APARIȚIE EDITORIALĂ DE EXCEPȚIE

CEASURI  DE  MĂTASE – ANTOLOGIE  DE  POEZIE  NEGRU  PE  ALB

  

                                           (partea a II-a)

Editorul Gheorghe A. Stroia (Adjud – Vrancea, pag. 82 - 92), prin sensibilitatea poemelor propuse pentru a fi antologate, vrea să ne spună cine este, care-i sunt visele și, probabil, cine va fi într-un final, căci, uneori, prin poem chiar domnia sa, zice că: ,,Rămân / doar visătorul / în gând cu / dalbe flori de măr”, ,,Flori de măr” – (pag. 83), iar alteori, ,,Rămân / doar raza de Lună / dorind să guste / din lumina Soarelui”, în ,,Lumina Soarelui”. Haideți acuma să vedem cum se descrie, chiar dumnealui, în alte câteva poeme antologate, căci prea sensibil știe să fie. Citindu-i poemele, (de această dată vorbesc și despre alte creații de-ale dumisale), îmi dau seama cât de puțin îl cunosc și cât de frumoasă exprimare are. Cu cât citesc mai multe despre dumnealui, cu-atât îl descopăr mai mult. Întâmplător, ne cunoaștem de ceva vreme, (desigur virtual, ba chiar a promis că va ajunge și prin acest punct de țară, și-l cred pe cuvânt, căci un poet adevărat nu spune vorbe deșarte!) – comunicăm, colaborăm încât îmi vine greu a mă exprima despre dumnealui, având impresia că tot ce voi rosti ar fi repetiții ori că nu m-aș încadra cu vorba sau gândul exact la valoarea ce ne-o dă domnul Gheorghe A. Stroia. Felicitări domnule Stroia și succes în continuare în toată activitatea dumitale, dar și-a familiei. Vă mulțumesc pentru că aveți încredere în mine și, atâta cât vă stă în putință, mă susțineți și mă ajutați. Toate astea înseamnă mult pentru mine. Dar, revin dragii mei, la poemele antologate, dorind a-mi demonstra cele spuse. Haideți să vedem cine este cu adevărat Gheorghe A. Stroia: ,,Sunt / lutul arămiu / înrourat / luat / de lângă rădăcina / copacului în floare” - ,,Îngerul a strigat!”, (pag. 82). În alt poem, ,,Rănile liniștii”, (pag. 84), se autodefinește ca fiind: ,, ... / macul sângeriu / întins de vânt / spre răsărit”. Valoare acestuia o descoperim și din poemul ,,Acolo” – (pag. 85), unde recunoaște că este: ,,... / templu / ascuns / pe creștet de munte”. Și-acum mă gândesc la bisericuțele, sau mănăstirile ascunse, așa cum spune autorul, în ,,creștet de munte”, câtă bucurie și câtă eliberare sufletească pot să-ți ofere, dacă le treci pragul. Și, vorbesc doar în numele meu, mie mi se întâmplă tot mai rar, acest lucru și întreaga vină îmi aparține, ori că nu știu să-mi organizez foarte bine timpul, ori am prea multe probleme de rezolvat și-atunci ajungem la acea oboseală psihică ce ne ,,îngroapă” destinul sau viața, uitând până și de noi. Probabil după ce voi scrie toate acestea o să încerc (am spus doar că o să ...!), să fiu altfel și să am mai mult timp și pentru mine și familie. Uite că Gheorghe A. Stroia poate, și-mi vei fi puterea exemplului! Eliberarea sau descătușarea poetului vine, fără putere de tăgadă și din natură, chiar el scriind că este ,,... / pădurea / plină / de forfotă”, în poemul ,,Amurg”, aceeași pag. 85. Și iar ajung la meditație regretativă, gândindu-mă că nu am pășit într-o pădure de ceva vreme. Aș dori să merg pe potecile acesteia pentru a ,,fura” din prospețimea ei, din frumusețea ei, din căldura ei. Aceeași problemă – timpul nepotrivnic! Atunci când este ,,... / ploaia / ce strigă / cu glas de picuri albaștri”, același poet rămâne ,,... / bob de grâu / sperând / la bucuria rodirii” – (pag. 86) în ,,Bucuria rodirii”. Și-ntre toate aceste sincere mărturisiri, visul – motiv literar este omniprezent și rămâne mereu-mereu sensibil în fața penelului. Autorul este un visător și chiar el se susține în ziceri, pentru că uneori: ,,Visez / să mă preschimb în vas / în care să încapă / Euharistia”, ,,Îngerul a strigat!” – (pag. 82), alteori ,,Visez / să ard / ca lumânarea / în preacurate mâini”, ,,Lumina soarelui”, (pag. 83). Visul este ca o eliberare, și-ntreb, ce-ar fi viața fără vise? Cel puțin pentru poeți! În ,,Tânguit de jale” (pag. 84), poetul visează să strige ,,... / către cele patru zări / zorii albaștri”. Atunci când simte ,,Arome de gutui” (pag. 87), poetul visează ,,... / să devin / lumina / din fereastra serii”. Când sensibilitatea despre care aminteam puțin mai sus, este însoțită de ,,Lacrimi”, (pag. 89), atunci visarea se transformă în ,,... fumul subțire”, iar când poetul vede ,,Rândunici” zburând, se bucură enorm iar visul îi este concentrat ,,... / la bogăția / toamnelor / călătoare” – (pag. 89). De remarcat este și faptul că, alături de cromatica vastă folosită în creațiile sale, apare motivul lacrimilor, ce formează când ,,Prag de ...”, (pag. 91), când, gustându-le, la simte ,,... dulci” – (pag. 92). Atunci când sunt ,,Lacrimi dulci”, poetul se simte precum ,,... / delta / în care / fluviul bătrân / află odihna”, visează ,,... / la întâlnirea / cu / marea”, dar rămâne ,,... / firul / de apă sărată / cu lacrimi dulci”. Felicitări distinsule Gheorghe A. Stroia! Până la o viitoare întâlnire, pe care nu mi-o doresc a fi doar virtuală, și eu ,,Visez / la clipa ce va să vină / în întâlnire literară” și ,,Rămâne / speranța / că totul va fi / așa cum ne dorim”, încercând o imitație, evident mult prea stângace! Doamne ajută!

