DACĂ EŞTI ROMÂN

Dacă eşti român la tine-n ţară,

Nu te gândeşti cum e să ieşi afară,

Aici ţi-e glia, aici ţi-s părinţii,

Aici îţi e biserica şi sfinţii.

Ce faci a fi e pentru România,

Oricum e viaţa, îţi găseşti mândria,

Că Europa e un continent,

Cu ţara ta în el tu eşti prezent.

Azi sărăcia este calea fricii,

Cum să îţi laşi părinţii şi bunicii,

Cum să îţi laşi copiii tăi şi casa,

Că ai ajuns să îţi dezminţi şi rasa.

Lucrezi pentru străini, serveşti la masă,

Îţi negi credinţa, doar de bani îţi pasă,

Ai grijă de părinţii lor, de ei,

C-o libertate ca de sclav temei.

Îţi e ruşine să-ţi mai zici român,

Orice străin îţi e de-acum stăpân,

De-aceea am intrat în Europa?

De-ai tăi în ţară are grijă popa.

Familie nu mai ştii ce înseamnă,

Un fals câştig la orişice te-ndeamnă

Şi nu mai ştii că munca face bani,

Prezenţa-n lume ne-a făcut ţigani.

Nu generalizez, dar suntem totuşi ţară,

Români suntem în ea şi suntem şi afară,

Ea, te-a făcut om, munceşte pentru ea,

Ea, te-a format ce eşti, şi nu eşti nimenea.

În loc să-ţi trăieşti viaţa cu sufletul în gând,

Încerci străinătatea şi ţările la rând,

Îţi pierzi şi omenia când părăseşti Cetatea,

European ca slugă, îţi pierzi identitatea.

 Dar ai cetăţenia doar pentru a vota,

Atunci şi România devine ţara ta,

Politica-i prostia ce dăinuie în ţară,

Cum să votezi cu mine, dacă tu eşti afară?!

Cum să-mi votezi tu mie să am un şef de stat,

Când şeful tău e-n ţara în care ai intrat?

Treziţi-vă voi, oameni, cât mai sunteţi români,

Cât mai aveţi o ţară, să fiţi pe ea stăpâni!

Dintre atâţi români, români, români, români,

Găsi-vom şi noi unul mai bun dintre cei buni,

Nu prin corespondenţă, că asta naşte hoţi,

Sau urnele străine, că de-aia nu mai poţi!

Mai suntem încă-n ţară să ne votăm destinul,

Cu minte lângă minte să nu ne-alegem chinul,

Şi răutatea noastră pentru vecie piară,

Adevăraţi români sunt cei din astă ţară!

                                           CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ   

AMINTIRI DE CĂSNICIE

    

(8 martie 1980-21 iunie 2010)

Noi ne-am cunoscut într-o pădure

Cu perimetru de uzină grea,

Cu santinele cu figuri cam dure,

Doar noaptea luminate de o stea.

Fumai la Punctul de control acces,

Eu am trecut cu treburile mele,

Nu am ştiut de un aşa succes

Şi că ajungem până la inele.

Zăpada a ales a noastră noapte,

Nu s-a putut a mai ajunge-acasă,

Aşa că nunta a trecut la fapte

Şi-ai devenit mireasa mea frumoasă.

Cu socrii mei ca nişte dragi părinţi,

Cumnate şcolăriţe, ca surori

Şi noi iubiţi şi tineri şi cuminţi,

Iubirea ne ducea cu capu-n nori.

Şi-acum poet, între un vin şi-o fată,

Ţi-am spus de la-nceput, uitând trecutul,

Nu voi alege fata niciodată,

Numai frumosul şi nicicând urâtul.

Mă îngrădea în gardă permanenţa,

Armă tâmpită, păcălit aleasă,

Găseam posibilă, cu grijă şi prezenţa,

Din când în când să fiu şi pe acasă.

 Apoi la Câmpulung şi la Piteşti,

Ca melcul, dar când ai comenzi tâmpite,

Îţi vine să înjuri, nu să trăieşti,

Numai cu tine erau zilele iubite.

Dar ne-a îndepărtat pensionarea,

În suflet boală n-am singurătatea,

Oricare om îşi regăseşte zarea,

Eu doar la Dumnezeu găsesc dreptatea.

Şi bine ne va face bătrâneţea,

Înţelepciunea uită tot ce-i rău,

Că inima nu-şi pierde tinereţea,

Te vei întoarce iar la moşul tău!

