Cuvântul și aura sacralității

 

                                                                 de Gheorghe Pârja 

Umbra veghetoare a poetului și cărturarului Ioan Alexandru, în deslușirea magiei cuvântului, a fost Profesoara Zoe Dumitrescu Bușulenga, de care mi-am adus aminte la reeditarea cărții ei despre Eminescu. Personalitatea Profesoarei m-a fascinat datorită erudiției ei, dar și pentru destinul asumat. Și-a rânduit călătoria de la amfiteatru, spre chilia unei mănăstiri din Moldova. Credea că un om credincios poate face lumină într-o lume confuză. Cercetător, critic și istoric literar, eseist și filosof al culturii, pedagog de excepție, ne-a lăsat un model de intelectual de urmat. O lume fără rădăcini este o lume fără morală.
A fost membru al Academiei Române și al unor importante instituții culturale europene. Este laureată a premiului Herder. S-a remarcat ca o bună cunoscătoare și exegetă a Bibliei. S-a născut la București, la începutul lunii mai, în urmă cu 105 ani, ca fiica unui jurist și a unei profesoare de română și franceză. A făcut studii muzicale, juridice și filologice. A susținut teze de doctorat în Drept și Filologie. A traversat cu scutul culturii două sisteme politice. A folosit o diplomație de tip renascentist și calitatea de Profesor erudit pentru a depăși capcanele unei lumi delicate pentru cultură. Nu a uitat valorile umanității și ale culturii românești. I-a socotit pe Eminescu și Enescu simboluri naționale, iar Biblia – cartea de căpătâi a umanității.
Pentru Doamna Zoe, cuvântul avea aura sacralității. Spunea adesea: „Eu nu sunt un om al civilizației imaginii, ci al culturii cuvântului. Fiindcă imaginea dislocă spiritul, pe când cuvântul zidește, edifică. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive.” Poetul Ioan Alexandru, căruia Doamna Zoe i-a fost sprijin în vremuri grele, îmi spunea că studenții s-au trezit, în amfiteatrul de la Filologie, cu părintele-scriitor Gala Galaction, cel care a făcut o traducere a Bibliei, care le-a vorbit despre Cartea Sfântă. Era perioada când studenții erau excluși din facultate, când erau prinși că mergeau la biserică. Doamna Profesoară preda cunoștințe despre Biblie la cursul de literatură universală. Cum spuneam, marile iubiri au fost Eminescu și Enescu. Iar bărbatul vieții ei a fost Apostol Bușulenga. Un om de o cultură clasică admirabilă. Era jurist, dar cunoștea latina și greaca. Era aromân, așa că Doamna Zoe a învățat acest grai încăpățânat, cum se spune și în Părinteasca demândare (Părinteasca poruncă).
Aromânii sunt serioși, fermi și credincioși. M-am convins de asta în studenția mea bucureșteană, când frecventam casa sculptorului Gheorghiță, cumnat cu marele actor Toma Caragiu, unde am cunoscut-o pe mama actorului, care era de o evlavie desăvârșită. N-a surprins pe nimeni când, după moartea soțului ei, Profesoara s-a hotărât să îmbrace haina monahală. Verile petrecute la Mănăstirea Văratec i-au adâncit trăirea întru credința ortodoxă. Intrarea în monahism a avut loc cu binecuvântarea Patriarhiei, sub numele monahal de Maica Benedicta. Atunci s-a sfârșit libertatea creației artistice și a început rigoarea miracolului divin.
Eu îmi aduc aminte de viața de amfiteatru a Profesoarei. Nu i-am fost student, dar am avut șansa să fiu în multe rânduri în sala de conferințe a Muzeului Literaturii Române, unde Doamna Zoe ținea prelegeri. În dreapta era Șerban Cioculescu, iar în stânga criticul și istoricul literar Al. Oprea, directorul instituției, care era și șeful de catedră al Facultății mele. Pentru ea, cultura era însăși viața. Se simțea din conferințe că a citit enorm, că aria cunoștințelor acoperă nu numai literatura, ci și filosofia, istoria, muzica, pictura. La Doamna Profesoară ideile țâșneau instantaneu. Din asocierea splendidă a cuvintelor dezvolta idei fără fraze adiacente. Ideile se cereau una pe alta, încât simfonia comunicării era fără cusur. Nu uit nici conferința de la Baia Mare despre Eminescu. A fost în jurul datei de 15 iunie 1989. Spre sfârșitul vieții, după cum mărturisea într-un interviu, fiind într-o permanentă relație cu Divinitatea. Era pe calea nădejdii. În legătură cu somnul cel mare, a lăsat cuvânt testamentar.
A fost înmormântată în haina monahală și cu onoruri militare, în cimitirul Mănăstirii Putna, nu departe de Sfânta Biserică, din care veghează duhul domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt. În fruntea soborului de preoți s-a aflat Înaltpreasfințitul Pimen. S-a săvârșit din viață în anul 2006. Pentru Doamna Zoe, deși s-a mutat la rădăcini de neam, timpul curge pe deasupra. Ea stăruie în acumulările noastre spirituale. Cine trece pe la mănăstirea Putna poate aprinde o lumânare la mormântul Maicii Benedicta, la căpătâiul căreia este o cruce de piatră, purtând semnătura sculptorului Vasile Gorduz. Acolo păstorește un spirit dătător de lumină. După fiecare ploaie, se răsfiră pe cer un curcubeu care răsare dintr-o floare albastră și o rapsodie nemuritoare.
O credință mărturisită: „Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.” Acum, în Săptămâna Mare, mi-am reamintit de Maica Benedicta. Că Nașterea și Învierea, prin armonia și sacralitatea simbolurilor, ne duc spre restaurarea vieții.