Invitație literară

 

18 – 19 octombrie, la DESEȘTI

Zile dedicate Poeziei și Credinței, Serilor de poezie, încununate cu Marele Premiu Nichita Stănescu, tradițiilor și rădăcinilor satului. Cu hramul bisericii monument UNESCO - Sfânta Paraschiva.

Pe covorul de iarbă, în curtea casei părintești a lui Gheorghe Pârja s-au scris și s-au spus atâtea cuvinte despre cuvânt, poezie și poeți! Cu parfum de pancove și plăcinte, de nuci și mere. O ceremonie intrată în tradiție, care demonstrează, prin vreme, cât de mult unesc cuvintele. De la poeții consacrați, la liceeni de la cenaclul Voci Eminesciene, din Baia Mare, la iubitori de poezie. De la poeți din România, la cei din Ungaria, Ucraina, Republica Moldova, Serbia, Israel, Italia, Belgia...

Și ce putere are Cuvântul! Și ce lumină are Credința! Și ce bine le stă, împreună, Poeziei și Credinței. Nici nu e de mirare că la una dintre ediții, când a fost alături de noi, PS Teofil de Iberia, arhiereu vicar al Episcopiei Ortodoxe a Spaniei și Portugaliei, a concluzionat: A fost atâta lumină că m-am simțit ca într-o biserică!

Sâmbătă, 18 octombrie

Orele 15 - La Biserica Monument UNESCO, slujba de pomenire pentru scriitorii trecuți în veșnicie.

Orele 15,30 - Decernarea Marelui Premiu „Nichita Stănescu” al Serilor de poezie de la Desești – Curtea Casei părintești a lui Gheorghe Pârja

Orele 17,00 - Dialoguri interactive: Puterea Cuvântului, Lumina Credinței, despre poeți și poezie. – Căminul cultural.

Duminică, 19 octombrie

Orele 9,30 - Slujba Utreniei

Orele 10,30 - Sfânta Liturghie de Hramul Bisericii Monument UNESCO .

Toamna, credința și poezia ne cheamă să pășim pe covorul de iarbă! Să ne gândim la Nichita Stănescu, să citim poezie, să vorbim despre puterea cuvintelor și lumina credinței, să căutăm soluții pentru regenerarea satelor, să nu ne uităm tradițiile și rădăcinile... În 18 octombrie 2025, când Deseștiul va fi, pentru a 46-a oară, o agora a poeziei, invitat de onoare este scriitorul Gheorghe Mihai Bârlea.

18 și 19 octombrie sunt zile pline de cuvinte alese, de lumină, de culoare, de bucurie! Cu mult efort! Satul are nevoi multe! Are nevoie și de modele!

Să stăm împreună și să ducem mai departe lumea satului!

Gheorghe PÂRJA

LUCIA și scrisul pe cer

                               de Gheorghe Pârja

E vară și se întorc acasă românii plecați prin alte țări. Așa am bucuria, adeseori, să mă întâlnesc, în curtea mea părintească, cu profesoara Lucia Ileana Pop, stabilită în Italia de aproape 20 de ani. Amândoi ne-am născut în Desești, pe Ulița Bisericii. Amândoi scriem poezii. Are obiceiul frumos, când vine acasă, să fie însoțită de recentele ei cărți apărute. Ori o așteaptă cărțile acasă, gata tipărite.

Scrisul a devenit pentru Lucia nu doar „o eliberare, ci și cel mai potrivit mod în care puteam să mă simt și eu într-un fel utilă și legată de România în acele momente.” Își pune pe portativul cuvintelor gândurile, preocupările, temerile, speranțele și deziluziile. Se gândește la acea falie care-i desparte pe cei de departe, de cei rămași acasă. Răsfoiesc o carte și aproape în fiecare poem Lucia se gândește la satul din nordul României, Desești, unde sunt părinții ei, Ion și Maria, nea­muri, prieteni, consăteni.

A revenit acasă! Ca de obicei, însoțită de cărți. Eu o primesc cu acest text, în care am încercat să-i surprind tâlcul creației. Oricât s-ar înnoi un limbaj poetic, scrisul ei roiește în jurul unei mătci care mai rămâne statornică în substanță și în formă, izvorul, pricina, focul mistuitor care primenește demnitatea unui grai. Lucia crede că într-un limbaj poetic autentic, fără asumarea  locului, a vieții de acasă, nu există mireasmă creatoare și mai ales păstrătoare. De aceea ea scrie direct pe cer, hârtia cea mai sigură pentru oglindire. Este vorba despre curățenia sufletului. Pe pământ a avut loc o întâmplare. Un om gospodar din sat a avut o recoltă bună. La masa de seară, după rugăciune, a pus în blide din rodul bucuriei. Pruncii au învățat ceva despre binele făcut cu drag de lume.

Unul dintre copii, o fată, pe numele ei Lucia Ileana, și-a pus în gând să scrie povestea locului mănos. Și prin scris a făcut ca oamenii să-și vadă sufletul. A continuat să zugrăvească lumea prin cuvinte. A scris despre ființa de acasă, despre munți și dealuri, despre lucrarea de taină a omului. Dar și despre călătoriile prin lume. Lucia a intuit că poetul este expresia unui topos asumat. Poezia este sărbătoarea unui loc cu oameni, cu natura și veacurile lui. Că pentru a gusta din miracolul sărbătorii trebuie tu însuți să poți cinsti sărbătoarea Cuvântului, să îmbraci acel strai primenitor, să pășești în ritmul de dragoste, bucurie și nădăjduire.

Lucia a găsit calea spre aceste împliniri evidente. Trăind în două culturi, română și italiană, a surprins starea poeziei pe mai multe tărâmuri. Un poet este adevărat, în măsura în care este și al altor limbi. Cu obișnuința de a scrie pe cer, ea a trecut prin multe vămi frumoase ale lumii. Un poet francez care a trecut pe sub poarta Deseștiului, satul ei natal, a învățat cum se poate scrie cu sufletul pe cer. Și a tradus meșteșugul  în limba simțirii lui. Fiul rătăcitor, în vremea de astăzi, are alt înțeles. Este cel care cucerește noi teritorii spirituale, în care răsădește vlăstare din livada proprie. Asta face draga noastră Lucia prin paradisurile și clepsidrele emoțiilor. Ea face o diplomație discretă, cu efecte mature, care vibrează și în Maramureș. Fiul rătăcitor tot timpul se întoarce acasă, dacă nu cu pașii, cu sufletul lustruit de lumina lunii.

Lucia are harul de a îmbina fericit amândouă felurile de a fi. Trăim într-o vreme ascetică pentru poezie. Dar să nu uităm că asceza vine de la cuvântul grecesc tenacitate. Lucia trăiește din plin această condiție. Omul de astăzi viețuiește într-o lume din care trebuie izgonit absurdul. Știe asta și scrie pe cer că această stare vicleană este ca un nuntaș fără haină de nuntă, care se furișează în sala ospățului. Așa am auzit, peste timp, cuvântul creștin rostit în fața bisericii din Desești, de poetul Ioan Alexandru. Vitalitatea acestui mare poet ne poate fi cale de urmat. Deseșteanca noastră lucrează la o poezie ce ne trebuie, cea care este sortită duratei.