                         CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ

RONDELUL NEMURIRII

MIHAI EMINESCU

 1850-1889-2019

   15 IUNIE-130   

E poezia albă fără lumina ta,

Ajuns-au rimele neşlefuite

Şi poeziile nemaicitite,

Că nu mai au deasupra nici o stea.

Peste Limba Română când domnea,

Mai existau iubiri, iubiţi, iubite,

Nefericiri şi fericiri vorbite

Şi scrise, despre el şi despre ea.

Acum se scrie dacă se şi bea,

Neînţelesuri, nu pot fi citite,

Iubirea e doar sex, pe negândite...

Şi rima iar rămâne grea,

E poezia albă fără lumina ta,

Ajuns-au rimele neşlefuite.

                    CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ

E ZIUA MEA DE VINERI

 E ziua mea de vineri. Ca fiecare zi. Nu ştiu câte vineri a avut decembrie 1989. Dar ştiu că un soldat s-a îmbrăcat general şi a venit la ministerul lu` apărarea, să se pună ministru. Eu nu ştiu denumirea funcţiei, că dacă o iei pe litere, mini e mic. Şi pe ăsta îl chema militaru...de la milimetru. Că rar găseşti înalţi cu vipuşcă.

Prima grijă a fost să-l omoare pe Trosca. Trosca îi demonstrase tovarăşului Nicolae, că mili era în serviciile K.G.B.-ului.

Apoi, în cârdăşie cu alt neromân, Ghiţă Grigorie, uns de amanta şi tovarăşa Elena, comandant al Trupelor de Securitate, Armata adevărată a Ministerului de Interne (acum îi zice şi de afaceri, că d-aia l-aţi pasat pe Oprea) au pus la cale aşa zisa revoluţie. Trebuiau morţi şi la Otopeni au murit colegii mei de la Câmpina.

Dar câţi nevinovaţi au murit, de tâmpiţi ca voi pe care i-aţi înarmat. Şi acum vă daţi patrioţi şi o ţineţi în sărbători. Poate aveţi rubedenii români, sub pământ, care ar vrea să se odihnească. Netrebnicilor!

                                                    CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ

ACEASTĂ VIAŢĂ ESTE DE RAHAT

La naştere, nu îţi alegi părinţii,

Chiar dacă doare, e adevărat

Şi fără a te pune rău cu sfinţii,

Această viaţă este de rahat.

Copilărie n-ai, n-ai timp de joacă,

Devii matur la paisprezece ani

Şi gura ta nu ştie să mai tacă,

Cu-ai tăi părinţi te simţi printre orfani.

Te-ntreabă, nu te-ntreabă despre şcoală,

Se uită, nu se uită în penar

Şi nu le pasă dacă ai vreo boală,

Sau dacă ai vreun ban în buzunar.

Că sex nu au făcut să îţi dea viaţă,

Naşterea ta a fost o întâmplare,

Ia viaţa-n piept şi trebui să-i faci faţă,

Că dacă nu, pe ei tot nu îi doare.

Dacă ai fraţi, mai bine fă-ţi valiza,

Te vor minţi, nu ştii cu cine ţin

Şi care, pentru ei, le este miza,

Ce li se mai năzare din senin.

Mai bine pleacă, timpul tot se duce,

Nu aştepta până la majorat,

Tu fii dintre acei ce poartă cruce,

În viaţa asta care-i de rahat.

Pe unde-ajungi, să nu uiţi de credinţă,

Nici naşii n-ai ales la botezat,

Nici numele nu a fost cu putinţă,

Îl porţi pe-acela care ţi s-a dat.

Ţi s-a dat viaţă, ţi s-a dat şi nume,

Ar trebui să fii un mulţumit,

Iar Dumnezeu ţi-a dat o lume,

Motive ai acuma de muncit.

 Nu-ţi poţi alege nici femeia,

Când vine săptămâna, neagra,

Numai la ea, în cap îţi e ideea

Şi n-ai nevoie de Viagra.

Ea îţi va spune c-a rămas gravidă,

Vei auzi cum gura nu-i mai tace,

Cu faţa de acum lividă,

Nu vei putea decât să cazi la pace.

Şi iată, cum a fost cu tine,

Că şi cu tine la fel s-a-ntâmplat,

Stai liniştit, aşa e şi cu mine,

Această viaţă este de rahat.

                   CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ

GENERAŢII

Născut în iunie, ca zodie sunt Rac,

La fiecare, dacă vreau, să-i fac pe plac.

