O poveste despre viață
Sâmbătă, 14 noiembrie 2026, la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea a avut loc lansarea romanului „Camera cu ferestre în tavan. Când o să vii, mamă?”. Într-o atmosferă plină de emoții, evenimentul s-a desfășurat după un scenariu bine pus la punct, de Mihai Ghebrea. Cu ajutorul tehnologiei, cu dorința de a creea o manifestare de neuitat, Mihai a gândit fiecare detaliu, realizând un moment special, atipic pentru astfel de activități dedicate unei lansări de cărți. Într-o sală plină de prieteni, oameni de cultură, iubitori de literatură, acțiunea a debutat cu o prezentare a cărții într-o manieră specific marilor evenimente culturale desfășurate la nivel național și chiar internațional, am putea spune. Până și fondul sonor a fost bine ales, fiecare moment având propria linie melodică. Seria alocuțiunilor a debutat cu un cuvânt rostit de domnul Sorin Zamfirescu, fost primar al Râmnicului, în perioada 1996- 2000. Doamna scriitoare Marinela Belu Capșa, fost cadru didactic de limba și literatura română, a făcut o recenzie asupra volumului semnat de Mihai Ghebrea. Pentru a da culoare și diversitate, doamna Tatiana Mărcoianu a interpretat o melodie de muzică populară. Cuvinte frumoase despre autor au rostit domnii Adrian Mihăilescu și Remus Grigorescu, vicepreședinte al Consiliului Județean Vâlcea care a transmis mesajul de felicitare al domnului președinte Constantin Rădulescu. Doamna Mioara Raica a încântat audiența cu o melodie populară special pregătită pentru Mihai. Doamna președintă a Ligii Scriitorilor,, Valeriu Anania ” Vâlcea și-a rostit gândurile printre lacrimi , Luiza Rădulescu, prietenă cu autorul și cunoscând subiectul romanului a vorbit cu sinceritate despre felul în care l-a cunoscut și îndrumat de Mihai Ghebrea în demersul său scriitoricesc. A urmat un nou moment muzical susținut de o fetiță talentată din grupul de copii care frecventează școala de muzică a doamnei Mioara Raica. Fiind moderatoare și văzând numărul mare de prieteni și foști colegi ai lui Mihai în sală, i-am luat prin surprindere și i-am provocat să spună câteva cuvinte. Ideea a fost bine primită de public. Poetul Ion Oprescu, l-a surprins pe sărbătorit cu povestea vieții sale în vesuri. Lansarea romanului „Camera cu ferestre în tavan. Când o să vii, mamă?”, autor Mihai Ghebrea a fost deosebită din toate punctele de vedere, subiectul și autorul, organizarea plină de culoare, muzică și savoare, s-a râs și s-a plâns, dar, de bucurie, a avut un final fericit, s-au strâns fonduri pentru Asociația Orfanilor. Copleșit, dar încântat de rezultatul muncii sale, Mihai Ghebrea, a mulțumit în felul său, redăm cuvintele…
<<Copilul din cartea mea
are patru ani. Doarme într-o cameră cu treizeci de pătuțuri. Camera nu are
ferestre pe pereți – are ferestre în tavan. Prin ele vede doar cerul. Nu vede
drumul, nu vede poarta, nu vede dacă vine cineva. Și totuși, în fiecare seară, se uită în sus și întreabă:
„Când o să vii, mamă?” Copilul
acela a stat, în mare parte, în mine. Și astăzi, pentru prima dată, nu mai
întreabă singur. Vă are pe voi. Vă mulțumesc că sunteți aici, în această sală,
în această zi. Fiecare dintre voi face parte, de acum, din povestea lui.
Mulțumesc gazdei noastre, Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul”, Consiliului
Județean Vâlcea, Primăriei Râmnicu Vâlcea, partenerilor și partenerilor media,
și tuturor celor care au pus umărul ca această zi să existe. Mulțumesc
doamnelor Zenovia Zamfir și Luiza Rădulescu-Ene, care nu m- au lăsat să renunț
– și au avut de multe ori ocazia să o facă. Mulțumesc doamnei Marinela Belu
Capșa pentru imboldul dat atunci când aveam ezitări. Mulțumesc doamnelor de la
Liga Femeilor Creștin Ortodoxe și membrilor Ligii Scriitorilor Români, Filiala
„Valeriu Anania” Vâlcea, pentru sprijin. Și mulțumesc nașilor copiilor noștri,
Adrian și Monica Stîngă. Am
crescut în orfelinatele din Râmnicu Vâlcea. Acolo am învățat devreme trei
lucruri: să mă descurc singur, să tac atunci când trebuia și să aștept.
Să aștept un om care să vină. Un copil dintr-un orfelinat
nu are cuvinte pentru dor. Are doar o întrebare, pe care o repetă până când nu
o mai spune cu voce tare – dar nu încetează niciodată să o pună. „Când o să
vii, mamă?” mi-a stat în suflet ani de zile. Cartea de azi pornește de la ea. E
un roman inspirat din viața mea. Nu tot ce scrie acolo mi s-a întâmplat
întocmai – dar tot ce scrie acolo este adevărat. Mulți m-au întrebat de ce mi-a luat aproape doi ani să-l
termin. Adevărul este că am început să scriu și m-am oprit de mai multe ori. Nu
pentru că nu aveam ce spune, ci pentru că unele amintiri nu se scriu ușor.
