Celebrarea începutului unui Nou An este cea mai veche dintre sărbătorile cunoscute astăzi, având o vechime de peste 4000 de ani. Astfel, în jurul anului 2000 î.Hr., vechii babilonieni sărbătoreau Anul Nou în momentul apariţiei lunii noi după echinocţiul de primăvară, care cădea de regulă în perioada 23-25 martie, dupa actualul calendar şi care coincidea cu începerea anotimpului renaşterii, al semănatului şi al înfloririi.
La romani, celebrările, numite Calende, durau trei zile, timp în care oamenii îşi făceau daruri simbolice – dulciuri şi miere – pentru a avea pace, aur şi bani pentru prosperitate, sau felinare pentru un an plin de lumină.
În zilele noastre, în veritabilul maraton după ţinute sofisticate, prepararea mesei sau dotarea cu petarde sau pocnitori, românii fac în noaptea dintre ani şi în prima zi a noului an, o mulţime de gesturi, moştenite de la părinţi sau bunici, unii fără să cunoască că în spatele unora dintre acestea se găsesc tradiţii care au dăinuit de scole.
Anul Nou coincide cu sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare. Trebuie remarcat că în perioada sărbătorilor de iarnă, se face trecerea de la vechi la nou, de la sărbătorirea unor moşi – Andrei, Nicolae, Crăciun – la cei care sunt serbaţi în noul an – Sfântul Vasile. De aici şi ideea împletirii perfecţiunii începuturilor, cu beatitudinea vârstei de aur. În această perioadă se întâlnesc la români cele mai multe tradiţii şi obiceiuri populare, un amestec de vechi şi nou, extrem de preţuite la noi în ţară.
Anul Nou, prin întreg complexul de tradiţii asociate, este perceput ca moment de renovare a timpului dar şi a lumii, de alungare a spiritelor rele, un moment ce face trecerea între două cicluri de vegetaţie şi de munci.
După perioada Crăciunului, dominată de colinde, răspândite mai larg la nivelul ţării, Anul Nou este marcat anumite tradiţii generale dar şi de obiceiuri locale sau zonale foarte puternice, care încă se mai păstrează şi în zilele noastre.
Pornind de la Revelion, văzut ca o petrecere între ani, în familie sau cu prietenii, însoţită de joc şi dans, mâncare din belşug şi băutură, artificii sau petarde şi tradiţionalele obiceiuri de la miezul nopţii dintre ani, Anul Nou prilejuieşte o multitudine de tradiţii extrem de preţuite: pluguşorul, sorcova, buhaiul, vasilca, jocurile mimice cu măşti de animale sau personaje ţărăneşti, Vergelul, Capra, Ursul, Căiuţii, Cerbul, Berea, Ţurca, Brezaia sau Caledarul de ceapă, pentru a prezenta o enumerare succintă. Mai mult, fetele nemăritate încearcă, urmare a unor credinţe sau superstiţii, să vadă, la cumpăna dintre ani, cum ar putea arăta alesul.
În toate tradiţiile prezentate sub formă de joc, coregrafia este asigurată de măşti diferite în funcţie de zonă. Spre exemplu, în Moldova se întâlnesc cele mai multe datini la această sărbătoare, întruchipate de cete de feciori, care prezintă fel şi fel de jocuri şi costumaţii din cele mai variate, colindând, în mod uzual, din casă în casă, şi jucând în ritmul fluierăturilor şi strigăturilor, sau al muzicii.
În Bucovina, are loc un obicei unic în ţară, de Anul Nou: bungherii, costumaţi în uniforme militare asemănătoare generalilor austrieci, jocă în cerc şi produc diferite strigături, fiind acompaniaţi de instrumente de suflat şi tobe. În cele ce urmează vă prezentăm pe scurt câteva din tradiţiile româneşti de Anul Nou.
- Sorcova – este unul dintre cele mai des întâlnite obiceiuri de Anul Nou, practicat mai ales de copii, care se adună în cete şi, în prima zi a anului, pleacă, mai ales pe la casele cunoscuţilor. Sorcova este la origini o nuia îmbrăcată în hârtie colorată, tăiată şuviţe, împodobită uneori cu flori, tot din hârtie colorată şi ciucuri. După „sorcovire” – care este în esenţă o urare pentru un an mai bun, copiii sunt recompensaţi cu colaci, dulciuri şi bani.