Și uite cum, din vorbă-n vorbă, din gând în gând, din vis în vis, ajung și la concitadinul meuIoan Grigoraș ( pag. 93 - 100), pe care sper, să-l întâlnesc cât se poate de curând, că n-om fi în capăt de lume, pe care-l văd un sensibil, un melancolic, fără de pereche. Alături de alte și alte dureri sufletești, pe dumnealui îl doare, până și ,,Imensitatea cerului ...!”. Propune, cu responsabilitate, pentru a fi antologat poeme, precum: ,,Tic-Tac”, (pag. 93), în care gustă ,,... dinvară înc-un ceas și doare / Canicula din luna lui cuptor”, recunoscând că ,,Vacanța fără tine azi îmi pare, / Ca zodiacul fără vărsător”. Așteaptă ,,... să plece august către toamnă”, nu pentru a mai tăia o filă din calendar, oricum trecerea timpului este ireversibilă, fapt recunoscut de absolut toți. Chiar poetul remarcă faptul că o dată cu sosirea toamnei și ,,cocorii” vor pleca ,,înspre Sud”, continuându-și viața lor. Toate acestea îl dor dar pentru a putea trece peste aceste dureri, se va refugia în citit, ,,Talmud”, stând liniștit în pat. Lectura îl eliberează, îi umple timpul și-l face sensibil în fața ireversibilei treceri. Nu se apleacă asupra cititului la întâmplare, ci-și alege o carte sau un text sensibil, talmudul fiind o compilație iudaică, ce cuprinde opinii docte aparținând secolului V (e. n.), cu evidente referințe folclorice. Spre aprofundare, talmudul, tratează aspecte ale vieții dar nu dintr-o perspectivă anume sau oarecare (la întâmplare) ci totul este privit prin prisma iudaică. Dacă nu citește, atunci joacă ,,Full de As”, (pag. 93 – 94), recunoscând că, așa ca-n alte dăți, ,,În seara asta iarăși am noroc / Îmi intră full de as cu popi în coadă”. Nu jocul de cărți îi atrage atenția, dimpotrivă. Știind că zodiacul îi aduce noroc de fiecare dată, privind cărțile de joc, poetul vede în acestea iubirea, și fără să-și dea seama, plusează jocul. ,,Plusez, mă uit la tine, la picioare / Îmi place cum îți arcuiești frumos / Corpul de ciută și apoi mă doare”. Dezorientat de iubirea ce-i conturbă mintea, astfel încât ,,Mi se-ntărește-n pană chiar și rima”, caută eliberarea sufletului în cele patru ,,Puncte cardinale” (pag. 94), chiar dacă e un pasionat al jocurilor de cărți, dar și aici, în orice punct cardinal s-ar afla, iubirea nu-i dă pace ,,Eu către Nord, tu înspre Sud, ce soartă! / Nu știe oare cât îmi ești de dragă?”. Deși își vede marea iubire și în cărțile de joc, nu scapă de ea (obsesiv) nici în cele patru zări, tot el se întreabă ,,Unde ești?” (pag. 95), în fiecare clipă din zi, ,,Când bate soarele dintr-o aripă / Iar dimineața-și spală ochii-n rouă / Privesc la poza ta, numai o clipă / Și mă gândesc: O săptămână nouă, / Iubita mea, începe fără tine”, pentru ca în final să se întrebe ,,... iubito, unde ești?”. Dacă pentru poet, uneori străzile sunt ,,albastre” (pag. 94), vacanța este colorată ,,... în turcoaz”, dar și ,,Iubirea ...”. Dacă în ,,Vacanță în turcoaz”, (pag. 96), iubirea, evident aflată în vacanță, stă ,,... pe malul apei, ca o barcă, / Înveșmântată în culori turcoaz”, drăcușorii nu-i dau pace ,,Să vin, să stau? E ora cinci jumate”, în ,,Iubire în turcoaz” (pag. 98 – 99), având ,,febră”, gândindu-se ,,... la rochia turcoaz”, poetul se mai gândește, în toate aceste frământări, cât de bine i-ar face și ,,... o Grasă / Doar de Cotnari ...” (pag. 99). Și asta doar pentru a-și alunga tristețea, căci, oricum apar și ,,Fantezii turcoaz”, (pag. 99), ,,Nu bănuiam când am intrat în joc, / Iubita mea, că rochia turcoaz / Pe care-o-mbraci în zilele de joi / Mă-ndeamnă să m-apuc iar de fumat”. Așa apar fanteziile, culmea și acestea turcoaz, (nu!), cum ,,... că sânii tăi sunt goi, / iar tu desculță lângă mine-n pat”. Lăsând fanteziile, sau iubirile, sau vacanțele turcoaze, la o parte, deși totul denotă o iubire puternică ancorată în sinceritate, lăsăm ,,puterea cristalelor”, ajungem la realitatea zilnică a iubirilor fierbinți, când iubirea bate la ușă, ,,... desculță / și-atingi cu degetele lungi / clapele sufletului / ca-ntr-o nocturnă de Chopin”, ,,nocturnes”, (pag. 100), poetul ajunge să recunoască faptul că doar ,,Cu tine pot visa” (pag. 97). Fără discuție, după atâta visare, după atâta trudă, după atâta dorință și poftă de iubire, poetul își (re)găsește liniștea, unde oare? dacă nu în iubire. Ioan Grigoraș mă face să repet (a câta oară, oare?) faptul că muritori suntem, călători prin lumea asta suntem, dar ne putem bucura doar de-un singur lucru, cu adevărat – de iubire. Dacă ajungi la împlinirea supremă trebuie să fii un om complet fericit, eliberat și stăpân pe tine și pe iubire. Împlinirea supremă nu apare decât în iubirea sinceră și curată. Așa caracterizez și poetul antologat – sincer, mereu în căutarea dragostei. Poate a găsit-o! Și-acum nu face decât să se bucure și să trăiască în stil turcoaz.

   Poetului Ioan Silvan – Arad (pag. 100 - 108), îi este ,,... sete de-un răspuns” pe care poate să-l primească, sau la fel de bine, poate să-l caute mereu. Desigur, vom afla dacă și-a potolit setea, doar citindu-i sufletul și creațiile. Din poemul ,,Nu-i sufletul o stea aprinsă-n ochi” (pag. 101), aflăm că ,,privirea este dreptul fiecărui trup la frumuseți!”, ritmul cardiac este ,,... un fel de-mpins spre moarte”, iar ,,gândul obsesiv” este ,,un viciu al simțirii”. Ce m-a făcut să citesc obsesiv, repetativ, aproape că le rețin, sunt versurile următoare ,,Te-aș implora s-accepți și să rămâi un orb. / Tu nu ai preaslăvita-ndreptățire / de-a judeca aspectul / și-apoi ... ca dintr-un viciu al gândirii / închis în pasiuni, / nu poți jerfi nimic” și mă face să mă întreb, câți dintre noi avem ochi și avem privire dar câte lucruri nu le vedem? Vedem ce vrem doar, auzim (la fel!) ce vrem, și e bine atunci când ,,Realitatea te atinge”, (pag. 103). Cu toate acestea, cu tot lucrul real pe care ți-l dorești ,,când în jur vei simți dansul misterelor; / posibila identitate te-nspăimântă / și-n oroarea de somn / te face absent, / că din somn e posibil să revii, inutil, / dar din tine ...”. Atunci când ,,Materia moare în mine” (pag. 105), ,,dumnezeul din mine / va lua alt tren” și ,,mă grăbesc să denunț învierea / pentru moartea de care mă tem”, iar ,,Ultima parte a somnului” (pag. 106), ,,calea ferată încovoiată după regula / sensului, / orologiul scadenței”, înghesuie trenul într-un tunel ,,prea strâmt”. Deși un om calculat, vede și aude ,,Ciudățenii” (pag 107), ,,Bezna urcă munții, vântul se-ncovoaie, / turmele de sălcii plâng către pământ, / le bleastemă duhul, dreapta înălțare / muget și ham-ham-uri / pot urca mai mult ...”. Faptul că ,,Vedeniile sunt pentru cel / ce se-ntoarce la casa pustie / i-e prietenă absența”, este recunoscut în ,,Nimic nu-i comunică mersul”, (pag. 108). Pe bună dreptate poetul se întreabă ,,Cine să înțeleagă căutarea / când dincolo de somn / coșmarele sfidează smerenia visului?”.

