e masochism? probabil.

nietzsche ar râde ca nebunul,

fiindcă slăbiciunea îți smulge carnea de pe orgoliu.

dacă senectutea te poate face mai bun,

nu e meritul tău.

înveți să ierți nu numai din înțelepciune,

ci pentru că nu-ți mai rămâne

nicio altă armă

 

Poesis - Alexandru PETRIA

 peronul unde trenul e doar un zvon

dimineața e un buldog care-ți linge fața,

și tu, ca un prost, te trezești – iar.

nu pentru că vrei,

ci pentru că n-ai murit destul peste noapte.

în laborator, savantul ciupește la microscop

o picătură din secundele lui –

vede vidul aplecat între două celule.

își notează în carnețel:

„subiectul continuă să respire. inutil.”

în curtea școlii,

puștiul cu ochelari sparți învață lecția

că ești doar mai mult aer de bătut.

colegii îi spun „virgulă cu handicap”

și râd de el până-i crapă stomacul de rușine.

își pune ghiozdanul invers,

poate nimeni nu-i va mai vedea spatele rupt.

în garajul cu ulei uscat și hârtii murdare,

mecanicul auto trage un fum de marlboro

și vorbește: „mașinile mă ascultă. femeia nu.

fi-miu zice că-s un prost.

șeful zice că-s înlocuibil.

știi ceva?

sunt doar o piesă de schimb fără mașina potrivită.”

la colț de stradă,

un cerșetor are treabă cu o sticlă:

„băi, am fost copil, jur!

cineva m-a ținut în brațe cândva.

acum mă ocolește și dracul,

miros prea mult a adevăr.”

în oglindă, o femeie urâtă își face cont pe tinder.

nimeni nu se aruncă la swipe.

se întreabă dacă să-și pună o poză cu mâța,

că așa o să-i dea cineva un like.

o tipă într-o vilă din băneasa

își taie unghiile perfect și apoi inima în tăcere.

e frumoasă precum o bombă neexplodată –

mulți o doresc, nimeni n-o iubește.

și toți,

cu pieptul strâns ca un contabil la predarea bilanțului,

se gândesc uneori că viața

e o rană pe care nimeni n-o linge.

dacă ar dispărea,

ar fi doar o eroare 404

într-un univers plin de reclame la sensuri cu hârtopi.

dar nu dispar.

nu le dă mâna.

mai speră

că li se va spune, într-o zi: „ai fost de folos. ai contat.”

e ca și cum suntem uitați

pe peronul unde trenul e doar un zvon.

lumea trece prin noi ca printr-o fereastră spartă.

și între timp

continuă să sângereze frumos.

cu demnitatea unui cuțit îmbătrânit

uitat într-un piept

Poesis - Alexandru PETRIA

 

blocurile vor umbla

„părerea ta nu contează!”,

îi scuipă într-un film jack nicolson secretarului—

cu mandibula căscată de cancer,

dar cu inima încă ascuțită de aroganță.

în jurul lui, pereții miroseau a formol și mosc,

iar aerul era un lift blocat între etaje.

așa urlă și statul.

cu unghii făcute din procese-verbale,

cu ochii beți de camere de supraveghere.

îți dă voie să vorbești

ca să-ți poată înregistra răsuflarea,

ca să poată actualiza harta

pentru dronele gândirii corecte.

democrația de azi

e un pian numai cu clape albe:

fiecare opinie sună la fel, pe silent, ca un diplomat ofilit.

dar uneori, într-un om tăcut,

se naște o voce de animal cu zece inimi,

care se zbate, și crește, și sfâșie mațele fricii.

un poem rostit din cleiul plămânului drept,

unde s-au ascuns toate înjurăturile moștenite,

poate deveni o brichetă care termină balamucul ipocriziei.

nu-ți ascunde părerea în buzunar,

lângă bonuri fiscale mototolite și telefoane inutile.

articuleaz-o și arunc-o în fața celor care zic:

„e prea târziu”, „nu are rost”, „liniștește-te”.

fiecare cuvânt al tău

poate deveni o broască radioactivă

ce sare granițe și prințul va sfâșia steaguri.

ei nu se tem de bombe.