- Îngropatul Anului – este un ceremonial de înnoire simbolică a timpului, practicat în noaptea dintre ani – în fapt denumirea care a precedat actualul Revelion. Corespunzător divinităţii, şi credinţei că timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare, pentru a renaşte după încă 365 de zile, prin obiceiuri şi credinţe care exprimă teama, dezordinea şi haosul, iar după miezul nopţii de Revelion optimismul, veselia, ordinea şi echilibrul, oamenii acordă diverse semnificaţii unor fenomene naturale care evoluează distinct de voinţa fiecăruia.
- Vergelul – este un obicei nu atât de larg răspândit – fiind caracteristic bejenarilor ardeleni – , potrivit căruia în noaptea de ajun se organiza pentru feciori şi fete, un ceremonial nocturn de aflare a ursitei şi norocului. Ritualul poate fi întâlnit în zona etnografică Dorna, de unde îşi trage obârşia dar s-a propagat și-n județul limitrof, Maramureșul.
Astfel la o casă anume aleasă, se pregătea un vas mare cu apă (ciubar), nuiaua pentru „vergeluit”, precum şi un butoi cu băutură, iar în noaptea din ajunul Anului Nou, la un semnal sonor, tinerii se adunau la casa stabilită, unde, după o petrecere, fetele şi băieţii îşi aruncau pe masă câte un obiect personal, care era aruncat în vasul cu apa neîncepută iar vergelatorul – de obicei un bărbat isteţ – ascuns sub un cearşaf, amesteca obiectele din vas, invocând divinitatea pentru a le dărui tinerilor noroc şi belşug. De multe ori, prezicerea în faţa obiectului scos din apă era presărată cu glume, înveselind astfel atmosfera. Ceremonialul continua apoi cu joc, mâncare şi băutură din abundenţă.
- Capra – sau jocul caprei, este întruchiparea unui animal care a simbolizat personificarea prolificităţii zoologice şi fertilităţii telurice. Capra, îşi subordonează în timpul desfăşurării jocului, toate celelalte personaje, iar în unele zone, jocul apare sub forma unor cete de mai multe capre (Ostra), în altele animalul fiind singur, însoţit doar de cioban, moş şi babă.
Capra este întruchipată de o mască sculptată în lemn, cu maxilarul inferior mobil pentru a fi tras cu o sfoară, pentru a clămpăni în timpul dansului. Masca mai conţine două corniţe cu oglinzi, panglici multicolore, hurmuz şi flori şi este fixat într-un băţ-suport care se sprijină pe pământ. Persoana care joacă capra este acoperita cu o ţesătură – scoarţă sau laicer – acoperită de năframe de mătase, sau, cum se întâmpla la origini, era îmbrăcată în stuf.
- Ursul – este un joc bazat pe cultul ursului, moştenit de la geto-daci, care îl venerau ca pe un animal sacru. Forma capului de urs se obţine întinzând o piele de viţel sau de miel peste o găleată metalică, iar de la gât în jos, corpul celui care se maschează este acoperit cu o blană de oaie sau cu un cojoc lung, întors pe dos, deşi la origini se folosea chiar o blană de urs.
În zona Humorului s-a păstrat obiceiul ursului de paie – cea mai arhaică formă de întruchipare a animalului, costumaţie pentru care se răsucesc frânghii din paie de ovăz care în dimineaţa ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtătorului. Jocul ursului, pregnant prezent în Bucovina – locul în care ursul este foarte venerat – este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măşti întâlnite în cete. Urşii, constituiţi în cete speciale de câte 10-15 personaje sau incluşi în grupurile complexe cu mai multe personaje, joacă la comanda ursarilor, tineri chipeşi, îmbrăcaţi în veşminte colorate, care dau ritmul jocului cu ajutorul unor ciururi (tobe).
- Căiuţii – Jocul calului are la bază cultul cailor practicat la solstiţiul de iarnă, la echinocţiul de primăvară precum şi la solstiţiul de vară, pornind de la întruchiparea plastică a unor simboluri mitice din tradiţia bucovineană, căci în credinţele arhaice, calul avea o funcţie de protejare a gospodăriilor şi bisericilor de spiritele rele. Căiuţii (căluţii) sunt mai larg răspândiţi în Bucovina, mai ales în zonele Dolheşti, Zvoriştea, Zamostea, Hârtop şi Fântânele, impresionând prin fast şi eleganţă.
Tinerii aleşi pentru grupurile de căiuţi trebuie să fie excelenţi dansatori, exprimând prin joc vitalitatea şi forţa exuberantă a tinereţii. În mod tradiţional, jucătorii de căiuţi sunt echipaţi cu capete de cal, lucrate din lemn şi îmbrăcate în pânză roşie, albă sau neagră, la care se adaugă oglinzi, mirt sau panglici. Capul de cal este fixat într-un suport de lemn, care se acoperă cu un covor sau o bucată de pânză albă sau colorată, peste care se cos elemente decorative.