Pentru Ioana Zadic din Lunca Mică – Năsăud, (pag. 109 - 116), ,,Eu și infinitul”, (pag. 109), înseamnă o eternă ,,Căutare” (pag. 110). Dacă uneori poeta se întreabă ,,Cum o să mă-nconjor de bine?”, ,,Când o să văd doar răsăritul?”, alteori caută ,,... soarele / în fundul unei prăpăstii”. Atât întrebările cât și căutările au un final fericit căci, ,,Am găsit ce căutam / reamintindu-mi despre copilăria pierdută / în vâltoarea vieții”, (pag. 110). A găsit răspuns întrebărilor, a găsit ceea ce caută, ce poate urma? Evident un dans, o descătușare, și nu orice dans. De această dată ea-și alege piesele pe care vrea să danseze, și-și alege cel mai nobil dans – valsul, și nu dansează oricum ci ,,Vals după vals” (pag 110 – 111), căci, ,,Din primăvara vieții să îți extragi menirea / Iubești, primești iubire, dansând vals după vals”. Cu toate că, deși s-a ,,strecurat în albia unui râu”, nu a devenit ,,fluidă”, deși a căutat ,,ascunzișuri”, nu a ,,găsit”. Atunci, ,,m-am apropiat de mine, / rămânând sclava eului meu / pe vecie”. ,,Gustul lacrimilor / e asemănător cu cel al mării”, recunoaște într-un exces de sinceritate, în ,,Lacrimi și mare”, tot așa cum se regăsește mergând ,,Spre lumină”, (pag. 112), pentru că ,,Toată lumina din lume / a fost cuprinsă de Omul – Dumnezeu / și a fost eliberată prin jertfă”. ,,Din punct de vedere al sufletului”, poeta antologată spune că e doar ,,... cârpită pe dinafară. / Pe dinăuntru sunt doar eu”, (pag. 113), și că a ,,rătăcit calea de-atâtea ori / că am uitat / spre ce pornisem la începuturi”. Rătăcită fiind pe cărările vieții, așa cum rătăcitori suntem fiecare, ,,A urmărit un vis”, (pag. 113), pentru a-și strecura-n ,,gând o pată / De iad sau de paradis”. Simbolurile zoomorfe nu lipsesc din creații. Este și cazul Ioanei care folosește drept simbl zoomorf ,,Calul unui călător”, care adăpându-l, este luat ca și un tribut de ,,Duhul apei ce turbat”, urmând o ceartă cu duhul cel răpitor de cai, pe motivul că ,,Nimeni nu-mi bea apa mie / Fără a fi invitat!”, (pag114). Lansează rugămintea de-a-i înapoia calul că ,,Nimeni nu-l mai cară-n spate. / N-are niciun ajutor”, fără a avea vreo reușită, însă. Dar știți dumneavoastră cum se zice în popor, cum că ,,În viață nimic nu este pierdut”, tot așa se întâmplă și în poemul Ioanei, când, necăjit, călătorul, în drumul său, de această dată și fără cal, îi apare ,,o zână”, dar nu una ca oricare alta, ci una pentru care ai fi în stare de orice sacrificiu. Dând cu ochii de ea, uită de cal, uită de duh, uită de greutățile drumului ce-l avea de parcurs, și-și dă seama: ,,Căci eroul din poveste / A pierdut mârțoaga lui, / Dar acum tot dă de veste / Că-i bogat cum altul nu-i”, (pag. 115) – inspirat parcă dintr-o frumoasă legendă.

Și despre Iulia Toma din Brașov (pag. 117 – 122), ar fi foarte multe lucruri frumoase de spus, căci și ea ,,spune” multe. Antologată alături de ceilalți, propune pentru cititori poeme, precum: ,,Opusul cuvântului meu ești TU”, (pag. 117), unde afirmă că ,,cel ce-a scrijelit toate adevărurile lumii / în palma mea stângă”. Tot ea, afirmă că ,,din vreme-n vreme”, ,,Îmi alergi prin vene dezgolit de secrete”, (pag. 117), ,,îmi arunci câte-o taină / să nu-mi schimb adevărul”. Recunoaște că ,,N-am fost când s-a împărțit norocul” pentru că ,,eram ocupată cu trăitul / insuficient al altei vieți”, (pag. 118). Se întâlnește cu trecutul ,,îmbracat în frac, aranjat la patru ace” căci este un ,,Timp deghizat în noi”, (pag. 119). Altădată, poeta afirmă că ,,poate m-am născut prea târziu / și am adunat în cale / toate viețile / care le-aș fi putut trăi”, (pag. 120) - ,,Cred că timpul meu era în altă ordine de idei”. În poemul lui Iulia Toma, până și ,,Orbul își poartă chipul cu mândrie”, (pag. 120), chiar dacă ,,trage umbra după el / încă o zi”. Dacă ,,de fiecare dată când dai / ai grijă să iei înzecit”, (pag. 122), să ai grijă ca ,,din partea stângă / să nu pierzi șirul rânduielii”, atunci ai scris un ,,Cuvânt cu capul înainte”, (pag. 122).

Lăcrămioara Teodorescu – din Țara Vrancei, Odobești, (pag. 123 – 130), recunoaște că și-a ,,ascuns sufletul în spatele cuvintelor”, dar și că ,,Am fost”, (pag. 123). Dar ce a fost Lăcrămioara? Tot de la ea aflăm, căci a fost ,,... o rătăcire”, ,,... o frunză-n vânt”, ,,... o tainică baladă”, dar și ,,... cuvânt rostit în șoaptă”. Dacă a fost, înseamnă că azi ,,... nu mai sunt, sunt amintire”, ,,... nu mai sunt decât pământ”, ,,Azi poate sunt o amintire / Într-o romantică iubire”, dacă este ,,Femeie” (pag. 125), înseamnă că ,,... fericirea din privirea ta a înflorit toți copacii / bucuria a aprins lumina în sufletele noastre”, dacă există ,,Speranțe”, (pag. 125), există și un ,,Paradis pierdut”, (pag. 126), care ,,Era un colț de rai pierdut poate de altcineva”. Aici, ,,Dorințele zburau fără vreo remușcare”, fără a există vreo ,,șansă să se întoarcă la matcă”, și-așa ca-n exemplu biblic al Evei cu Adam, (când li s-a spus să nu muște din mărul oprit), ,,Ai mușcat din mărul cu care ai fost ademenit / Neștiind că acest va fi șfârșitul / Sfârșitul unei povești de iubire țesută din umbre și vise”, (pag. 127). Atunci când ,,greieri cântă-afară”, când luna apare ,,ca o boare”, când stelele se-aprind pe cer ca niște ,,făclii”, când liniștea devine ,,deasă”, când ,,Gândurile-aleargă, tăcerea să spargă”, înseamnă că există o anume ,,Dependență”, (pag. 127), iar când această dependență există ,,... plouă în cuvinte, / Suflete pereche, șoapte la ureche, / Dragostea s-așează, inimi capturează, / Ușa să o-nchidem, căci de ea depindem”.  Dacă ,,... luna îți mângâie creștetul / Iar întunericul te îmbrățișează”, dacă ,,... mă săruți în brațele nopții”, dacă ,,... ochii tăi aruncă săgeți de iubire”, dacă ,,... îmi ești aproape, sângele clocotește, / Asemeni unui vulcan furios”, dacă atunci ,,când îți ating bujorii din obraji / Câmpul se umple de florile fericirii”, să nu crezi în realitate, crede doar în vis, așa cum crede și Lăcrămioara, dar nu-i un vis oarecare, ci-i un ,,Vis diafan”, (pag. 128).  Tot Lăcrămioara Teodorescu prin poemele sale ,,vrea și nu vrea”, se ,,lasă și nu se lasă”, execută un joc de cuvinte elegant de sobru dându-i tentă evident literară. Așa se face că atunci când ,,Am vrut”, (pag. 129), am vrut ,,totul”, am vrut ,,să îți spun cât te iubesc”, ,,să te strig”, ,,să te ating”, ,,să îți spun în taină vorbe dulci”, ,,Atunci am hotărât / să ascund dragostea, / în adâncul pământului”. A vrut din toate astea dar nu poate trăi ,,Fără iubire”, (pag. 130), ,,Fără iubire inima plânge”, ,,Fără iubire iarba nu crește”, ,,Fără iubire ploaia nu cade”, ,,Fără iubire n-auzi speranța”, pentru ca în finalul poemelor propuse să recunoască faptul că ,,Fără iubire nu pot trăi / Totu-i pustiu, nimic n-are viață, / Fără iubire nu pot să fiu / Om minunat, ci falsă paiață”, un final extrem de modest și plin de înțelepciune. Spuneți-mi, cine ar putea trăi fără iubire. Răspunsul meu e unul singur ,,-Eu nu pot!”. Așteptând și răspunsurile dumneavoastră, doresc să mai recitesc încă o dată, și încă o dată și iar și iar acest minunat poem. Felicitări Lăcrămioara! Ești extraordinară!

