Adesea, locul nostru de joacă era poiana de sub Măgură. De pe o vale și de pe alta (Șuiorului și Cavnicului), se aduna pruncimea la zbenguială. Uitam și de foame, pentru că pasiunea de-a lovi lobda (mingea) era mare de tot. Foamea ne-o mai potoleam pe fugă, cu afine și zmeură. Peste un capăt al poienii, trecea funicularul. Ei, când aveam de pășit pe-aici, pe sub linia funicularului, pentru a drumeți către ”Creasta Cocoșului” din Gutâi, ochii ne erau spre corfe. Din corfe, mai cădeau bulgări de minereu. Pericol mortal. Când se mai schimbau cablurile funicularului, cei mai mari dintre noi, aproape feciori, ce făceau? Legau un capăt al cablului de vârful unul brad, iar celălalt capăt, la rădăcina unui fag. În brad, era ușor să urcăm, ca pe scară era. Din vârful bradului, agățam de cablu un cârlig de fag și ne dădeam drumul. ”Zburam” zeci de metri. Aceea era tiroliana copilăriei noastre. În alte zile, alte zbenguieli. Ne dădeam cu corfa. Urcam pe stâlpul funicularului și așteptam corfa. Când ea era în dreptul nostru, săream în ea! Așa ne dădeam cu corfa de la un stâlp la altul sau de la un vârf de munte la altul. Ne întorceam tot cu corfele, cele care veneau goale, după minereu.