Există zone în care, similar alaiului caprei sau ursului, se întâlneşte alaiul calului însoţit de turc, babă, moşneag şi negustor.
- Cerbul – Pornind de la simbolizarea, în mitologia populară românească, a purităţii şi dreptăţii, masca de cerb se compune tot din cap sculptat în lemn, cu un un maxilar mobil – clămpănitor, şi trup realizat dintr-un covor ornat cu năframe. Jocul cerbului este structurat după modelul caprei, cu o mişcare exuberantă şi plină de vivacitate. Cerbul este înconjurat de moşnegi şi babe, de muzicieni şi dansatori, îmbrăcaţi în costume populare. Obiceiul cerbului are predominanţă tot în Bucovina, iar în satul Corlata se întâlneşte cel mai fastuos alai, care încîntă prin eleganţa jocului dar şi prin colindul de cerb care îl însoţeşte, fiind cea mai veche formă de colind din zona Bucovinei
- Berea – Perioada imediat următoare Crăciunului este, în satele de bejenari ardeleni – mai ales în zona Humorului, momentul petrecerii comunitare numite „Bere”, în vechime porelungită chiar dincolo de Anul Nou, spre Bobotează.
Întreaga manifestare era în responsabilitatea unui colcer sau colacar, iar în satele mari aveau loc chiar două astfel de petreceri – „berea de sus” şi „berea de jos”.
În mod obişnuit, băieţii se ocupau de tocmirea muzicii, de colectarea băuturii, iar fetele aduceau mâncarea şi prăjiturile.
Fetele, îmbrăcate în costume populare veneau însoţite de mame sau de o soră sau altă rudă mai mare, iar cele venite neînsoţite erau prost văzute de lumea satului. Ele erau întâmpinate de feciori, erau servite cu o băutură, apoi erau invitate la dansul cel mare care se desfăşura în faţa casei, unde ieşeau în şir, ţinându-se de mâini.
Fetele care erau scoase la joc aduceau de acasa un „struţ” – în fapt un băţ împodobit cu mirt şi panglici colorate – pe care îl dădeau, la sosire, calfei, în momentul în care începea jocul, în cadrul unui ceremonial special, în care feciorii consacrau prin dans statutul de fete de măritat al tinerelor sosite la petrecere. După un dans în doi, urma o suită de douăsprezece jocuri, cu denumiri aparte – bătrâneasca, pătrunjelul, coasa sau arcanul – fiecare joc fiind dedicat unei luni din an. În pauza jocului, tinerii degustau din bunătăţile culinare aduse de fete şi din băutura special pregătită.
Uneori, după încheierea jocului şi a petrecerii, fetele se îndreptau către casele lor, însoţite fiind de flăcăi, petrecerea continuând între flăcăi şi taţii fetelor, până târziu în noapte. Aşadar „Berea” era un prilej de apreciere a comportamentului fiecărui flăcău, dar şi a calităţii de gospodine a tinerelor fete, de aceea toţi se străduiau să prezinte o imagine cât mai bună în faţa satului. Evident acest prilej era momentul de la care porneau preparative pentru numeroase căsătorii. Din păcate această tradiţie se întâlneşte din ce în ce mai rar în satele româneşti.
- Caledarul de ceapă – este un obicei provenit din zona Hunedoarei, pentru a anticipa cum va fi vremea în fiecare lună din anul care urmează. Astfel, în noaptea de Anul Nou, dintr-o ceapă se desfăceau 12 foi corespunzătoare, în ordine, lunilor anului viitor. În fiecare foaie de ceapă se pune câte o jumătate de linguriţă de sare, iar foile astfel preparate se lasă pe masă, până în dimineaţa Anului Nou. În foile (lunile) în care sarea se topeşte toată, înseamnă că se aşteaptă ploi, iar în caz contrar, lunile respective vor fi secetoase.
După cum se observă, zilele din perioada Anului Nou sunt asociate cu o mare varietate de tradiţii şi obiceiuri, mai ales în zona Bucovinei, în care o mare parte din credinţele vechi s-au moştenit şi s-au păstrat peste generaţii. Ele reprezintă de multe ori spectacole grandioase care impresionează nu numai viaţa locală dar şi turiştii din ţară şi mai ales din străinătate. Toate acestea creează o atmosferă incredibilă, unică, legând punţi nevăzute între om şi cosmos sau mediul înconjurător, dar mai ales între semeni.
G.D.
LIVIU REBREANU
TUDOR ARGHEZI
CAMIL PETRESCU
VICTOR EFTIMIU
ION MINULESCU