Cercul vicios al etichetării

 

Gelu Duminica (n.1977) este doctor în sociologie și profesor asociat al Facultății de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București.În ultimii 17 ani a activat în mediul ONG din România, fiind directorul executiv al Fundației Agenția de dezvoltare comunitară „Împreună“, una dintre cele mai active organizații rome din România. Membru al Comisiei Prezindențiale pentru Analiza Riscurilor Sociale și Demografice, membru al Consiliului Economic și Social (ca reprezentant al societății civile), membru al consiliului de conducere a filialei București a Colegiului Național a Asistenților Sociali din România, Gelu are o experiență de 17 ani în domeniul incluziunii sociale a grupurilor vulnerabile și politici social europene, cu un focus pe dezvoltarea comunităților de romi din România.

Provin dintr-o familie destul de modestă din punct de vedere financiar, care a crescut, cum a putut mai bine, 5 copii. Eu sunt cel mai mic.

În toată copilăria și adolescenta mea, a trebuit să fac față etichetelor de “sărac”, de “țigan”.

De copil al unor “părinți au putină carte, sau deloc”, etichete care, de cele mai multe ori, au căpătat amploare în timpul școlii. Foarte multe cadre didactice pe care le-am avut nu au putut să treacă peste culoarea pielii mele și peste starea de relativă pauperitate a familiei din care proveneam, și m-au considerat, apriori, “inferior”: am fost pus în clasă separată, cu copii din categoria mea socială, și am fost învățat să nu am așteptări mari, pentru că “țiganul nu e om nici în ziua de Paște”.

Dacă nu ar fi fost mama mea, neștiutoare de carte însă dornică ca ai ei copii să devină “oameni mari”, aș fi renunțat și aș fi întărit stereotipiile care există despre cei ca mine. Foarte mulți profesori au ales să-mi dea șuturi în suflet, încercând să mă facă să-mi fie rușine pentru ceea ce nu am ales să fiu: eu nu alesesem să mă nasc în familia în care am avut bucuria să fiu, însă faptul ca eram un copil rom sărac și de etnie romă, era, pentru ei, un motiv suficient pentru a nu fi considerat egalul celorlalți. Din momentul în care am avut și o operație complicată la ochiul stâng, operație care a condus către o acuitate vizuală mult slăbită, a mai apărut o etichetă, și anume cea de handicapat. Și de atunci, totul a devenit și mai complicat.

Am avut însă și câțiva, chiar câțiva, profesori care au văzut și altceva decât culoarea pielii mele, alegând să vadă curiozitatea și dorința de a cunoaște și evolua. Ei, ca simpli oameni, fără a fi încurajați de sistem, ba chiar din contră, au început să mă încurajeze, să-mi dea încredere în mine și să lucreze cu mine suplimentar. Nu am știut de ce au făcut-o decât atunci când un alt cadru didactic, pe care Dumnezeu mi l-a scos în cale într-un moment în care vroiam, pentru a nu știu câta oară, să renunț la studii, mi-a explicat că vede în mine “ceea ce contează”. Acelor Profesori (cu P) le datorez devenirea mea.

Din păcate, de mult prea multe ori, sistemul educational românesc nu vede potențialul care există în fiecare copil și nu-și adaptează intervenția astfel încât fiecare copil să poate avea șansa să scoată la lumină cea mai bună versiunea a sa.

Performanța sistemul educational românesc nu poate fi evaluat prin cei 2% dintre elevi care sunt olimpici, pentru că mulți dintre aceștia reușesc să ajungă la nivelul la care sunt și datorită investițiilor majore pe care familiile lor le fac (pregătire suplimentară, acompaniere socio-emoțională, etc). Din punctul meu de vedere, performanța sistemului educațional românesc poate fi, mai degrabă, evaluate atunci când realizăm că:

Aproape 400.000 de copii nu merg la școală (cam două generații);

Doar patru din cinci copii termină clasa a VIII-a și doar șapte din zece finalizează liceul sau școala profesională;

Unul din patru copii romi învață în clase segregate;

Mulți copii cu dizabilități nu merg la școală – șansele lor de a finaliza învățământul obligatoriu sunt mai mici decât ale colegilor lor;

Patru din zece elevi cu vârsta de 15 ani au dificultăți în a înțelege textele pe care le citesc;

Unul din cinci adolescenți și tineri nu merge la școală, nu urmează o formare profesională sau alte tipuri de formare și, prin urmare, nu își poate găsi un loc de muncă;

Copiii cei mai expuși riscului de abandon școlar provin din medii rurale, din familii sărace, din comunități de romi sau au o dizabilitate.

Rata abandonului școlar este de trei ori mai mare în zonele rurale decât în ​​cele urbane.

Copiii romi au o probabilitate de șase ori mai mică decât alți copii să finalizeze învățământul secundar.

35,8% dintre copiii din România se aflau în risc de sărăcie și excluziune socială în 2019, cel mai mare procent din UE.