Ca descendenţă eu, nu sunt din cei bogaţi,

Ma am decât o soră, nu mai am şi-alţi fraţi,

La zece ani încă n-aveam cravată

De pionier, cu mintea nepătată

Şi aşa mic, umblam cu fete mari,

Să le-ntâlnesc cu unii...cioflingari.

La douăzeci de ani, şcoala-n Băneasa,

Că din liceu eu mi-am pierdut mireasa,

Liceu făcusem silvic, ea agricol,

În dragoste nimic nu-i mai ridicol.

Încazarmat, şi ea pe la Constanţa,

În inimi a rămas numai speranţa,

Şi-acum mi-e dor de ea, aşa-s poeţii,

Când n-au hârtie, mâzgălesc pereţii.

La trezeci de-ani, locotenent-major,

M-a însurat o iarnă, amator

În ale căsniciei, că năuc

Nu am găsit pe altă cale să apuc.

Cu treburile mele militare,

Nevasta n-a ştiut de-nsărcinare,

Îmi plăcea viaţa, cântam la chitară,

Credeam că se mănâncă tot ce zboară.

La patruzeci de ani, tată şi mamă,

Aveam băiat, eram băgaţi în seamă,

Nu unde-i minte este şi prostie

Şi asta şi nevasta poate ştie.

Că la cincizeci de ani trăiam pe rând

Şi logică şi nebunie într-un gând,

Aşa-i pensionarea, bunăoară,

Vrei sau nu vrei, tot eşti pe dinafară.

La şaizeci de-ani, treizeci şi şapte sunt

De căsnicie, fără păr cărunt,

Sunt cincizecist şi din 2010

Nu ştiu şi pe la mine cin` mai trece.

Dar nu sunt singur, sunt cu Dumnezeu,

Spre Casa Lui e drumul meu mereu,

Păstrez în acte o femeie şi-un copil,

Mă simt trotil, pe ei îi simt fitil.

Tu, Doamne îţi păstrezi Botezul în Iordan

Şi pătimeşti o săptămână, an de an,

De generaţii viaţa mea e ce o fi,

Cu ea plecată, pătimesc în orice zi.

Iisus, nu are-aici Împărăţia,

Aşa cum mi se duse căsnicia,

A înviat din morţi, călcând pe moarte,

Să pot să am o dată de ea parte.

Iar tu, femeie ce treci pe la mine,

Văduvă sau divorţată, este bine

Şi cel mai bine e să n-ai copii,

Numai de mine şi de tine tu să ştii.

Că merg încet, încet spre vârsta treia,

Curând nu-mi va mai trebui femeia,

Trăieşte-ţi viaţa, de proşti fii sătulă,

La sculărie, cât mai găseşti sculă.

                           

                              CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ

LA FILARMONICĂ

Merg încet, ca primăvara,

Poate-mi trebuia şi fâşul,

Ascultăm cum cântă seara,

Tu, vioara, eu, arcuşul.

Urechile sunt atente,

Domnişoare, cam puţine,

De atâtea instrumente,

Nici nu ştiu ce mai îmi vine!

Să sărut ce-am lângă mine,

Muzica îşi schimbă genul,

Doamne, cât îmi e de bine,

Când mă-nţepi cu sutienul!

În orchestră-i o păpuşă,

Din balcon inima-mi pleacă,

Am să o aştept la uşă

Şi de mine n-o să treacă.

Aşa îmi găsesc folosul

Şi se bucură privirea,

Muzica e cu frumosul

Şi eu mi-am găsit iubirea.

Vom cânta şi-n drum spre casă,

Ca o singură vioară,

Că de lume nu ne pasă

Şi iubirea ne-nfioară.

Dacă vrei să iubeşti iară,

Filarmonica te-aşteaptă,

E-nceput de primăvară

Şi iubirea mea nu iartă!

                CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ

CONDOLEANŢE

EU TE-AM CONDUS PÂNĂ LA CER

                                lui ION BULACU

Tu, draga mea, să ştii că n-ai murit,

Soţie, mamă, eşti cu noi mereu

Şi numai noi ştim cât mult ne-am iubit

Şi o mai ştie sigur Dumnezeu.

Acum eşti sus cu suflet între îngeri,

Eu îţi am trupul în al nost cavou

Şi inimă, nu ai de ce să sângeri,

Că între noi rămâne un ecou.

Ca mâine voi fi iarăşi lângă tine

Şi ne-om zâmbi şi iarăşi ne-om iubi,

Dar până-atunci e bine dacă-i bine,

Ce mai e de zidit eu voi zidi.