Din Târgoviște, Liliana Badea Cârstea, (pag. 131 - 138) prin poemele propuse, încearcă să întoarcă ,,Acele ceasornicului  din perete / În sens invers”. M-a făcut curios acest minunat motto, mărindu-mi doza de atenție și propunându-mi să aflu răspuns la întrebarea ,,- Câți nu ar vrea acest lucru!?”. În ,,Suflet de pian”, (pag. 131), punctează puterea muzicii și-a visului. Acestea, și muzica, și visul reduc ,,dorul, iubirea”, așa cum ,,Între mine și ei”, (pag. 132), ,,e nesfârșitul”, ,,e prăpastie” și ,,e neantul”, pentru că ,,Între mine și ei e o lume / Între mine și ei sunt veacuri”. Cuvintele ce dor sunt ,,Cuvinte nespuse”, (pag. 132), iar tăcerea lor ,,macină totul”, până la durere. Ce frumos ar fi dacă am putea, preț de câteva clipe, așa după cum autoarea poemului ,,Adieri”, mărturisind că în ,,Timp”, (pag. 133), ,,Am încercat să întorc / Acele ceasornicului din perete”, și timpul ar curge și invers, nu doar în sensul care-l știm cu toții. Dacă pentru autoare, ,,Cei ce nu aud”, (pag. 134) înțeleg vorbele desenate, și pentru a fi înțeleasă de toată lumea, până și gândurile și le va ,,colora” pentru a le așterne ,,în pânză și-n lut / să le poată simți și cuprinde / cel ce nu poate auzi și vedea”, își dă seama că acolo unde există ,,Iertare”, (pag. 134), există și durere, există și lacrimi, iar pâraiele adună ,,Viață în șuvoi”. Așa cum fiecare avem frământările noastre, și Liliana Badea Cârstea, are o ,,Frământare”, (pag. 135), și și-a dat seama de acest lucru atunci când ,,Mi-am strigat tinerețea în soare și-n val, /  Mi-am cântat frumusețea în mare, pe mal”. Am observat (și voi face referire strict la poeții antologați în acest volum) că niciun autor n-a ocolit motivul cromatic, fiecare în parte folosind paleta culorilor cu sensibilitate, colorând poemul în frumusețe și metaforă. Nici Liliana nu face rabat de la curcubeu, folosind fel de fel de ,,Culori”, (pag. 136), folosind fel de fel de nuanțe, dar pentru ea, ,,roșul de jar”, se ,,scurge-n albastru”, iar ,,violetul strigă de dor”. ,,Neputința”, (pag. 137) se ține strâns legată de autoare care nu poate să treacă ,,de geamul străveziu”, pentru că o ,,apasă peretele alb”. Dorința de-a deschide fereastra este zădărnicită de aceeași neputință, căci ,,mânerul se rupe”, așa se face că, până și ,,Întunericul naște lumina”, (pag. 138), motivându-se că ,,Nimic nu ne cheamă înainte și / Nici înapoi nu e drum de întoarcere. / E nevoie de lumină! / E nevoie de cuvinte!”.  

   Maria Niculescu din București, (pag. 139 – 148), alătură poemelor sale,  și sonete. În ,,Norocul meu”, (pag. 140), unul din sonetele despre care povesteam, autoarea antologată, recunoaște că a fost fermecată de-o ,,privire”, când iarna deja era îmbrăcată ,,în alb”. Tot alb ningea și atunci când se făceau declarații de ,,iubire”. Autoarea face ,,Destăinuiri”, (pag. 141), în prag de toamnă, retrăind ,,... acele clipe / Din Rai ...”, dar cu riscul de-a fi condamnată, ne mărturisește, că până și ea uitase ,,mângâierea” și uitase de speranță, involuntar credinței populare, care zice că ,,speranța, întotdeauna, moare ultima!”. Atunci ,,Când tu nu ești”, (pag. 142),  ,,se năruie tot cerul / Și norii se destramă-n avalanșă”, dar roagă marea iubire, mai mult sau mai puțin împlinită, ,,Să nu mă uiți”, (pag. 143), ,,... să nu îmi uiți privirea, / A ochilor sclipiri sau preauimirea”, dar să nu uiți nici ,,trupu-n dulce mlădierea / Sub sărutarea-ți dulce, precum mierea”. Atunci când ,,Te-aștept!”, (pag. 144), în concepția autoarei noaptea devine ,,brună și albastră” și pentru că iubirea le suportă pe toate, ar fi în stare să urce stânci ori să coboare-n ,,abisuri”. Ce n-ar fi în stare ființa umană să facă pentru iubire? Dacă ar fi cu putință, ,,Mă voi ascunde”, (pag. 145), pentru a se împlini suprem în iubire, s-ar ,,ascunde printre frunze”, și ,,printre valuri”, dar și ,,printre rânduri, / De vei ghici ce vor a spune”. Maria Niculescu dă sfaturi celor care doresc să fie poeți, sau celor ce sunt deja poeți, căci ,,De ești poet”, (pag. 145), ai misiunea cea mai grea, dar și cea mai frumoasă, nu-i așa? ,,De ești poet, te dăruie-n iubire, / Acelora, de-o seamă ce-s cu tine; / Fă, din Cuvânt, cu sacră-a ta menire, / Castel din rime rare, cu aldine”.  Poeta nu-și uită înaintașii întru poezie, de fapt nu avem voie să-i lăsăm în uitare, și-am observat că mulți dintre poeții pe care i-am citit, s-au întors în timp și la cei care au fost, la cei ce azi ,,sunt, dar nu sunt”. Maria Niculescu, îl pomenește, ba chiar îi dedică un poem, geniului Eminescu, făcând promisiunea ca atunci când ,,Am să revin la tine”, (pag. 146), notând că ,,Am să revin, Eminul meu, la tine / Și, deslușind a spiritului cale / Să pot s-ajung Acolo, Sus, agale, / Spre-a nemuri-n asemănări, Destine”.