Având șansa de a trăi în două culturi înțelege ce înseamnă  inima plină de melancolie, cunoaște prețul zilelor de cenușă, poartă cu ea soarele care nu apune niciodată, dar răsare din locul natal. Are virtuți de diplomație culturală. Poeziile ei au cuviința anotimpurilor care se perindă, dar și mireasma țărânei și a ierburilor înviorate după ploaie. Poezia Luciei are și puterea unei lacrimi care nu va cădea niciodată. Am decantat în versurile poetei de pe Ulița Bisericii și o liniște măreață, izvorâtă dintr-o altă înțelegere a rosturilor vieții și morții. Cărțile stau mărturie. Că „ne strecurăm/ printre lumini și umbre/ fără apărare, viața-ntreagă.” Pe prima copertă a vieții ei scrie: „Sunt copac/cu rădăcinile/ adânc înfipte/ în sângele României.”

• Vă puteți convinge de un discurs poetic acaparator, astăzi, la ora 14, la întâlnirea cu Lucia Ileana Pop, care va avea loc la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare. A venit în fața noastră cu două volume. Unul despre feminitate, celălalt despre trepte ale timpului. Eu îi dăruiesc gândurile mele de bucurie lirică,  scrise pe cer, pe curat, de pe Ulița Bisericii din Desești.

Poetul Ioan DRAGOȘ - Recunoaștere internațională!

 

INVITAȚIE - Serile de poezie NICHITA STĂNESCU Desești 2024. Invitat de onoare: scriitorul IOAN DRAGOȘ

 

O noapte de Crăciun!

Cred cu tărie că mai întâi, faptele acelei nopți de Crăciun au fost plănuite în cer și numai apoi s-au desfășurat pe pământ. Așa cum știu azi, că din Marele Plan fac parte și eu, umilul scrib ce șterge încet cu mânecă hubloul înghețat al timpului, până când la mijloc se formează un ochi prin care pot să privesc undeva departe, departe, cu peste cincizeci de ani în urmă.

Ceea ce văd este o noapte de iarnă că-n povești, cu pomi grei, de zăpadă argintie, în lumina unei luni pline, aureolate visător. Pe boltă sinilie, stele mari, tremurânde că niște prințese la primul lor bal, forfotesc ușor, coborând pe o parte și altă a Caii Laptelui, până aproape de mine parcă m-ar lasă să le ating cu mâna. Pentru că nicăieri în lume nu sunt stele mai mari și cerul mai aproape de pământ că-n sătucul nașterii mele, de sub poalele Gutâiului. Trupa noastră de puști bine încotoșmănați în sfetere albe, de lână, se trasneste pe spate în zăpadă pufoasă, pentru a vedea mai bine ce se întâmplă pe cerul spuzit de atâtea stele. Omătul moale este cald. Acuma observăm că Steaua Ciobanului ( Luceafărul de seară ) merge în alt ritm, egal și distant, că un etern cavaler de onoare al Înaltei Regine a nopțîi. Dar carul mare stă. Își ține bine proptite roțile din spate spre nord și oiștea la apus. Sus de tot, în mijloc, Găinușa ( Carul Mic ) pare să-și fi pedepsit fetele incuindu-le-n casă. Și ele, amărâte, în hăinuțe ponosite, lăcrimează indesandu-se una în altă. Este bal în cer ! Este sărbătoarea Nașterii Domnului, Ful Lui Dumenezeu-Tatăl ! Privind cerul care ne răsfață cu frumusețea lui, înțelegem neînțelegând că participăm la o taină mare, și umblatul nostru a corinda este ceva sfânt, că noi ducem taină asta în toate casele. Dar și oamenii care ne deschide ușa par să știe, pentru că la vederea noastră, după ce ne-au auzit glăscioarele, zâmbesc într-o bucurie fără de margini și ne dăruiesc tot ce au mai bun, adică pâine de grâu, pupti ( colăcei ), mere, nuci, până ce nu ne mai încap în trăistuțe și trebuie să le punem în jeburi ( buzunare ). Cu toate că auzim corindând pe la toate ferestrele luminate, ni se pare că suntem singurii colindători din lume, pentru că tot deschidem drumuri prin omatul neînceput. Avem noroc că zăpadă e caldă, că nu simțim deloc frigul. La câte un popas unde ne tragem sufletul, uitându-ne peste sat, vedem cum prin cușmele țuguiate ale acoperișurilor cu dranite se ridică spre înalturi fuioare mari de fum. În această noapte nici un foc nu se va stinge. Toate vor fi învelite, se vor pune lemne foarte groase că să ardă mocnit, așa încât a două zi focul să se reaprindă ușor, din el însuși, din jarul păstrat în cenușă că la ’’focul viu’’ de la stânele din munți. Dar în tindă ( bucătăria ) noastră, nu cred că focul să se fi stins vreodată, cu atât mai mult în noaptea de Crăciun. Din ’’Susani’’, ne întoarcem acasă, și pentru că suntem osteniți, și pentru că s-a terminat Litia ( slujba de noaptea ) și se aud pocnete de bice și sunete stridente de droange. Sunt dracii din Viflaim și noi nu vrem să avem de-a face cu ei, prostia și răutatea lor. Că se bucură când ii sperie pe copii. Și avem grijă să-i ocolim și să ajungem cu bine acasă.

Casa cea veche

Când zici acasă, înseamnă casă noastră cea veche, în care ne-am născut cinci dintre cei șase frați, construită pe loc bun, pe loc foarte bun, binecuvântat, purificat, ales de Batranu’. Batranu’ venise de prin străînătățuri cu bani de aur și cu multă știință de carte, adică înțelept cât zece, și-și cumpără o grădina cu o casă dărăpănată ’’Pe Undișor’’ – loc inteseat de izvoare. Apoi se însura cu străbunica cea strașnică și frumoasă, văduva cu patru copii, și se hotărî să-și construiască o casă. Pentru asta trebuiea însă că el însuși, cu toată ființă lui, să găsească locul bun. Așa că dintre multele feluri prin care l-ar fi putut află, alese visul. Într-o zi călduță de toamna, se culcă pe iarbă, cam înspre mijlocul grădinii, lângă holdă de porumb pe care o semănase în anul acela. Și adormi. A visat că bătea un vânt puternic și porumbul sună rupându-se, iar dinspre asfințit venea cu huruit mare o caleașcă neagră, cu doi cai negri și un vizitiu îmbrăcat în negru, purtând pe cap o pălărie mare, neagră, ce-i acoperea față, și a trecut că vântul aproape de el, mai să-l strivească. S-a trezit speriat, dar a văzut că lanul de porumb era întreg, nici o pitiana ( foaie de porumb ) nu se mișcase, nefiind vorba despre nici un fel de vânt. A scos din buzunarul de la piept sticluța cu agheasmă și a picurat-o pe traseul căleștii din vis până la ieșire din grădină. Apoi s-a culcat aproape de ulcioara și de vâlceaua care o mărginește. Ațipind, a visat de dată asta un vis bun, cu îngeri, însă nu l-a spus nimănui niciodată. Dacă era întrebat, răspundea: ‚’’O, Doamne, slavă ție !’’ și zâmbea. A construit acolo casă cu două încăperi mari, cu șatră înfundată și căpriori încrustați pe o fundație înalta de piatră. Și casă această construită de el, în care am văzut și eu lumina zilei, îmi este nespus de dragă și o văd frumoasă, aurită, poleită cu pietre prețioase, mai scumpă decât palatele regilor, pentru că în ea am fost fericită împreună cu părințîi și frații mei. În această căsuța cu povești am învățat corinzile pe care le știu, în ea l-am așteptat an de an pe Moș Crăciun și tot la ea au venit cei mai de seama colindători din viață tatuchii, oferindu-ne o lecție de dragoste fără de moarte, dragostea față de fratele tău, de familia ta.