Nu am putut să-ţi spun la revedere,

Lui Dumnezeu nu am nimic să-i cer,

Dorul de tine-i singura avere,

Când te-am condus, iubito, pân` la cer.

                               CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ

                                        

                                         6 iunie 2018       

SINGURI de CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ

Când viaţa îmi va fi o amintire,

Voi fi soldat uitat într-un război

În care n-am luptat cu noi,

Crezând că pacea e o fericire.

Dar cine tună în iubire,

Ce fulgere ne-arată cât mai goi,

De ce ne bate inima în doi,

Când nu ne adresăm nici o privire ?

Şi tot urcaţi pe nu ştiu care soclu,

Nu ne vedem pe nici vreun binoclu,

Atât de rece e ce mai privim,

Trăim de parcă avem mamă,

Ne place cât putem să ne minţim

Şi fiecare credem că dăm seamă.

                    

EU CA FEMEIE

Cu o femeie ca şi mine

Ţi-aş face viaţa un coşmar,

Aş umple timpul cu suspine

Şi totul ar fi în zadar.

Nu pot iubi, sunt o felină,

De sentiment fără habar,

Găsesc şi zahăr în salină

Decât la tine alt amar.

Că dacă eu te-aş strânge-n braţe

Mi-aş zdrobi sânii de iubit,

Nu aş putea cu gânduri hoaţe

Cu tine ca să mă mărit.

Aşa, mai bine sunt o curvă,

Nu sunt datoare în venit

Şi până să ajung o stârvă

Mă mulţumesc cu ce-am iubit.

Dar te doresc din nepăsare

Să mă doreşti în chip cumplit,

Să îţi simt multă apăsare

Pe trupul meu de mult cioplit.

              

       CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ

     11 februarie 2014 ora...o alegeţi dvs.                 

PRIVIND O POZĂ - CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ

Dacă-l privesc cu sufletul curat,

 E mai frumos acela ce-i pozat.

Privind o poză, mi-am găsit lumina,

Ca o cărare către tot ce-i sfânt,

Atâta de frumoasă, eu port vina,

Că m-am născut din drag, nu din pământ.

E ca şi când nu mă mai ştie viaţa,

Mi-a mai rămas destulul să privesc,

Dar asta e ! Icoană îţi e faţa

Şi mă închin şi nu înnebunesc.

Păcat, e o cărare ce nu merge

Împinsă către paşii tăi curaţi,

De-aceea iubesc iarna, că ne şterge

Atâtea urme către noi călcaţi.

Şi uit şi vreau să uit a ta privire,

Noi de noroc nu am fost încercaţi,

Păstrează tu din toate o iubire,

Eu mai rămân cu îngeri împăcaţi.

Se vor trudi cândva să înţeleagă

De ce e tristă viaţa unui om :

Pentru că sentimente când se leagă

Nu-s expozeu de frunze într-un pom.

Dar doare sufletul ca lumânarea

Care e pusă-n tortul unor ani,

Mi-e viaţa asta ca şi amânarea

Sentinţei date de atâţi duşmani.

Dacă iubeşti cu sufletul, se simte,

De ce se supără unii pe alţi ?

Când împărţim o limbă în cuvinte,

Ne moare câte unul dintre fraţi.

Câte ceva rămâne-n fiecare

Cu poza ta ce a găsit lumini

Aduse de un înger ca oricare

În ochii tăi atât de nesenini.

Vroiam doar Eminescu să rămână

Cu tine, cu mine şi sfiala,

Eşti preafrumoasă-n limba mea română,

Preafrumosă-n orice rânduială.

            

          06 februarie 2014 ora 21.25  

CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ - EŞTI CA O CAZARE

Iubito, privesc cerul şi va ninge,

Te-aş săruta, dar mi-e mustaţa rece,

Un ochi îmi râde, altul nu îmi plânge,

Cine cu mine astăzi s-ar întrece ?

Te crede lumea-a fi pe lângă mine,

Tu eşti la draci, şi prea mulţi kilometri

Şi tot ce-n cununie se cuvine

Ne-a mai rămas un doi pe unu metri.

Zâmbesc cum cred că ai să mai arăţi,

La-ntoarcerea la preafrumoasa mamă,

Să nu-nţelegi greşit, e Patria la porţi

Şi-ţi vei da seama cât te bag în seamă.