Observ că pentru Mihaela Gudană, (pag. 149 – 164), coordonatoarea acestui impresionant proiect literar, toamna este anotimpul preferat. De ce? Uneori, ne mărturisește că e ,,Toamna mea”, (pag. 149), analizând cu lux de amănunte ,,Portretul toamnei”, (pag. 151), dar și ,,Semnul de toamnă”, (pag. 152), iar atunci când ,,Mă cheamă toamna”, (pag. 153), chemarea nu este degeaba pentru că toamna o cheamă pentru a-i ghici ,,În palma frunzelor ce-i cresc”, dar și pentru a-i scutura ,,nostalgii / Din nori să-i număr lacrimi mii”. Timpul este cel care rezolvă multe probleme, fapt ce-o face pe Mihaela Gudană să stabilească și ea o ,,Așezare în timp”, (pag. 149), căci ,,Mai întâi / mi-ai mângâiat numele / pentru că atât știai din mine. / Apoi, / câteva cuvinte s-au grăbit / să pregătească întâlnirile”. Am spus că Mihaela Gudană iubește toamna. Cum să n-o iubești când ,,toamna are ochi frumoși”, iar ,,sufletul meu se-amestecă-n culorile ei, / umplându-se cu emoția reîntâlnirii”, (pag. 150). Dacă în poemul ,,Ne-am întâlnit”, (pag. 151), poeta ne spune unde s-a întâlnit, ,,într-un gând ascuns, / într-o literă făcută cuvânt pentru tine”, ,,în sufletul meu / când toamna ne-a deschis cărări / prin ploile colorate cu visuri”, în poemul ,,O liniște”, (pag. 153), aceasta-i ,,atârnată de suflet” și nu e singură, căci mai are ,,o liniște / ce stă ca un lăstar / cu mugurii vorbelor nedeschiși”. Desenând toamna, ea poate fi concepută și astfel - cu ,,decor umed de stropi”, ,,rândunica-și lasă pana / Peste câmpul întristat”, ,,Diminețile cu brumă / Poartă noi dantelării”, până și apusul se grăbește căci el ,,vine-n grabă / Cu amiezi-n buzunar” – este evident frumosul portret făcut anotimpului. Dacă în viață există ,,Iluzii destrămate”, (pag. 155), e din cauza anotimpurilor care ,,dorm” și zile ,,făcute ghem”, așa precum tăcerea devine ,,albastră”, dar anotimpurile pot și ele să plângă ,,Prin visuri minunate / Și libertățile își strâng / Iluzii destrămate”. Să nu credeți că doar toamna este muza poetei, care ne confirmă că și ,,Nunta primăverii”, (pag. 158), poate să fie un anotimp iubit. Și chiar este iubit! Primăvara, chiar de-i pregătită de nuntă, se îmbracă, nu în alb cum știm noi că sunt miresele îmbrăcate, ci în ,,verde crud”. Mireasă fiind, poartă ,,alb în flori”, dansatoare fiind de această dată ,,albinele”. Urcă în ,,Trenul iubirii”, (pag. 160), care ,,poartă vechi povești și vieți trăite / Dureri nespuse ori știute doar de noi”, și-i în stare să se lase sedusă preț de-o ,,viață, două poate trei / Ori lasă trenul alb să plece-n noapte / Și-ți dau iubirea-ntreagă dacă vrei”. De aici e doar un pas până la ,,Zâmbet aruncat”, (pag. 162), și totul se întâmplă că într-o joacă de copil nevinovat, ,,Îl arunci de pe degetul mare, / direct pe cel mic”, pentru ca mai apoi să ,,Îl trimiți de pe un colț al gurii / pe linia unui rid ivit în jurul ochiului meu verde”, ,,Îl întinzi lung, / pe liniile din palmă”. Tot autoarea lansează o invitație, în ,,Dansează cu mine!”, (pag. 163), ,,într-o poveste de dragoste / căutătorule de vise!”. Dansând în pereche se vor putea mângâia, se vor putea privi, iar dansul, ,,Tangoul meu / are liberi toți pașii iubirii!”. Muzica s-a oprit, dansul s-a sfârșit, trenul a plecat, a rămas iarna cea rece, doar gândurile sunt adunate în ,,herghelie”, doar că acești cai sunt ,,pe cale de dispariție”. Mă bucur distinsă doamnă Mihaela Gudană, pentru frumusețea oferită în poeme și vă admir curajul de-a te angaja la așa muncă, intuind doar câtă greutate sau efort se depune pentru ca totul să aibă un final fericit. Mă bucur pentru faptul că printre cei antologați mă număr și eu, dar nu acest fapt mă face să punctez această apariție editorială, ci calitatea versurilor. Știm că uneori nu se pune preț pe cantitate atunci când factorul principal ți l-ai ales a fi calitatea. Motivat de impresia oferită la începutul cărții de editorul ei, nu mă pot abține să nu citez fraza următoare, care cu adevărat vă caracterizează, căci, ,,De cele mai multe ori, inconștient, se ignoră un adevăr incontestabil: aceste antologii, mai mari sau mai mici, ilustre sau (ne)cunoscute, răsunătoare sau lipsite de surle și trâmbițe, făcute în fală sau cu modestie, pot deveni materiale de studiu pentru exegeze literare”, (pag. 6). E adevărat că poemele aparțin autorilor, dar în spatele lor stă efortul și sârguința dumneavoastră, dar și dorința de-a lăsa ceva în urmă, fie și pentru cei care vor dori să studieze toate acestea. Felicitările transmise tuturor vi se cuvin, și-aș dori să stea la loc de cinste, pentru că vă sunt adresate cu respect profund și dumneavoastră, pentru întreaga muncă depusă, dar și pentru reușita ce garantează valoare și profunzime. Probabil, cândva, cumva ... drumurile vă vor aduce și la Baia Mare, așa cum sper cu fiecare poet antologat să se întâmple. Cine știe? Spor în toate, distinsă doamnă!

Pentru orădeanul Mihok Tamas, (pag. 165 – 173) și întâiul poem propus,    ,,din perfecțiunea de a fi tu îmi povestești”, (pag. 165), operele literare povestite în scurt rezumat înseamnă esență. Se aprind pe străzi reflectoare, iar  în ,,Ultimul sabat de închinare, întâia noapte de amor”, (pag. 166), și cu puțin ,,noroc / să încurcăm puțin metaforele sfinte / luna sângerie ne va fi / cireașa de pe tort”. ,,tabla de șah a lui bunicu”, (pag. 167), îl face pe autor să scrie, chiar dacă bunicu nu mai mută piesele, pentru că-i ,,decedat”. E un lucru minunat să scrii despre cei care au fost. Asta înseamnă că încă mai sunt! Dacă așa este atunci ei nu au plecat, sunt într-o sfioasă rătăcire, dar ajung dacă-i așteptăm. Chiar poetul antologat afirmă în ,,minimalismul morții”, (pag. 169), că ,,moartea / ne trece / prin viață / negru / pe alb”, doar noi suntem cei care ,,ocolim / oglinda din / treacăt”. Filosofia pentru fabrizio nu este străină. Chiar dacă ,,fabrizio vinde la prăvălie”, (pag. 171), nimic nu-l oprește a filosofa la ,,înrudirea / cuvintelor suvenir& suveran”.

        Vasile Bele

APARIȚIE EDITORIALĂ DE EXCEPȚIE

 

CEASURI  DE  MĂTASE – ANTOLOGIE  DE  POEZIE  NEGRU  PE  ALB

Editura Armonii Culturale, Adjud-Vrancea, iarăși, ne surprinde extrem de plăcut. De această dată prin editura sus-amintită, și sub directa coordonare a poetei Mihaela GUDANĂ, (Ghidigeni – Galați) – iese la lumină prestigioasa Antologie de poezie negru pe alb ,,Ceasuri de mătase”, , în care/unde semnează un număr de 31 de poeți, ,,atât din țară, cât și din diaspora” (pag. 6), după cum punctează Gheorghe A. Stroia – membru ARA, în calitate de editor al antologiei, având un număr de 268 pagini și ISBN 978-606-8569-13-0.

Prefața antologiei (pag. 7 – 10) stă sub semnătura prof. Constantin Gr. Goga, notând în final cât se poate de frumos: ,,Ieșim din lectură, din ritmurile ei profund sufletești, cu măsura versului liber sau clasic al cugetării și al iubirii, cu speranța că această Antologie intră în Biblioteca Sufletului nostru, nemurindu-i poeții, cu operele lor, căci Tropicul Cuvântului ne cuprinde într-un siaj de dor!” (pag. 10).

Luați într-o ordine simplu alfabetică (probabil pentru a nu creea felurite interpretări!), Antologia își deschide pagina de poezie cu Aga Lucia Selenity – Brașov, având motto: ,,Lumina pură, din albastru pur, / Speranța mea, din geana de azur ...”. ,,Geografia” poeților antologați este vastă (sensibil de frumos, aș mai adăuga!) – de la ,,marea cea mare” și poemele lui Păun Iuliana – Constanța, dar și ale Violetei Petre sau Silvanei Cojocarașu, din Mangalia, apoi urcă, evident tot ,,geografic” vorbind, încet prin relieful de câmpie al Țării. A se vedea în acest sens, Craiova, prin Augustin Jianu, Fetești-Ialomița, prin prof. Constantin Gr. Goga. Evident, nu poate lipsi poemul scris din capitală de țară, prin reprezentanți sensibili de talentați, precum Daniela Toma, Emilia Udrea sau Florin Petrache, Maria Niculescu sau Mircea Coros, Oana Berdilă sau Venera Hoffman. Urcăm spre ,,munți” având reprezentanți prestigioși – Elena Spiridon (Șinca Veche – Brașov) sau Iulia Toma (Brașov). Pot fără a greși continua cu editorul acestei antologii – Gheorghe A. Stroia – (Adjud, Vrancea), dar și cu Lăcrămioara Teodorescu, tot din Țara Vrancei (precum prietenul Ghe. A. Stroia), dar din Odobești. Poeta Ioana Zadic, (Lunca Mică – Bistrița-Năsăud), întregește ,,harta geografică”. Vestul țării are reprezentanți valoroși, aici, punându-și amprenta, Mihok Tamas, (Oradea – Bihor) și din Arad îl avem drept reprezentant pe poetul Ioan Silvan. Moldova lui Ștefan cel Mare, îi are ca semnatari antologați pe Ovidiu Sinov (Iași), iar Maramureșul nostru are două nume Ioan Grigoraș și, subsemnatul – Vasile Bele, din Baia Mare. Rămân în inimosul nostru Ardeal și-l amintesc și pe poetul turdean, Pop Stelu – (Turda, Cluj). Alba o are reprezentantă pe Anca Potinteu, iar Galațiul îl are ca reprezentant pe poetul Gabriel Gherbăluță. Tecuceanca Eleonora Stamate, piteșteanul Necșoi Stelian (Argeș), sunt la loc de cinste, și dumnealor ocupând un loc remarcabil în antologia despre care doresc a face rostire. Nu în ultim rând notez prezența literară a Lilianei Badea Cârstea, din Târgoviște – Dâmbovița, și pentru că am amintit și de diaspora, iată certitudinea, prin poetul Valeriu Dg. Barbu – Roma, Italia. Și cu acesta din urmă cred (p.s. oricum mai verific încă o dată!) că i-am spus pe toți cei care, sunt prinși, sau cuprinși în Antologia de poezie negru pe alb. Dacă ar mai fi ceva de adăugat ar fi următoarele remarci, (demne de laudă) – referentul științific al ediției este prof. dr. Monica Grosu, iar Antologia își începe ,,frumoasa poveste”, cu ,,Povestea lui Goa – o sensibilă povestioară din care poți extrage enorm de multă învățătură, deci, recomand citirea și recitirea acesteia.   