Tata și mama

Ar tebui să mă bucur pentru că afară s-a pornit prima ninsoare cu fulgi mici, mânați pieziș de vânt. Dar ștergând cu mânecă hubloul aburit al vremii, mai șterg fără să vreau și câte o lacrimă ce se prelinge din colțul ochilor, pentru că îl văd pe tată în seară aceea de Crăciun, binecuvantand ușile casei și ale grajdului, înainte să ieșim la corindat, după ce a răsărit prima stea. Ține în mâna un graunt de ai ( cățel de usturoi ) și face semnul crucii pe prag, pe usorii ușîi, la ferestre. Apoi traversează curtea spre acareturi. Sus, la ușa, n-a făcut nici un semn. Mama o ține deschisă. O privim intrebatori și ea ne spune în șoaptă: ’’Pe acolo întră Duhul Sfânt’’. După ce-și termină treaba, vine spre mama, aplecandu-și capul că să-i poată pieptăna frumos părul, cu o cărare pe partea stânga. Așa îl aranjează întotdeauna, înainte că el să plece la biserica. Și fruntea înalta, ușor teșită, de mare gânditor și simțitor, i se luminează dintr-o dată. Gesturile mamei valorează mai mult decât mii de mângâieri. Înțelegem că tată își încredințează în mâinile ei pricepute, nu numai părul capului, dar și toate gândurile și tot sufletul. Ea și noi, ‚’’neamurile’’ pe care și le făcuse după ce venise ‚’’Peste Deal’’ ( Dincoace de Gutâi ), unde și-a ’’rupt sărăcia picioarele’’ și n-a putut să plece mai departe, cum zicea mereu, eram toată averea lui pe această lume. Și ne iubea cu o iubire nețărmurită și nedisimulată. Ne îndreaptă întotdeauna fără nuia, fără ocări, cu niște cuvinte care ne făceau să ne rușînăm, de să intrăm în fundul pământului, pentru că începeau cu ’’dragu’ tatuchii’’, ’’draca tatuchii’’. Mama ne abrietaluia intr-o clipită. Îl auzeam adesea strunind-o: ’’Apoi dacă nu ascultă coconu’ de vorba bună, poți să-i bați cu tată pădurea că n-ai nicio hazna ( folos )’’. Știa sigur că numai dragostea și răbdarea pot să ajute pe cineva. Și dragostea asta a lui pentru mama și pentru noi, întreagă, totală, rotundă că un soare, o aduce cu sine de la părinții lui și bunicii noștri ’’De pe Coasta’’, din Danesti. Am simțit-o fiecare din cei șase frați și cred că fiecăruia dintre noi, până în ziua de azi, ii încălzește inima și suntem datori s-o dăm mai departe.

Corindatorii de Peste Deal

Dealul această este, de fapt, un munte: Gutâiul. Înalt, semeț, dominator, cu o culme de piatră golașă, ce poartă numele de ’’Creasta Cocoșului’’ se vede toată Valea Marei până la Sighet, ba și satele de pe Valea Izei și de dincolo de Tisa. Cresc pe el jnepeni, ienuperi, afanari, dar și flori dintre cele mai frumoase: crinul de munte și floarea de colț. Gutaiul este însă greu de trecut, chiar și în zilele noastre. În urmă cu o jumătate de secol, drumul cu serpentine era neasfaltat, și nici mășini nu erau, așa că tătuca, însurat ‚’’Peste Deal’’, în Țară Maramureșului cea cu pământ sărac și climă aspră, îl trecea pe jos, pe scurtături. Rareori avea noroc să urce într-o căruță ce mergea la târg. Se ducea la părințîi lui înstăriți, de unde ne aduce desagi plini cu bunătăți. Cel mai tare ne bucurăm de marele parmen-auriu, care umpleau casă cu aromă lor, și de păpucașii ( ghetuțele ) noi, cumpărați de bunica. Ceilalți copii din sat nu aveau; erau încălcați cu opinci. Doamne, cât de fericit urcă tată uliță cu desagii plini ! Așa îl voi vedea cât voi fi. Și noi țopăiam de bucurie și-i săream de gât imediat ce punea piciorul în șatră. Dar câteodată ‚’’Dealul’’ se închidea iarnă din cauza zăpezii, și-l despărțea pe tătuca pentru două-trei luni de-ai lui. Și lor, bunicilor și fraților, le era dor de el și lui de ei.