Sunt pagini pe care le-am scris într-o seară și pagini la
care m-am întors o lună întreagă. Sunt nopți în care am închis calculatorul și
am plecat la geam, să respir. Să scrii despre copilăria ta e ca și cum ai
deschide o ușă pe care ai ținut-o închisă intenționat o viață întreagă.
Am deschis-o din trei motive. Primul: copiii mei, Matei
Gabriel și Maria Georgiana. Când am devenit tată, am înțeles ce înseamnă să fii
acolo. Să fii acolo dimineața, când se trezesc. Seara, când adorm. Și mai ales
atunci când plâng. Vreau ca într-o zi ei să știe de unde vine tatăl lor și cât
de departe a ajuns – nu ca să-le fie milă de el, ci ca să știe că se poate. Al
doilea: copiii și tinerii din orfelinate, cei de ieri și cei de azi, dar și
copiii și tinerii din medii defavorizate. Mulți dintre ei au învățat să tacă,
așa cum am învățat și eu. Am vrut să le spun, prin această carte, că nu sunt
singuri, că povestea lor nu e o rușine și că vocea lor contează. Al treilea:
oamenii care au crezut în mine. La fiecare răscruce a drumului meu, cineva mi-a
întins o mână. Vreau să-i numesc pe câțiva dintre ei. Domnul Sorin Zamfirescu,
primarul Râmnicului Vâlcea între 1996 și 2000, care ne-a acordat încredere
atunci când puțini o făceau. Pentru un tânăr ieșit din orfelinat, încrederea
unui om ca dumneavoastră a cântărit enorm. Domnul Cătălin Pană, directorul
Liceului „Ferdinand”, care m-a ajutat să mă exprim. Poate că fără dumneavoastră
această carte ar fi rămas doar în minteamea. Și familia Riza – domnul Aurel
Riza și doamna Ileana Riza, împreună cu copiii lor. Ne-au ajutat cu internet,
cu o vorbă bună și, mai ales, cu un loc în familia lor. Pentru cineva care a
crescut fără familie, asta nu se uită niciodată. Iar astăzi, fiul lor, Ionuț
Riza, este printre sponsorii AOCC. Binele pe care l-au făcut părinții merge mai
departe prin copii. Azi, datoria mea este să întind și eu mâna mai departe. O
parte dintre acești oameni sunt prezenți în sală. Le mulțumesc din suflet. Vă
rog să vă uitați la coperta cărții. Clădirea de acolo este centrul în care
am copilărit. Atunci era un loc
al așteptării. Pereți reci, paturi înșirate, ferestre prin care se vedea doar
cerul. Astăzi, acolo este un centru modern pentru copii. A fost renovat sub
coordonarea lui Adrian Stîngă – nașul copiilor mei. Iar compania lui este
astăzi unul dintre principalii finanțatori ai AOCC. Adrian, Monica, ați
transformat locul în care eu am așteptat într-un loc în care alți copii nu mai
trebuie să aștepte la fel. Nu știu dacă există un dar mai mare pe care să-l
poți face unui fost copil de acolo. Vă mulțumesc. Anul acesta, Asociația Orfanilor din Casele
de Copii împlinește 30 de ani. Treizeci de ani în care o familie de oameni a
lucrat pentru cei care au crescut fără una. Pentru mulți dintre noi, AOCC a
fost primul loc în care cineva ne-a spus „suntem aici”. Această carte este
darul meu pentru această familie. Și vreau să mulțumesc colegilor mai tineri
din AOCC, care au muncit zile și nopți pentru organizarea acestei lansări. Le
spun tinerilor care mă ascultă astăzi: nu contează de unde pornești. Nu
contează câte paturi erau în camera ta sau câte ferestre avea. Contează să nu
te oprești și să nu rămâi singur. Singuri putem prea puțin; împreună putem mult mai mult.
Eu sunt aici, astăzi, pe această scenă, pentru că la fiecare pas al drumului
meu a existat cineva care nu m-a lăsat singur. Cartea se oferă în schimbul unei
donații pentru copiii și tinerii din casele de copii. Nu este un preț, este o
alegere. Orice sumă contează. Fiecare carte pe care o luați acasă este, de
fapt, o fereastră pe care o deschidem pentru un copil. Alice, Matei, Maria, voi
sunteți casa la care mă întorc. Vă mulțumesc. Copilul din carte se uita în sus,
prin ferestrele din tavan, și aștepta. Eu am învățat să trăiesc fără o mamă
care să vină. Voi nu va
trebui să întrebați niciodată „Când o să vii, tată?”, pentru că eu sunt aici –
azi și în fiecare zi >>.
Zenovia ZAMFIR