(partea I-a)

                                      *

                            *                 *

Aga Lucia Selenity (pag. 11 – 15) – propune poemele ,,Crăiasa Fată”, exprimându-și sensibil de frumos, regretul timpul trecut. Ar dori să se întoarcă în copilărie, să mai fie alintată și iubită de părinți, așa cum doar un părinte știe iubi. Anii au trecut în zbor, iar poeta încă tânjește ,,... după sărutul tău”, ,, ... Măicuță” (pag. 11). Azi, plecată fiind departe de toate aceste minunății ce ne aduc aminte de o copilărie mult prea frumoasă, rămâne cu dorul ,,... de soarele fierbinte”, soare, despre care, cu mâna pe inimă, spun și eu, că acolo în copilărie, a fost cel mai fierbinte, cel mai frumos, cel mai cald, cel mai ... Minunat, buna mea prietenă! Te felicit pentru cât de frumos ai știut să te eliberezi. Probabil așa, preț de-o clipă, ți-ai amintit de locul cel mai drag și mai frumos din toată lumea – locul unde te-ai născut și ai crescut. În poemul ,,Lumină vie” – își lasă sufletul să-i ,,curgă”, dorind, pentru început, să uite ,,... de negru și amărăciuni!”, ,,... de lacrima ce-a curs ușor!”. Aga Lucia Selenity își extrage ,,lumina vie”, ,,... din albastru cânt”, și-apoi, interesant, o ,,... cheamă-n unde creață, dintr-un vânt”, (pag. 12), pentru ca în ,,Metamorphosis” (pag. 12 – 13), să explodeze ,,Cad frunze printre pașii mei / din bolți stelare / și mă-nfior / a câta oară? / și simt ... / grumazul altoit / cu lacrimi / rouă / ploi / și foc ...”. Deși îi știu din poemele scrise pe fiecare în parte, permiteți-mi să-mi exprim regretul că, personal, nu cunosc pe niciunul dintre creatorii acestor frumuseți, dar cum fiecare cât trăiește visează și speră, cine știe ce ne rezervă timpul? Poate... poate ... or avea ocazia să ajungă și pe-aici, pe la noi, în nord de țară. Cine știe? Doamne ajută!

Ancăi Potinteu  (pag. 16 - 21) din Câmpeni – Alba, iar ,,... plăcea un ceas / să mă distrez contra-cronometru” (pag. 16) și propune pentru a fi antologată, câteva dintre poemele dumisale, astfel: ,,In(di)vizibil”, unde ,,întru sfârșit / am aterizat pe o insulă pustie, condamnați să ne auzim doar pe noi”. Ce ți-e și cu umbra asta? Ea, umbra adică, amestecă ,,zâmbete”, hrănește ,,păsările cu cioburi”. Prin poemul ,,ancontologii (1)”, ar vrea să se mai nască și a două oară, dar ăși dă seama că ,, ... e al naibii de greu”, deși o dată născută ar dori să fie ,, ... lucru, ochi sau o ploaie”, ba chiar și ,, ... un ceas” (pag. 17) iar plăcea să fie. Cu toate aceste frământări ce te trimit în aripa sensibilă a gândului, pentru nu oricine și-ar dori să fie renăscut și-a doua oară, ,,... mâine o să-ți mângâi obrazul, dincolo de concretul / arămiu”. În poemul ,,Al treilea vis” (pag. 19 – 20), poeta primește sfaturi, pentru atunci când va deschide ochii, și va da piept cu realitatea zilnică. Probabil va regreta faptul că totul s-a întâmplat doar în vis, probabil nu, dar esențial este că va trebui să învețe să recunoască ,, ... lupta, soarele” (pag. 20). Cromatica este vastă, și cu adevărat pigmentează în frumos poemele Ancăi. Astfel, trandafirii din poemul ,,Toamnă și nu prea” (pag. 20), ,, ... roșesc ... a ceață”, iar plângerile devin ,,... albastre” și în jur totul este ,,... senin”, pentru ca în final ,,Dragostea ta mă răcește și încălzește / ca toamna asta ciudată și lină” (pag. 21).

Craioveanul Augustin Jianu (pag. 22 – 28), antologat și el, continuă meditația profundă în plină toamnă. Așa se face că ,,se naște” poemul, propunând pentru început chiar, cu sinceritate și enormă frumusețe, un ,,Gând de toamnă” (pag. 22), ,,Iar toamna asta lungă, tu mi-o alungi în noapte / Și-n buzele-ți cărnoase dorința mea o sting”. E toamna celor care iubesc și sunt fericiți, chiar dacă iubirea sau fericirea apare doar în vis, poetul o recheamă și se roagă să nu fie uitat, și ,,Să nu mă uiți minune și mâine iar să-mi vii”. După visarea din nopțile frumoase de toamnă, chiar dacă plouă ,, ... cu amintiri”, își dă seama că până și dragostea poate rămâne ,,... repetentă” (pag. 23), așa cum se destăinuie în poemul ,,Irepetabil”, pentru ca mai apoi să tragă ,,Cortină de final”, căci ,,Se stinge-ncet lumina-n rampă / Actorii pleacă în culise / Și-n viața ce-i rebelă vampă / Adorm și visele ucise”. Cu adevărat viața de artist sau viața de actor, cândva era frumoasă, căci ,, ... aveau pe scenă flori / Aplauze și-autografe”, azi totul fiind schimbat datorită replicilor ,, ... fără de culori” care ,,Sunt doar cuvinte olografe” (pag. 24). Azi, actorul nu mai primește aplauze ,,Fără aplauze-n final / E o tăcere de mormânt”, iar cuvintele ,, ... dor”. Până și minciuna este invocată în poemele lui Jianu, fiind un evident motiv literar, căci în ,,Regăsire imposibilă”, poetul se minte în iuibire ,, ... că nu s-a terminat”, dar totuși rupe lanțul ,, ... de exilat” (pag. 25). Dacă după un ,,Dor nesfârșit” (pag. 25) îți dai seama că iubești, obsesiv apare întrebare ,,Cât?”. Așa procedează și poetul, după ce, retoric, își dă seama că dorul este fără de sfârșit, pe bună dreptate, tot la el e și salvarea. Ar fi în stare de orice sacrificiu chiar și să îmbrace iubirea ,, ... din nou mireasă” (pag. 26). Și-așa, trăind sau visând la o iubire fără de sfârșit, ascunsă ,,... în flori”, iarăși se minte, cu bună-știință ,,Mă mint spunând că nu-i târziu / Și chiar de nu mai simt fiori / Urmele-ți caut în pustiu”. Nelipsitul motiv cromatic este prezent și la Augustin Jianu. A se vedea spre celeritate poemul ,,Anotimp” (pag 27) ,, ...tâmpla argintie”. Pe bună dreptate (a câta oară, însă?) mă întreb dacă o fi existând pe lumea asta un poet să Nu fi scris despre dragoste, iubire, fericire, dor sau lacrimi? Nu cred așa ceva! Augustin Jianu – iubește, cheamă iubirea, visează cu ea, se frământă la nesfârșit. ,, Din când în când visez la vremea când zburam / Ca lebedele triste și lin spre cer urcam / Și-acum doar umbra mută a celui ce a fost / Colindă-n astă lume cu gânduri fără rost” (pag. 28).  Visarea – unul dintre motivele literare – sau dorul – în poemele propuse de A. Jianu, nu au sfârșit și nici nu vor avea un sfârșit, căci ,,Am să te chem cât mi-a rămas, de mânăă-n vis să ne iubim / Să inventăm altă iubire, că nu avem un alt destin”. Tot plin de dor îi scrie iubitei ,, ... din margine de lume”. Și nu îi scrie oricum ci prin ,, ... întuneric”, și cu lacrimi, pentru ca în finalul poemului ,,Dorul”, să noteze: ,,Din margine de lume eu nu mai pot visa / Sunt umbre de tăcere și amintirea ta ...”. 