În seară aceea de Crăciun, în vremea ce pe sobă fierbeau sarmalele încetișor, pal-pal, în oală criciovana ( oală de lut cu două torti, prinsă toată într-o împletitură de sârmă ), umplând casă cu un miros îmbietor, iar noi ne aranjăm puptii și pupezele ( colăcei făcuți dintr-un sul de aluat, având un cap învârtit și două piciorușe ) pentru a-i numără, la fereastră se auzi o corinda care ne taie răsuflarea și ne ridică până la cer. Cu ce aș putea oare să compar linia aceea melodică maiestuoasă și blanda și coborâtă în toate culorile curcubeului ? Mă tem că n-am cu ce. Poate cu un vânticel de vara, ce trece peste niște coline presărate cu flori. Și vocile că de pe altă lume: voci de îngeri, coborați la casă noastră. Corindau ‚’’La masă galbana’’, pe melodia ei străveche și adevărată. Acasă eram numai noi cei mici, mama și sora mai mare, Palaguta, dar nici unul nu ne dădeam seama cine poate să corinde atât de frumos. Sora cea mare a încercat să deschidă ușa că să vădă câți sunt, că mama zisese că ‚’’aiestia-s oare ce țigani de oreunde’’ și să le pregătească plata, colacii mari, dar nu putu s-o deschidă. Țineau de ușa. Pe fereastră nu se vedea nimic. Era acoperită cu ceva că o prelata de culoarea nisipului. Cineva stătea cu spatele în ferestruca ce avea patru pui despărțiți de o cruce la mijloc și o acoperea în totalitate. Sora-mea trecu repede în ceiecasa ( casă mare ), și trăgând cu greu desagii grei, plini de colaci mari, își umplu brațele cu ei, puși unul peste altul până sub baribe, și-i aduse abia-abia fără să-i scape, rasturnadu-i pe masă. Mama făcea două feluri de colcaci: puți și pupeze pentru copii și colcai mari împletiți pentru săraci, țigani și ruși ( ucrainieni ). Dar cum lasă sora-mea jos colacii, ușa se deschise încet și am putut auzi ultimele două versuri ‚’’Muntele s-o rupt/noi am tat trecut’’ și în casă intrară rudele tațîi, danestenii cei înalți și frumoși că niște zei: unchiul Augustin cu nevasta lui Frasana, unchiul Achim cu Pârască, mătușica Florica și Vasile, frații și sora tatuchii, cu perechile lor. Bucuria și emoția aceea n-am mai trăit-o niciodată de atunci, într-o seară de Crăciun. Sora-mea nu știa cum să ascundă colacii și nu da rând să-i ducă înapoi. Noi chicoteam înfundat, nepasandu-ne de necazul ei. Mama plângea de bucurie. Danestenii rădeau că au reușit să ne păcălească, să nu-i recunoaștem. Unchiul Achim își pusese o pelerină mare peste guba și se așezase cu spatele în ferestruca. Dar nu ne-am dat seama cum au reușit să facă de n-am auzit clocoticii ( zurgălăii ) cailor. Veniseră cu sania cu cai a unchiului Augustin. Niște cai superbi, înalți, la care sora-mea mai mare nu le ajungea cu mâna pe spate, cu toate că avea vreo paisprezece ani. La îndemnul bunicilor, toți șase își lăsaseră casele și copii inoaptea de Crăciun și trecuseră Gutaiul – vro patruzeci de kilometri – că să-l corinde pe tătuca, aflat între străini. Drumul era pustiu cu totul și ei corindau brazilor împodobiți cu zăpadă, gailor, stejarilor, caprioarelor, vulpilor, lupilor și cerului spuzit de stele. Niciodată până atunci și de atunci încoace n-a mai fost corindat ‚’’Dealul’’ astfel. Și mi-a rămas întipărită în suflet pentru totdeauna marea lor dragoste, care i-a purtat în seară de Crăciun, că pe o aripa de înger, peste curbele periculoase ale Gutaiului, până la fratele lor înstrăinat. Abia deshamati caii și duși în grajd, și la fereastră se auzi vocea inegalabilă a tații și a tuturor coratorilor. Un cor bărbătesc nemaiponeit, cu ’’Mândru-și cant-on cerb în codru’’. Veneau de la Liție, după ce-l colindasera pe părintele. Cei din casă tăceau mâlc, și când mama i-a chemat ziccand: ’’Să trăiți, haidati în casă’’ și tată a dat cu ochii de frații și sora lui, am crezut că va cădea pe jos, leșinat. A fost cel mai fericit Crăciun din viață noastră. Din sanie a apărut corseul cu douăzeci de litri de vin făcut de bunicul la teascul de sub cireș, niște cozonaci groși, rumeni și minunat aromați, umpluți cu nuca multă și stafide, făcuți de neîntrecută de bunica Pârască, din făînă albă, nulasa, cum pe la noi nu există, cârnați, caltaboși, tobă, snagerete, mere, bomboane de pom și nici nu mai știu câte. Dar unchiul Augustin ii trebuiau neapărat sarmalele cu păsat ale mamei. Au bătut vin, au corindat și s-au bucurat să fie toți la un loc. În ziua de Crăciun, neamurile noastre, cu gubele lor sure, s-au dus la biserica și ne-am mândrit cu ei, măcar că prietenii noștri au ras, pentru că la noi se purtau gube albe, pieptanate, faloase. Dar în nici o casă din sat nu se băuse vin și nici un copil nu avea unchi atât de înalți și făloși, care să corinde atât de frumos și să treacă Gutâiul noaptea, cu sania. Apoi caii aceia mari au avut vreme să lase tot satul cu gură căscată, fiindcă ’’Batarnu’’’ ( Gutaiul ) s-a închis de a două zi de Crăciun, când s-a pornit o ninsoare și un viscol, încât nu puteai să ieși din casă. Unchiul Augustin și caii lui falnici au stat la noi o săptămâna, până ce au ieșit oamenii cu plugurile și cu lopețile și au reușit să deschidă drumul. Dar asta a durat ! În această vreme, nevoind să stea degeaba, unchiul a cărat pe câmp tot bălegarul, scutindu-l pe tată de o muncă grea și istovitoare; injumatatindu-i-o, în orice caz. Toată lumea întorcea capul cu admirație după caii aceia minunați ! Unchiul Achim și unchiul Vasile și-au făcut curaj și au pornit pe jos, zicând că vor merge înainte, rupând urmă în față femeilor prin pădure, pe scurtături. Cred că mosucu’ ( bunicu’ ) Andrei se ruga încontinuu, ascultând dangatele clopotelor din șapte sate, ce se aud până acolo. Dar totul s-a terminat cu bine.

Peste vreo doi-trei ani, când s-a construit casă nouă, tată a hotărât că la camera dinspre grădina să facă un al treilea geam, către răsărit, și atâta s-a sfadit cu mama, până a rămas pe a lui. ‚’’Aceie a hi fereastră corindatorilor, să-i văd din casă’’. Dar el se gândea la corindatorii ‚’’lui’’, de peste Gutâi. Și astfel mă trezesc eu locuind azi într-o casă făcută pe locul celei vechi, din care văd răsăritul soarelui și apusul lunii. Și îmi vin în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel, din Epistolă întâia către Corinteni ‚’’Și acum rămân acestea trei: credință, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea’’ ( Cap. 13, v. 13 ).

Poveste scrisă de Parasca Făt

Poesis - Gheorghe PÂRJA

 

Ora trecerii

 O să trec uliţa într-o zi mai spre seară

Stejarul cel mare va înfrunzi din nou

O să-mi ceri mâna care tresară

Ca frunza pădurii într-un ecou.

 

 O să fiţi toţi, într-o zi a minunii

Cu soare superb ca un lan de porumb

Corăbii nevăzute prin Valea Mătrăgunii

Vor vâsli dinspre răsărit spre amurg

Va fi o zi lungă numai un pic de noapte

Dintr-un colţ de sat va face cu mâna

Iubirea noastră de dincolo de moarte

Peste livezi în floare fi-va-ne stăpâna.

Numai iubirea va suna la uşă

Eternul trecător îngândurat

Ca să desfacă mirabila pănuşă/

Din toate nopţile cu rod bogat.

Apoi cu o superbă-mbrăţişare

Cu lutul şi cântatul de cocoşi

Va arde frumuseţea viitoare

Pe-altarul unor oameni norocoşi

Ce au venit de drumuri vechi de stele

Şi se întorc la marile cuvinte

În liniştea otăvurilor mele

Cosite seara în ceasurile sfinte

 

Visarea de acasă

 

A venit pasărea

Pe umăr s-a aşezat

Aducea umbra casei veştedă de zbor

Tata prindea boii la car

Mama număra zilele mele

Cu boabe de lacrimi

Fraţii mei erau de iarbă

Departe

Doar soru-mea împletea vârstele

Din părul ei lung

Vedeam cum fântâna a secat

Coasa ruginea în podul casei

Miresmele mele erau vânt

Ce mă povestea peste lume

Mă ardea aprig focul de magneziu

Al casei părinteşti

Şi ţipătul de noapte

Al huhurezilor

Din turla satului

S-a făcut în vis

Că am fost sfârtecat

De dorul de casă.

 

 Poveste aproape uitată

 

Cu ani în urmă trupul meu

Se ridica peste povestea casei

Iar mama se minuna ca de lună nouă.

În grajd caii aprig

Aruncau aer din nări

Peste fânul strâns de fete astă vară.

Prin porţi câinii hălăduiau stricători

Mirosind oase de la nunta bunicilor.

Pe uliţa satului din când în când

Mai trecea câte-un mort

Şi ne lăsa colaci proaspeţi

Iar noi aşteptam întinşi peste garduri

Să mai treacă vreunul.

Miresele puneau jurăminte-n biserici

Şi le uitau peste noapte.

Femeile aruncau peste sat

Dansul nebun al mătrăgunii.