Că te-am băgat, dar n-ai intrat în veci,

Originea-i prea strâmtă pentru mame

Şi nici împinsă nu puteai să treci

De câte-organu` a trecut prin drame.

Aşa că stai şi tu pe unde poţi,

Că face câte şapte-o masturbare,

Tu să nu naşti şi eu să am nepoţi,

Că dendrologic nu e supărare.

Câtă prostie ocolesc pe stradă !

De parcă-n viaţă am intrat din mers,

Unde mi-s ochii să şi te mai vadă,

Când Dumnezeu dictează câte-un vers ?

Iubito, vine iarna, tu fii brează,

Că mi se rupe-n “paişpe”, conform an,

În gândul meu atâţia hibernează

Şi nu îi dă cazării nici un ban.

            

MĂ TOT GÂNDESC DE CE EXISTĂ VIAŢĂ

             

după REGINA BRETT, 90 de ani, CLEVELAND, OHIO

VIAŢA CA A NIMĂNUI

Chiar este viaţa dreaptă şi e bună ?

Mă scol cu ea aproape-n buzunar,

Miniştrii sunteţi toţi, cine să-mi spună ?

Că de politici eu nu am habar !

Cică e scurtă, n-ai timp să urăşti,

În sine, parcă-ţi vine a rânji,

N-ajută munca de te-mbolnăveşti,

Familia te poate îngriji.

Fii de acord a nu fi de acord,

Nu câştiga în orişice discuţii,

Gândeşte-te că ai şi tu un cord,

Să te mai doară şi în vârful puţii !

Şi nu mai plânge doar de unul singur,

Fă pace cu trecutul prin prezent,

Că viaţa ta, eu pot să te asigur,

N-o compara cu-a altora-n absent.

Să n-ai relaţii spre a fi secrete,

Elimină ce nu-i util, frumos,

Respiră-adânc, calmează-te-n perete,

Ce nu te-omoară, e să fii vânjos !

Nu e târziu să ai copilărie,

De tine, cea de-a doua va depinde,

Urmează ce iubeşti ca pe-o făclie,

Nu accepta răspunsul „NU”, pretinde !

Nu aştepta ocazii speciale,

Fă fiecare zi mai specială,

Din bătrâneţi, expresii faciale,

Excentric fii când viaţa e banală !

E creierul organul sexual,

De fericirea ta eşti responsabil,

Dă-i vieţii tale mândru ideal,

Orice dezastru este reparabil !

Zâmbind, iartă-le totul, tuturor !

Ce gândesc alţii nu îţi aparţine,

Dă-i timpului timp, că e vindecător,

soartă rea o poate schimba-n bine !

Nu te lua prea-n serios, n-o face

Şi viaţa toată n-o chestiona,

De ea profită şi o fă în pace,

Nu lăsa pe-alţii a gestiona !

S-ajungi să fii bătrân este mai bine

Decât alternativa...să mori tânăr,

Iar la final, să fii iubit, creştine !

Miracole găseşti pe câte-un umăr.

Nu însuma probleme, ai să vezi

Mulţimea lor din viaţa ce au alţii,

Doreşte-le doar pe-ale tale, crezi

Că cei ce-s scunzi pot fi şi preaînalţii !

Invidia e pierdere de timp,

Tu ai deja tot ce-ai avea nevoie,

Trăieşte fiecare anotimp

Fără să ceri la cineva vreo voie !

Nu-i viaţa-mpachetată şi cu fundă,

Dar ea continuă a fi cadou,

Prietenii-n familie s-abundă

Şi cât trăieşti, fii propriul tău ecou !

                                                   CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ

                                                      21 ianuarie 2014 ora 08.11

NINGE LA SFÂRŞIT DE TOAMNĂ

         La sfârşitul toamnei ninge,

       Era galben, e alb azi,

       Steaua mea pe cer se stinge,

       Luna stă ascunsă-n brazi.

       Un priveghi de la fereastră

       Cum cad fulgii nepătaţi,

       E mai cald în viaţa noastră

       Şi suntem mai împăcaţi.

      

       De-am rămâne amândoi

       Fără rude, fără neamuri,

       Tot am fi mai mulţi de doi,

       Ca un ram pe lângă ramuri.

       Degetele desenează,

       Alb afară, alb la tâmple,

       Mintea ne rămâne trează

       Până visele o umple.

      

       Iar o nuntă vrem să fie,

       La Altar punem corană,

       Amintirea ta învie

       Şi adorm lângă icoană.

                   

           CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ

                   27 noiembrie 2013