Prof. Constantin Goga (pag. 29 – 37) având drept motto: ,,În pădurea cea nebună / M-am tăiat în ciob de lună”, vrea să ne seducă (și, culmea, că și reușește!) ,, ... de habeo, habere” (pag. 29). Ne lăsăm ,,Seduși de habeo, habere”!  Așa se face că după o rătăcire prin ,, ... Valea Uitării”, prin pădurea luminată de lună, a reușit să se regăseacă ,,Și m-am întors, în mine, înlunat / Copacii scrijeliți m-au minunat / Pe fiecare ram, având o lună / Și fiecare trunchi, sub scoarță-o zână”. Se lasă pătruns de ,,Dor” și vrea să-l surprindă în mod ,,cudalb” și ritm ,,în inele” (pag. 31), pentru ca în poemul ,,Zeii nopții” (pag. 34), ei, zeii adică, să joace ,,poker zvelt” cu o Damă ,,fără minte”, iar Riga apare ca ,,un zevzec”. Aici, Ares – unul dintre cei doisprezece mari zei ai Olimpului, fiul lui Zeus și al Herei, renumit pentru caracterul său sângeros, chiar violent - în joaca poker-ului, îl ,,altoiește” cu ,,patru palme pe obraz”. Cu adevărat ,,clipa curge spre vecie” (pag. 37), dar cine se poate opune ei? Poemul ,,Panta rei” – (în traducere ,,totul curge”), stă mărturie acestei ireversibile treceri. Aici, până și ,,pupăză curge în tei”, iar ,,râul curge în cascadă”. Uneori, alătură poemelor câte un ,,strop de politică”, identică zilelor noastre, că de ... suntem specialiști în a face politică. Așa se face că, vorbind de politică, evident, până și Parlamentul ,,se curge”, (minunat!) dar nu oricum, ci în ritm de ,,Lambadă”, precum ,,Dunărea curge în mare”, iar alianța (deja desființată!) ,,USL ... în destrămare” (magnific!). Ați avut dreptate, domnule profesor! Mai bine toți politicienii s-ar lăsa de politică! Ups! Dac-am zis, am zis!

    Bucureșteanca Daniela Toma, (pag. 38 – 43), și ea antologată în prezentul volum, propune pentru început, poemul ,,Când vorbesc în numele meu” (pag. 38). Din punctul ei d evedere, singurul lucru ce ,,se întâmplă / la orice naștere”, e că ,,... nu reușim să deosebim asemănările / decât după șapte ani câte șapte”. Așa se face că, tot Daniela Toma, ne aduce aminte că ,,semnele încă trăiesc cu aceeași discreție / în fiecare cantitate zilnică / de cerneală neagră”. Finalul poemului ,,De azi”, (pag. 39), ,,poate mâine va fi altădată / e suficient?”, îmi aduce aminte de romanul ,,Pe aripile vântului”, scris de Margaret Mitchell – după care s-a făcut și-o ecranizare - se termină în același ritm, ,,La urma urmei și mâine e o zi!”. Pentru poeta antologată, poemul ,,Nu-i ușor” (pag. 41), înseamnă o descătușare totală ,,pentru că / gleznele virgine ale Evei / cioplesc câte o fiebere în fiecare minut”, și totuși, totul stă sub semnul orologiului care curge neîncetat, fără putința de-a fi oprit. Aici, și ,,... zorii se uită la ceas” (pag. 41). Fiecăruia dintre noi, cred, că ni s-a întâmplat cel puțin o dată în viață să spunem: ,,Punct și de la capăt” (pag. 42). Ei bine, și poetei antologată, i s-a întâmplat ,,din cine știe ce cauză”, dar crede că e așa pentru că ,,probabil suntem ultimii oameni / care mai țin socoteala / sfârșitului de timp / și nici măcar asta nu-i sigur, prietene!”.

Din Șinca Veche – Brașov, locul de unde, Elena Spiridon (pag. 44 – 47), își extrage seva emoțională dar și inspirativă, ,,gustăm”, ,,Cireșe amare”, (pag. 45), unde: ,,timpul în halat cu bisturiu / îmi separă / endocardul stâng de cel albăstrui”. Ce este de observat, și chiar mi se pare interesant, este faptul că aproape fiecare poem propus este ,,colorat” în câte-o nuanță. În ,,Cireșe amare” apare ,,albăstrui-ul”, pentru ca ,,albastrul infinit”, și ,,violetul”, dar și ,,roșu aprins”, să fie cromatica aleasă pentru poemul ,,Seducție” (pag. 46 – 47). Foarte frumos, poeta crede că ,, ... voi veni”, adică ,,Eu voi veni”, (pag. 44 – 45), deci ,, ... să mă aștepți / pe fân cosit cu crețișoară; / mireasma lui, vârtej în gând, / să mă îmbete-n miez de vară”, iar o dată ajunsă, ,,să nu mă lași cumva să plec, / că nu-mi va fi nicicând mai bine; / un tren s-aștepte de o vrea, / de nu, să plece fără mine”.

Tecuceanca Eleonora Stamate (pag. 48 – 55), lansează o ,,Invitație” (pag. 48), ,,Hai să ne-ntâlnim în inelul cerului, / să ne-ascundem în sinceritate”, iar viața, din punctul său de vedere, este precum ,,Clepsidra siderală”, (pag. 49), ,,Rodim și creștem flori de stele”, pentru ca mai apoi, tot furați de mirajul acestei siderale clepsidre, să ,,Ne strângem timpul pe la porți, / îmbătrânim întru nepoți, / ne irosim, tăcut, pe la ferestre, / ca un copac fără de zestre”. Uneori face mărturisiri ,,printre petale de uimire” (pag. 50), pentru ca mai apoi, în poemul următor, chiar ea să-și destăinuie secretul creației extrem de valoroase, pentru că: ,,Într-o zi”, ,,De cum ne naștem slobozi, cuminți, / învățăm să conjugăm verbul a muri” (pag. 52), iar ,,Poezia mea s-a născut ...”, (pag. 53), ,,... din tăceri violente, / din deșertul ucigător, / din vioara fermecată, / din obrazul trist de copil”, dar vreau să vă las plăcerea de-a citi sau (de ce nu, reciti!) acest poem. Nu uitați un lucru: ,,Întors din exil”, Dumnezeu a venit ,,acasă”, dar numai după ce ,,a zăbovit prea mult timp în exil” – o întâlnire sau o eliberare supremă, bucuria întoarcerii dându-ți speranță și încredere. Așa am aflat că ,,El, născut în Țara Credinței”, a fost  /  ... plecat peste punți / în cele patru zări”, iar atunci când ,,Plouă” (pag. 54 – 55), dacă ,,Plouă nevfralgic ... / voalul tăcut topește / lacrimi peste copaci”, iar dacă ,,Plouă sporadic, / ... / plouă-n altare”, atunci ,,Lunecă sfioși îngerii în cuvinte ...”, (pag. 55). Și toate astea doar ,,De dragul Tău”, căci ,, ... ne-am preschimbat / în maluri cu sălcii”, dar și ,,ne-am prefăcut / în tandre cruci de lăcrimare!”.  