 

 Aici, în piatră

 

Doamne, ne-au plecat urmaşii

Peste ocean, în ţări străine

Încep să număr sever paşii

Care mă duc spre nu ştiu cine

 

Le cade pradă alfabetul

În care m-au chemat pe nume

Aştept pustia şi profetul

Să ardă dorul dinspre lume

 

Mai am de amânat un an

Să mă-ntâlnesc cu aşteptarea

Să iau în spate-un bolovan

Cu el să trec oceanul, marea

 

Cât de aproape-i depărtarea

Ca iarna ce-o mănâncă lupul

Sfinxul promite amânarea

Eu voi rămâne doar cu trupul

 

Că sufletul se face jar

Şi ochi de mamă-nlăcrimată

E gol, doar ultimul altar

Mă luminează câteodată

 

Doamne, stau aici, în piatră

Aud doar lupul cum mă latră.

 

Stampă cu Nichita

 

Pleacă un tren din Reşiţa şi lasă

Un popor de poeţi luminaţi de Nichita

Poate vine din iarna cea viforoasă

Poate din negura cea răstignită

 

Poate pleacă mireasa de lângă mire

Nimeni în lume nu ne mai face rău

Semnăm cu sângele pe cerul subţire

Poeţii cred în Nichita şi în Dumnezeu.

28 martie 1996, gara Reşita

Stejarul şi sfidarea aritmeticii

 

Primăvara aceasta am contemplat

Stejarul secular din cimitirul Deseştiului

Ce mai faci, bătrâne, i-am zis,

Precum m-au dezmierdat tânăr fiind

Nichita şi Adam

Ce faci cu secolele din tine?

Tot urci spre cer, tot urci?

Vulturul Nordului s-a aşezat

Pe trunchiul noduros

Coaja lui, un pergament al prunciei

O, bunule martor al naşterii mele,

Văd lumea altfel printre crengile cosmice

Care măsoară timpul altfel decât învăţaţii

Cremenea şi iasca aprind focul începutului

Piatra din Uliţă păstrează luciul vremii

Aici l-am cunoscut pe Iov fericit

Şi poporul mut ce aude respiraţia zborului

Pe Uliţă trece umbra învăţatului

Venită din iluzia galaxiilor

Temă de casă îmi dă:

Numără vremea!

Încep să-mi fac de cap

Să sfidez aritmetica

Douăzeci şi cu douăzeci şi cu douăzeci

Fac tot douăzeci.

Apoi am fugit în lume

Prin poarta ascunsă

Dincolo de zare îngerii mă privesc suspect

Ce caută omul acesta prin sângerarea paradisului

Ce întuneric mai pâlpâie prin lumină?

Acasă, mama îngroapă cartofii pe Valea Sasului

O vale întemeiată de Ieronima

Aproape, prietenii trag la indigo

Spinarea zilelor. Deschid marile cărţi

Mă fac amurg şi lacom cer

O nouă ordine a lumii

Strig: „Mai naşte-mă, mamă, încă o dată

Prima viaţă nu a fost cea mai potrivită

Pentru trupul meu trecător”

Strigătul l-a auzit şi îngerul meu păzitor

Stejarul.

 

Somnul gloriei

 

Zeii nu au avut popoare

S-au închinat la umbra lor

Nici soarele n-are splendoare

De nu răsare-ntr-un popor

 

Cei mulţi şi foarte primitori

Aprind în candelele milei

Lumini din crengi de sicomori

Şi timp din resturile zilei

 

Zeii nu au avut supuşi

Doar ierarhia lor de piatră

De somnul gloriei răpuşi

Renasc în marea idolatră

 

În şirul lung de zei desculţi

Mai caută prin legi învinsul

De pui urechea îi asculţi

Ce mai vorbesc şi azi cu Sfinxul.

 

Lacrima Sfinxului

 

De plânge piatra ta de zeu

Vin ploi mănoase în pustie

Clepsidra cu nisipul greu

Opreşte noua veşnicie

 

Alături doi copii cuminţi

Învaţă joaca senectuţii

Tot aşteptând să fie prinţi

Pălesc sub soarele virtuţii

 

Îmbătrânesc în întrebări

Răspunsul mare întârzie

Sfinxul adulmecă din nări

O altă lege în pustie

 

Tot privind în depărtări

Unde stau magii, vestitorii

S-au lepădat de întrebări

De vraja ce stârneşte norii

 

Într-un târziu se mişcă piatra

O lacrimă se scurge lin

Şi iar porneşte idolatra

Clepsidră. Nu-i puştin.

 

Adrian Păunescu – 80

 

                                                                                  de Gheorghe Pârja

Anul acesta, pe 20 iulie, poetul Adrian Păunescu ar fi împlinit 80 de ani. S-a născut în comuna Copăceni, Basarabia. Cu o uitare vecină cu nedreptatea, acest moment semnificativ pentru literatura română a fost cam trecut cu vederea. Grupul de prieteni, câți au mai rămas în viață, familia, au strâns rândurile pentru a recompune portretul complex al lui Adrian Păunescu. Adversarii măcinați de o tristă invidie, ori dușmanii degeaba au rămas în tăcerea lor. Pentru mine, poetul, tribunul, omul social, politicianul, cu care am fost contemporan, rămâne unul dintre marii creatori români din ultima jumătate de veac. Tributul plătit sistemului are misterele lui.

A avut pasiuni ziditoare. Temperamentul vulcanic a trezit epoca din ațipire, a pus pe coroana sufletului românesc stemele lucitoare. Criticul literar Tudor Nedelcea l-a surprins admirabil pe cel care a ilustrat chipurile României: istoria și nevoia de adevăr, geografia, natura și locurile emblematice, oamenii și faptele lor, limba română și cauza națională. Apoi credința, identitatea și toleranța, libertatea și dreptul la opinie, dreptatea, munca și problema socială, politica, pacea și planeta, cultura și moștenirea pentru viitor. Alte tablouri cu predecesori și urmași: părinții, amintirile, mitologia locului natal, sărbătorile, omenia și omenirea, viața, singurătatea, mila și rolul femeii în viața lui.

Un episod de neuitat din viața lui Adrian Păunescu a fost apărarea muntelui românesc, atitudine admirabil povestită de celebrul dr. Radu Rey, eminent cercetător. Au umblat împreună prin fânețe și pe la stâne, cu pătrunderi în viața și sufletul a numeroși țărani și locuitori ai satelor și orașelor muntelui. Și, iată, din nou Carpații au nevoie de apărare. Ce apărau cei doi? Spune domnul Rey: “Ce era de apărat aici? Totul! Tradiții, natură, oameni, cultură, o întreagă formă de viață trecută în marginal, în neglijență absurdă, de un regim necruțător, dușmănos din principiu față de țăranul muntean și mai ales de proprietatea sa privată. Cel mai mare pericol, mereu imi­nent, era intenția de colectivizare și a zonei de munte”.

A fost și un redutabil journalist, întemeind revista “Flacăra”, aproape singura care lupta pe față și construia starea de speranță pentru tânăra generație, în care deruta și blazarea presei rimau cu sistemul. Da, a fost un jurnalist curajos în acel context. O spun pe propria răspundere, deoarece o scurtă perioadă, după terminarea facultății, am fost redactor al celebrei reviste. Chiar în acel sistem, acolo a fost o Școală de presă. Întrebați-i pe Cornel Nistorescu, George Arion, ori Ovidiu Ioanițoaia, cu care am fost coleg de redacție. Era aspru cu superficialitatea și foarte atent cu valoarea. Avea o prețuire pe față pentru scriitorii, confrații pe care-i socotea importanți. Chiar a scris teza de doctorat despre creația poetică a trei prieteni și colegi de generație literară: Nichita Stănescu, Marin Sorescu și Ioan Alexandru.