se tem că într-o zi

un copil mut va urla în centrul orașului cu vocea ta,

și-n imaginea ecoului blocurile vor umbla

Poesis - Alexandru PETRIA

 

niciun copil în cosmos

cățelușa laika a fost omorâtă degeaba,

nimeni n-a învățat nimic din lătratul ei mut,

carnea ei lipită de fuselaj semăna

cu mielul de paște ars de un bucătar beat,

gagarin a zburat cu zâmbetul tras pe față

precum o mască de propagandă,

și când s-a întors n-a fost întrebat dacă acolo sus

l-a văzut pe dumnezeu sau golul,

ci dacă vodka e altfel în imponderabilitate.

n-am ieșit în spațiu ca să devenim mai buni.

am ieșit ca să cucerim altceva,

fiindcă ne-am plictisit de cucerit unii pe alții.

„houston, avem o problemă” —

nu era lipsa oxigenului,

ci excesul de ignoranță, de îngâmfare,

problema era că am ajuns în afara terrei

fără să știm cine naiba suntem înăuntru.

ne-am lansat în cosmos cu aceeași logică

cu care un nebun iese gol în zăpadă să predice —

dornici de atenție, nu de iluminare.

grissom, white și chaffee — topiți într-un sicriu de aluminiu, cu ochii înfipți în panouri

care n-au mai răspuns.

nu i-a salvat nici credința, nici steagul,

nici manualele —

au murit pentru statistici și medalioane comemorative

pe care nu le poartă nimeni.

challenger — un pumn în maxilarul speranței.

73 de secunde până când profesoara a devenit fum,

elevii au rămas în clase cu gura căscată

și nimeni n-a știut să le spună

de ce adevărul explodează în direct.

columbia — ploaie de trupuri peste texas,

o reîntoarcere în atmosferă ca o spânzurătoare medievală,

cu flăcări în loc de funii, cu aplauze în loc de plâns.

niște eroi transformați în amprente pe cer —

așa ne plac, să nu mai vorbească,

doar să fie amintiri frumoase în discursurile pocitaniilor oficiale.

în spațiu ne-am dus cu steaguri în piept

și cu ură în ADN.

stația spațială —

locul unde ne-am prefăcut că suntem frați,

dar ne-am urmărit între noi ca niște curve bătrâne

care-și măsoară ridurile în sateliți spion.

americani, ruși, europeni, japonezi, indieni —

toți cu crucea, steaua, sau ce vreți pe cască,

dormind în capsule ca niște morți temporari,

mâncând gelatină din tuburi

și scrâșnind din dinți când ceilalți vorbesc în altă limbă.

nici 2001, nici interstellar, nici solaris

n-au intrat în inimile noastre,

doar în afișele de pe netflix.

iubirea care străbate găurile negre?

hai să fim serioși,

nici n-am străbătut bucătăria să spunem „îmi pare rău”.

muzica lui bowie — un strigăt cu receptorii în pauză cerebrală,

un major tom plutind fără răspuns,

ca un poet care și-a dat seama că lumea

e prea împiedicată ca să merite metafore.

noi suntem problema,

nu spațiul.

noi suntem carnea cu viermi

din visul de siliciu.

căutăm extratereștri

când nu știm nici măcar ce e umanul.

și cel mai absurd, cel mai jenant,

cel mai revelator:

nici o pereche de astronauți

n-a făcut un copil în spațiu.

nici un fetus nu s-a încolăcit în tăcerea cosmică,

nici un plânset n-a tăiat orbita,

ca să ne amintească de ce ne-am născut.

„cel ce șade în ceruri râde,

domnul își bate joc de ei”, zice biblia, în psalmi.

și poate de-asta nu merităm să începem

nimic nou acolo.

sau poate pentru că spațiul nu primește minciuni,

nu suportă să-i murdărim hainele cu valurile de ipocrizie,

poate pentru că stelele,

deși moarte, sunt mai vii decât noi.

să fi fost un copil făcut acolo,

poate s-ar fi rușinat galaxiile

și ne-ar fi șutat înapoi în peșteră

cu un os între fălci

și o foaie de hârtie pe care scrie:

încercați din nou,

de data asta, iubiți-vă!

dar n-a fost să fie.

și tăcerea e ca o parafă.

cerul rămâne cu becurile deschise

numai pentru că n-a învățat să ne plângă