Emilia Udrea, (pag. 56 – 62), de loc din București ne vorbește în poemele sale ,, ... de apocalipsă”, (pag. 57) și propune iubirii ,,Să ne-ntâlnim ...”, să se vadă, ,,Să ne vedem ...”, să se audă, ,,Să ne-auzim ...”, pentru ca în final, după ce se văd și se aud, ,,Să ne îmbrățișăm final ... sau nu ... / Te caut peste-apocalipsă / Să îți șoptesc atâta doar, că tu, / Dacă nu ești, inima mi-e lipsă”. După toate aceste căutări finalizate cu îmbrățișări e în stare să definească dragostea. ,,Dragostea e ...”, uneori ,,... o cireașă”, alteori, ,,... o zambilă”. Dar dragostea poate fi și ,,... o chitară”, ,,... simfonie, între inimi legământ, / armonie de pasteluri, sunete și un cuvânt”, (pag. 58). Iubirea trebuie, uneori, a fi tălmăcită, și drept urmare chiar Emilia Udrea, propune poemul ,,Tălmăcire”, dar cum să nu se-ncurce meșterul-tălmaci, când în ,,... piept am câțiva raci”, ba chiar și o doză de ,,pesimism lugubru”. Poți avea chiar și ,,Un buchet de trandafiri”, (pag. 60), că iubirea pentru Emilia Udrea ,,e o apă sângerie”, ,,E o strună de chitară ... ”, ,,E copacul plin de muguri ...”, ,,... e stângace și tăcută ...”, (pag. 61). Și-atunci ce folos? Eleganța este prezentă și în poemele ,,Pastel orb”, ,,Ca o dulca roză” sau ,,Esperanto s-a stins”, (pag. 62).

Florin Petrache (pag. 63 – 74), foarte modest, recunoaște că ,,Mi-este dor de Eminescu”, notând chiar din primul vers că ,,Nimeni n-a știut mai bine în lumin să ne scalde”, decât poetul Luceafărului sau somnoroaselor păsărele. Cine este Eminescu, din punctul dumisale? ,,... plop stingher, fără de soți”, răspunde tot el, întrebării. Cum a scris Eminescu? ,,Versul lui e scris cu patos ce ne-ncântă azi pe toți”. Cu o debordantă sinceritate, recunoaște, că altfel nu s-ar putea, că ,,Lumea reală nu-mi place / pentru că nu este așa / cum mi-o doresc!”. Citiți, vă rog, poemul ,,Mă întorc în visul meu ... ”, (pag. 64 -65) și dacă aveți argumente pertinente, combateți-l! Acest poem e urmat de un ,,serial de poeme”, dedicate Annei, numite ,,Suflet rătăcit”. Iată dragilor, pe unde sau de ce rătăcește poetul! ,,Te strecori în timp și spațiu ca un sunet printre strune, / Îmi apari precum o zână, cu ochi mici și visători”, (pag. 65), având ,,... un trup de Afrodită, sâni acoperiți cu nori”. În ,,Suflet rătăcit (6)”, (pag. 66), ,,muza”, ,,Îmi apare ca o zee ...” și ,,Ca o umbră nevăzută, blând, pe trupul meu se lasă”, pentru ca în ,,Suflet rătăcit (5)”, iubirea din vis, îl ,,... cuprinde-n brațe”, urmând o iubire năvalnică. Iubirea este precum o nălucă, ,,subit, dispare”, apoi reapare. Învie și moare. Iar dacă se arată doar în vis nici nu poate să-și dea seama ,,... dacă e blondă, brunetă ori roșcată” - ,,Suflet rătăcit (1)”, (pag. 69) și nici nu știe cum o cheamă, pentru că ,,Nici numele nu-l spune sau poate nu-l țin minte”. Glasul ,,... e o caldă melodie” și cu toate astea, el, poetul, recunoaște că este bulversat de iubirea din vis, și ,,Spre veșnicie merg ...”. Poetul a ,,fost ursit” a se hrăni ,,cu vise” și nu merge spre veșnicie oricum, ci ,,cu pași mărunți” (pag. 70). Și ce este mai important că nu va muri atunci când va vrea moartea ci va lupta, o va ignora, într-atâta de mult până ce o va dispera, ,,Eu o ignor, zâmbesc ... n-o să mă aibă, / O fac să mă urască și să plângă!”, (pag. 70).  Citindu-i poemele, am intrat în melancolie și mi-am adus aminte (a câta oară?) cât de frumoasă este dragostea și cât de repede dispare. Cu câtă sinceritate o ilustrează în serialul de poeme ,,Suflet rătăcit”, am să vă las pe dumneavoastră să gustați dulceața versurilor! Poetul își ascultă inima dar încă așteaptă ,,fata din vise” (pag. 70), ,,Voi aștepta iar clipa când vii ca o ispită, / Să mi te-arunci în brațe, de trupul meu lipită”. Totuși, iubirea are un nume - ,,Selena”, (pag. 71), iar poetul are siguranța că iubirea o să vină la el. Chiar plânge, pentru câteva clipe, apoi o dată cu ivirea zorilor ,,... chipul ți se pierde în negurile ceții / Iar visul meu dispare în zorii dimineții ”, (pag. 72) - ,,Știu c-o să vii la mine!”. Cu poemul ,,Azi simt ceva în suflet ...”, poetul descoperă că ,,Mă simt robit de tine, d echipul tău angelic / Ce îmi apare-n față, în visul meu pastelic”, (pag. 73) și totuși ,,Azi mă retrag în mine, mă-nchid ca într-o cușcă, / Căci simt ceva în suflet, ceva care mă mușcă!”. Simt apropierea de Eminescu, și chiar aș face următoarea afirmație, la care desigur mă voi reîntoarce, pentru a o susține sau nu: văd în acest poet și în poemele dumisale, motivul eminescian ,,pe mine, mie, redă-mă!”. E de discutat!

Poetul Gabriel Gherbăluță, (pag. 75 - 81), – din Galați, propune spre a fi antologat cu câteva sonete ,, ... despre cât de mic sunt”, ,,... de-a baba orbul”, ,,... despre cu și iernile din el”. În ,,Sonetul morții scris pe os de tâmplă”, (pag. 77), apar personaje miologice ,,la inorogi mai vin să mă închin”, ,,au emigrat sub cruce toți ciclopii”. Ciclopii – în mitologia greacă, sunt ființe fabuloase. Niște uriași cu un singur ochi în frunte - și inorogii – animal fabulos cu corp de cal și corn în frunte (rinocer) – sunt personajele ce-l ajută în creațiile sonetelor. Tot el este cel care scriind sonetele recunoaște că uneori cuvântul ,,naște Sahare”, (pag. 78), iar citindu-i cu mare atenție sonetele îmi dau seama că din Sahara și până la Cronos – zeul timpului etern - sau Olimp nu e decât un pas. Crede în vindecarea spirituală, altfel nu s-ar fi scris ,,Sonet despre posibile vindecări”, (pag. 80 -81). ,,mai trag de timp, mai mușc dintr-o secundă / încă mi-e foame și nu vreau să mor, / îl strig pe chronos, nu vrea să-mi răspundă / în van îl strig, mi-e noapte și mi-e nor”. 

                                       Vasile Bele

                                               *