Sunt trei ample studii despre opera celor mai importanți trei poeți ai Generației 60. Despre Nichita Stănescu scrie: ”… pusă în comparație cu realitatea literară a perioadei, estetica subînțeleasă a lui Nichita Stănescu este una polemică, una de-a dreptul protestatară, una de strașnică delimitare. Procesul politic intentat la Uniunea Scriitorilor, având ca obiect de cercetare cartea Elegiilor și, mai cu seamă, Elegia a zecea, îi reproșa autorului încărcătura mistică.” Marin Sorescu, apreciază Păunescu, „are o teribilă operă de democratizare a lirismului, având ca bază ironia, paradoxul și absurdul.” Eseistul apreciază lirica lui Ioan Alexandru, în care se poate detecta felul unic în care abordează temele esențiale, care valorifică tradițiile ancestrale românești.

Adrian Păunescu a avut o relație specială cu Maramureșul. A cutreierat Ținutul pentru a-i descoperi esențele. I-a decupat de aici pe Ștefan Hrușcă și Ion Zubașcu. Și-a legat numele de Hideaga, Finteușu Mare, ori Desești. A slobozit în lume cântecul patriotic „Treceți batalioane române Carpații”. Cinste profesorului și dirijorului Ioan Săcălean care patronează la Hideaga un cenaclu care poartă numele poetului. La Desești a venit grație criticului literar Laurențiu Ulici. După nefericita întâmplare cu Cenaclul „Flacăra”, Adrian Păunescu a fost trimis redactor la revista „Contemporanul”, unde șef de secție era Laurențiu, care era și stâlpul manifestării de la Desești.

Mi-a spus că vrea să ne facă o surpriză cu Adrian Păunescu. Poetul a venit în sat. Unde l-a așteptat o sală plină de săteni și invitați la Serile de Poezie. Era în anul 1986. A apreciat Sala dedicată lui Nichita Stănescu. A susținut un recital de poezie de zile mari. Am ajuns și în grădina învățătorului Vasile Fodoruț. Multe întâmplări memorabile cu Adrian Păunescu am avut în satul de pe Mara, consemnate în revista”Cronica satului Desești.” Academicianul Eugen Simion, conducătorul tezei de doctorat, l-a definit bine. „Ce scria și cum scria Adrian Păunescu se știe. A fost un om de acțiune, un poet care și-a asumat în chip real și cu o pasiune ce nu dădea semne de oboseală, temele mari, sociale și naționale, ale neamului său.”

Distinsul și exigentul critic literar, academicianul Ion Pop, aprecia: „Profund implicat în real, eul poetic se afirmă ca factor catalizator cu dubii față de tiparele impuse, cultivându-și, prin urmare, luciditatea receptării.” Fanatic îndrăgostit de viață, pe care a trăit-o cu o frenezie uluitoare, se stinge din viață în 5 noiembrie 2010.

P.S. În fotografie: Adrian Păunescu în Sala „Nichita Stănescu” din Desești. Alături, Carmen și Ana Maria Păunescu, Laurențiu Ulici, Cristian Popescu și Gheorghe Pârja. Foto: Florentin Năsui.

La mulți ani binecuvântați Gheorghe Pârja!

 

#EvenimentEditorial de ziua autorului: 𝑪𝒂𝒓𝒕𝒆𝒂 𝒅𝒊𝒏 𝑽𝒂𝒍𝒆𝒂 𝑴𝒂̆𝒕𝒓𝒂̆𝒈𝒖𝒏𝒊𝒊. 𝑨𝒏𝒕𝒐𝒍𝒐𝒈𝒊𝒆 𝒅𝒆 𝒂𝒖𝒕𝒐𝒓 1996-2020 de 𝐆𝐡𝐞𝐨𝐫𝐠𝐡𝐞 𝐏𝐚̂𝐫𝐣𝐚 (n. 27 aprilie 1950, în acte 2 mai). La mulți ani!

Proiect editorial apărut sub egida Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare. Pe copertă: Aurel Dan, „Căsuța din Aspra”, 2007.

„Între timp, am scris și am publicat câteva cărți de poezie. Fiecare comentariu critic, despre volumele mele, era pentru mine o descoperire de sine. Tot timpul am crezut că nu am pus pe cântarul poeziei excesivul din mine. Am amintit câteva secvențe din devenirea mea întru poezie. Prin care am dobândit prieteni de viață lungă. Atât de necesari în lumea asta cu multe surprize. Ani de zile, așteptam toamna, să mă întâlnesc cu prietenii și poezia lor în satul de pe Mara. La fel se întâmplă și în acest an. La sfârșitul lunii septembrie, cuvintele limbii poetice vor fi o chemare la Desești. Am stat de vorbă cu nucul, din fața casei, provocator de poezie. A clipit din frunze. Iar eu am privit în oglinda prunciei mele și mi s-a arătat biblioteca din șură. De acolo a plecat totul.” (GHEORGHE PÂRJA)

„Îmbrac cămașa iernii doar acasă

Să mă ferească de viscol și ninsori

Întind în lume mari corturi de mătasă

Sub care frigul dăltuie viori

Peste omături sclipește ochi de lup

Ursita iernii înconjoară sate

Necunoscute drumuri de pământ se rup

Și trec în oameni tainice, curate

În poduri merele din nou se coc

Și se roșesc ferindu‑le înghețul

Pe ulița de piatră arde‑un foc

La care se‑ncălzește cântărețul

Îmi vine dor de ducă nesfârșit

Când pasărea de abur lucește în oglinzi

Și ajung acasă dor încremenit

În noaptea lungă din colinzi

Îmbrac cămașa iernii doar acasă

Pădurile mă urcă spre Gutâi

Pe unde‑aș fi cămașa mă apasă

Și mă întoarce‑n cântecul dintâi.”

(Cămașa de iarnă)

„Antologia pune alături de cititorul și comentatorul de poezie Gheorghe Pârja statura poetului cu același nume: atent la modulațiile clipei și visând durate prelungi, de o solemnitate caldă și «trăgănată» a rostirii, retras în singurătatea umbratecă de poartă maramureșeană, dar deschis, ca și ea, spre lume, numărând generos toate fețele luminoase ale prejmei, dar neiertător cu cele întunecate. «Averea dintre coperți» merită prefirată vers după vers.” (IRINA PETRAȘ)

„Pentru poezie nu există «târziu». Și chiar dacă aparențele cronologice mă contrazic, îmi place să cred că nici pentru poeți. Cu atât mai mult în cazul lui Gheorghe Pârja, a cărui poezie de factură dramatic-lirică, hrănită de tradițiile Maramureșului, dar și de sevele modernității, se situează dincolo de clipă, ca o mărturie lăuntrică despre ce este ființa poetului în orizontul istoriei.” (LAURENȚIU ULICI)

„Deși prin venele poemelor lui Gheorghe Pârja mai curge un șuvoi din sângele tradiționaliștilor, sunetul pur al modernității izbutește să înfrângă clișeul, tot astfel cum picătura de apă găurește piatra. În urma acestei tenacități sfredelitoare, numai bijuterii naturale: imagini somptuoase, cristaline, precum florile de mină. Poetul răscolește, în poemele sale, urmele strămoșilor, în care ghicim genealogia ființei în genere, caută întrupările arhetipale ale predecesorilor, proslăvind, în tonul unui imn decent, întreaga istorie văzută nu atât ca o avalanșă de evenimente, cât ca o surpare geologică a amintirilor.” (RADU G. ȚEPOSU)

Gheorghe Pârja s-a născut în 27 aprilie 1950 (în acte: 2 mai), în Desești (Maramureș). Absolvent al Liceului Pedagogic Sighetu Marmației (1970) și al Facultății de Ziaristică București (1978). Redactor-șef al ziarului „Graiul Maramureșului” Baia Mare, serie nouă. Redactor-șef al revistei Nord Literar (din 2018). Membru al Uniunii Scriitorilor din România (1999), vicepreședinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (2004). Președinte al Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. Vicepreședinte al Convenției literare internaționale de la Lviv – Ucraina (2010).

Debut literar girat de prozatorul Alexandru Ivasiuc, în revista „Luceafărul” (1968). Colaborează la publicații culturale din țară și din străinătate. Debut editorial în volumul colectiv „Caietul debutanților” (Editura Albatros, București, 1977).

După debutul editorial din volumul colectiv, publică volumele: „În numele tatălui” (versuri, Editura Cartea Românească, București, 1996), „Sub podul lui Apollodor. Dialoguri cu Adam Puslojić despre Nichita Stănescu și alți poeți din lume” (Editura Du Style, București, 1998), „Dialoguri în Centrul Europei” (Editura Fundației Culturale Române, București; vol. I, 2000; vol. II, 2003), „Cartea din Valea Mătrăgunii” (versuri, Editura Echim, Sighetu Marmației, 2000), „Portret de grup cu Laurențiu Ulici” (evocări, amintiri; colaborare cu Echim Vancea și Ioana Petreuș, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003), „Umbra noastră, cuvântul” – Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Desești 1979-2003, în colaborare cu Echim Vancea (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2003), „Poemele Ieronimei” (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003), „Preludia solodkovo haosi/Preludiu la dulcele haos” (versuri, limba ucraineană, trad. Ștefan Tcaciuc, Editura Mustang, București, 2004), „Singurătate sonoră” (versuri, antologie de autor, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005), „Dialoguri cu ferestre spre Nord” (interviuri, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005), „Poeme din vremea lui Adam” (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2007), „Călătoria îngerului prin Nord” (Editura Proema, Baia Mare, 2008), „Vânzarea umbrei/Árnyékvásár” (versuri, antologie româno-maghiară, Editura Proema, Baia Mare, 2011), „Livada cu prieteni și alte împrejurimi” (eseuri, Editura Proema, Baia Mare, 2011), „Lacrima Sfinxului” (versuri, Editura Proema, Baia Mare, 2014), „Ochii Basarabiei” (Biblioteca județeană „Petre Dulfu”, 2018), „Oglinzile Nordului” (Biblioteca județeană „Petre Dulfu”, 2019), „Seniorul lemnului” (Editura Ethnologica, Baia Mare, 2019), „Scrierea cerului” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020), „Cuvintele Nordului” (antologie, Editura Maestro Tip, 2021).

Este inclus în culegeri și antologii de poezie („Un sfert de veac de poezie”, de Vasile Muste, Editura Luceafărul, București, 1998; „Antologia poeților ardeleni contemporani”, de Eugeniu Nistor și Iulian Boldea, Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2004; „Antologija sucasnoji rumuns’koji poeziji/Antologia poeziei românești contemporane”, antologie și traduceri în limba ucraineană de Ștefan Tcaciuc, Editura Mustang, București, 2005, 2 vol.). Inclus în volumul „Punte între sentimente” (Antologie de poezie irakiano-română, Editura Proema, Baia Mare, 2012) și în volumul „Confluențe poetice” (Antologie de poezie kuweitiano-română, Editura Proema, Baia Mare, 2013).

I-au fost traduse poeme în limbile sârbă, ucraineană, engleză, arabă, maghiară și belarusă.

Distins cu premii naționale și internaționale pentru poezie și publicistică: Premiul revistei „Tribuna”, 1986; Premiul pentru poezie „Carpatica”, Ujgorod, 2008; Premiul pentru poezie la Lviv – Ucraina, 2010; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2012; Marele Premiu pentru Literatură și Titlul „Scriitorul anului” 2014, acordate de municipiul Baia Mare.

Despre cărțile sale au scris: Laurențiu Ulici, Radu G. Țeposu, Ioan Holban, Nicolae Breban, Gheorghe Grigurcu, Irina Petraș, Răzvan Voncu, Adam Puslojić, Horia Bădescu, Theodor Damian, M.N. Rusu, Valentin Hossu-Longin, Ioan Moldovan, Ion Mureșan, Dan-Silviu Boerescu, Victor Cubleșan, Nicolae Prelipceanu, Adriana Cean, Adrian Alui Gheorghe, Echim Vancea, Vasile Dragoș, Augustin Cozmuța, Ion M. Mihai, Gheorghe Glodeanu etc.

Noi și gândacul de Colorado

 

                                                                                                      de Gheorghe Pârja

Tot mai multe vești ne pun pe gânduri când este vorba despre legumele și fructele care stau pe rafturi, iar noi le cumpărăm pentru hrana zilnică. Mai ales că ne sunt recomandate pentru sănătatea noastră. Dar de ce ne stăpânește această îndoială? Deoarece pentru a fi mai arătoase și a se păstra pe termen lung, multe sunt tratate cu pesticide contra bolilor și dăunătorilor. Mai nou, folosirea substanțelor chimice pentru aceste scopuri a devenit un subiect extrem de controversat. Motivul este foarte simplu: roadele tratate cu pesticide ajung, până la urmă, în organismul omului și pun o problemă serioasă de sănătate. Cum dușmanii recoltelor s-au înmulțit, oamenii au căutat să-i alunge de pe holde. Chimia a fost chemată în ajutor, și a oferit soluții.

Un dăunător celebru este gândacul de Colorado. Cu această insectă am amintiri foșnitoare. Eram elev în satul natal, când domnul învățător Vasile Fodoruț a înștiințat sătenii despre necunoscutul musafir, care și-a găsit locul în holdele de cartofi. Și mânca frunzele plantei. Oamenii s-au dus pe hotar, la tarlalele lor, și au căutat insecta care aterizase pe câmpurile noastre. Unii au găsit gândaci de Colorado, ori larvele lor, alții nu. Domnul învățător a împărțit școala în grupe mici de elevi, și ne-a dus în holdele de cartofi pentru a culege musafirii nepoftiți și larvele. Îi adunam în cutii de carton și le dădeam foc la marginea holdei. Așa a fost prima combatere a gândacului de Colorado în Desești.

Unii iscoditori locali au numit cârtița, ariciul, graurii și rândunicile, dușmanii împricinatului. Domnul învățător ne-a spus că prima constatare a prezenței insectei, în România, a fost în comuna Săpânța din Maramureș, prin anul 1952. Și că ar fi venit din statul american Colorado, de unde și numele lui. Apoi, au sosit în sat soluții pentru îndepărtarea lui. Prafurile dizolvate în apă s-au dovedit miraculoase împotriva insectelor lacome. Rezultatele erau atât de uimitoare, încât gospodarii au uitat un lucru; substanța aplicată era periculoasă și pentru oameni, dacă o foloseau în exces. Cu timpul, entuziasmul folosirii soluțiilor s-a mai temperat. Studii tot mai temeinice și mai numeroase au dat de înțeles despre efectele negative ale pesticidelor asupra mediului și sănătății oamenilor.

O analiză recentă, citată de Uniunea Europeană, estimează sute de milioane de cazuri de intoxicații acute involuntare, cu pesticide, înregistrate anual în întreaga lume. De aceea se caută eliminarea din uz a unor pesticide periculoase. România ocupă locul șase, la nivel european, din punctul de vedere al cantității totale de pesticide utilizate în culturile agricole. Specialiștii ne asigură că la noi lucrurile sunt pe un făgaș normal. Sunt rezultatele obținute în două laboratoare, din București și Târgu Mureș, care testează probe de fructe, legume și cereale provenite din toate județele țării. Mai sunt probe, procente mici, care dovedesc reziduuri de pesticide peste nivelul maxim admis. Încolo, produsele din rafturi se pot consuma fără consecințe. Să le dăm crezare!

Cum rămâne cu cele venite de peste graniță ? Străjerii țării, cei de specialitate, mai descoperă nereguli în privința calității produselor. Cele descoperite fac cale întoarsă? Dar cele care nu sunt controlate? Asta ne pune pe gânduri. Cei pricepuți spun că ar fi minunat dacă Guvernul României ar investi mai mulți bani pentru mărirea capacității de testare, atât a produselor românești, cât și a celor din import. Mă gândesc la faptul că producția agricolă va scădea, iar piața va fi invadată de fructe și legume din afara continentului. Până la urmă, cheia rămâne la cumpărător, se zice.

Mai adaug un amănunt: la Desești nu mai sunt gândaci de Colorado. De ce? Nu mai sunt holde de cartofi. Încolo, vă doresc să cumpărați legume și fructe proaspete, fără pesticide!

Altare mici, credințe mari

                                                                                                 de Gheorghe PÎRJA

 Într-un octombrie din anul 1979, satul Desești a fost cinstit de prezența poetului Nichita Stănescu, un simbol al valorii lirice, dar și o expresie a modernității. La Sighetul Marmației se contura forma națională a celebrului Festival de Poezie, pe atunci modelat de scriitorul Ion Ardeleanu-Pruncu, directorul Casei de cultură sighetene. El a sugerat ieșirea poeziei din oraș. Au fost încercări de tatonare la Vadu Izei și la Sarasău, fără să se contureze continuitate. Așa mi-am luat curajul cu satul natal. Dar Ion Ardeleanu-Pruncu mi-a mai pus o dulce povară pe destin. M-a trimis la București să-l conving pe Nichita, pe care-l cunoșteam din studenție, să vină în Maramureș. Am fost, l-am convins, a venit și a rămas la Desești. O chemare a Poeziei pe Valea Marei.

Nu uit rolul major în această lămurire al criticului Laurențiu Ulici. Atunci Nichita a semnat pe un stâlp de poartă: „Desești, un sat al sufletului și al poeziei, acest plai maramureșean de o frumusețe naturală fără seamăn. Un loc nebinecuvântat de istorie, dar binecuvântat de mândria și bunătatea oamenilor lui.” De atunci, an de an (în afară de anul 2020 ) într-un fel de pelerinaj la altarul Poeziei a venit, la Desești, floarea liricii românești contemporane. Și am ajuns în anul de grație 2021. Prin vreme, nume de rezonanță ale literelor românești și-au lăsat semnătura de sinceritate pe fața luminoasă a satului. Filosoful Mihai Șora a scris: „Altarele mărunte slujesc credințele mari”, idee preluată și de titlul meu.
Nu uit a spune că, după moartea poetului, am inaugurat Sala „Nichita Stănescu,” chiar un mic altar în fața căruia pelerinii își încercau credința în Cuvânt. Prozatorul Nicolae Breban, bun prieten al poetului, când a intrat în locul memoriei, și-a ridicat pălăria și a scris: „Cu bucurie și emoție am trecut pe la Tine, Nichita, dragule!” Adrian Păunescu a spus scurt: „Bună seara, Nichita!” Și poetul, parcă, i-a răspuns din imagini. Laurențiu Ulici, care a fost un susținător ardent al Serilor de Poezie, ne-a lăsat acest mesaj în registru ludic: „De dincolo de dincoace, deseștenilor un salut și o plecăciune pentru ceea ce au făcut întru bucuria sufletului nostru bucuros de poezie și, deopotrivă, întru memoria neamului ploieștean de pretutindeni.” Marin Sorescu, pentru prima dată în Maramureș, ne-a spus într-o seară de toamnă: „Am venit și eu să colind stelele, atât de limpezi peste Desești, și să mă vindec de toamnă cu descântecul lor.”
Un alt stâlp și un curaj al manifestării, scriitorul Horia Bădescu ne-a mângâiat cu aceste cuvinte: „Dacă, trecând Gutâiul într-un octombrie, te poți întâlni cu Dumnezeu, la Desești îi poți auzi pașii venind spre oameni din eternitate.” Poetul Daniel Corbu, de la Iași, exclamă: „Slăvit să fie veșnic Nichita Stănescu, cel mai tânăr dintre zeii acestei țări. Bucuria sufletului meu întreg ca deseștenii care l-au adăpostit în casa și inima lor!” Anghel Dumbrăveanu a prins dor aprins de prietenul lui, în satul de pe Valea Marei: „Acum, fratele meu, Nichita, este iarăși cu noi, la Desești de Maramureș, unde este iubit nebunește, ca și în Timișoara, sau Belgrad, sau Londra. Acum ne este un dor nebun de el. Acum suntem mai singuri decât în nesfârșirea timpului în care am putut să-l îmbrățișăm, să-l sărutăm. Nichita, noi te așteptăm mereu și aici la Desești, și-n toate locurile prin care am umblat, am râs și ne-am bucurat mereu.”
Poetul Ioan Moldovan, laureat la Desești, ne-a lăsat emoția lui: „Tandre felicitări și închinare deseștenilor care au făcut și fac, an de an, ca o seară de toamnă să devină un timp cosmic, sortit pentru sărbătoarea poeziei ca iubire.” Poetul Arcadie Suceveanu, din Chișinău, ne-a lăsat mărturie aceste cuvinte: „Venim de-a lungul meridianului Doinei eminesciene, din Basarabia (De la Nistru pân la Tisa ) pentru a institui aici, la Desești, spiritul magnific al poeziei lui Nichita.”
Toate aceste gânduri, și multe altele, au fost scrise, cu spatele la Gutâi și cu fața spre imaginea lui Nichita, în Cartea de Onoare a manifestării de la Desești. Care în aceste zile împlinește vârsta de 42 de ani. Când tocmai să închei textul, am fost oprit de o urare, trimisă de academicianul, poetul Adam Puslojic, fratele întru poezie de la Belgrad, și el laureat al Deseștiului: „Bravo ție, Gheorghe! Ave, Maramureșule de Țară și poveste!” Azi, 24 septembrie, sub cupola rigorii, vom cinsti Poezia la Desești. Da, un altar mic, pentru credințe mari!