România are cea mai mare rată a mamelor adolescente din UE, aspect care contribuie la rata mare de abandon în rândul fetelor

Pentru toți copiii pe care i-am menționat mai devreme în aceste statistici reci, este nevoie să avem un alt sistem educațional: unul centrat, cu adevărat pe copil, unul în care să mai nu conteze, din punct de vedere calitativ, atât de mult că mergi la o școală din Primăverii sau din știu eu ce sat. Dezvoltarea copiilor din medii dezavantajate nu mai trebuie să mai depindă, în atât de mare măsură, de omenia de care un profesor da dovadă, ci trebuie să fie susținută de un sistem în care profesorul, și școala, este format să-și înțeleagă rolul de creator de cetățeni activi, ancorați în valorile secolului XXI.

Pandemia a reuși să ne arate, în mai mare măsură decât am fost obișnuiți, slăbiciunile sistemului educațional. Nevoia de a investi altfel decât am făcut-o până acum în educația timpurie, formarea cadrelor didactice, digitalizare, incluziune și echitate a devenit stringentă. Pentru că toți ai noștri, indiferent de mediul de rezidență, etnie, statut social, religie sau stare de sănătate,  sunt parte a ceea ce, cu mândrie, numim ROMÂNIA.

Sursa: PressHub

Despre cum aruncăm banii în educaţie

Văd, pe ştiri, ca în curând va fi posibilă acordarea tichetului de 50 de lei menit să „motiveze părinţii” să îşi trimită copiii la grădiniţă (Programul „Fiecare Copil la Grădiniţă”) valabil şi pentru copii mai mici de 3 ani. Chestiunea asta e văzută ca un mare succes a celor de la OvidiuRo şi o mare reuşită a celor din Guvern. Cum săptămâna trecută am fost pe teren, în judeţul Bacău, şi am vizitat câteva comunităţi super amărâte (judeţul fiind unul dintre cele mai sărace din România) care sigur vor beneficia de prevederile acestei minunate legi, vreau să vă împărtăşesc câteva dintre ideile care îmi străfulgerau mintea la citirea mai sus-menţionatei măsuri: În respectiva localitate există un sat unde toţi locuitorii sunt romi. Ca să ajungi la ei, trebuie să urci un deal, destul de abrupt. Urmează un mic drum pietruit şi mai apoi treci printr-o pădure. Comunitatea (satul) care are vreo 800 de suflete, este destul de săracă şi cu mulţi copii mici, aşa cum şade bine atât celor mai sărmani cât, mai ales, romilor-sărmani. Şcoala, cu tot cu grădiniţă, are maxim 120 metri pătraţi. Pentru că nu are loc pentru toate cele 5 clase (câte o clasă pe nivel de la pregătitoare la clasa a IV-a) s-a „improvizat” o clasă pe holul micii căsuţe ce se numeşte şcoală. Coordonatorul structurii (doar 2 cadre didactice erau prezente în momentul vizitei noastre – un învăţător şi „doamna de sport”) ne-a povestit că „acum e bine” şi că până de curând, atunci când ploua, le curgea apa în clasă. Toate cadrele didactice sunt suplinitoare (excepţie învăţătorul care ne este ghid) şi nu există nimic altceva decât nişte bănci şi o tablă. Îmi vine în minte şcoala descrisă de Creangă în amintirile sale şi mă abţin să nu mă uit după vreun Sfânt Niculae folosit in procesul educativ. Rezultatele copiilor sunt foarte slabe (nici nu ar avea cum să fie altfel), bucuria majoră fiind să ştie să scrie şi să citească bine. În momentul în care am ajuns în şcoală, muzica romani răsuna dintr-o boxă obosită şi „toţi copiii prezenţi” (vreo 15) pregăteau un „moment artistic” ce va fi prezentat zilele următoare la un eveniment. După cum vă daţi seama, era cu dat din şolduri, bluza prinsă sub sâni şi multă veselie. Ce mă enervează cel mai tare când văd astfel de „acţiuni multiculturale” nu este neapărat faptul că toată lumea crede ca suntem buni doar la dat din şolduri, ci că „profesorul de dans” este un gadjo care nu are nicio legătura cu ceea ce înseamnă decenţa şi cunoaşterea dansului tradiţional rom.  Din clasa a V-a se duc în „şcoală mare”, adică aia din vale (vreo 4-5 km distanţă), şi rezultatele încep să fie şi mai proaste. Ni se spune că „vine microbuzul şcolar să îi ia şi să îi aducă” informaţie care contrastează puternic cu şirul de copii pe care îl vedem urcând dealul atunci când plecam. Întrebăm ce se întâmplă şi ni se răspunde că „microbuzul pleacă peste doua ore şi ei au terminat orele şi nu au mai vrut să aştepte”. Mai nimeni nu merge la liceu sau şcoală profesională (nu prea o fac nici românii din comună) şi cei care merg nu sunt dintre cei nevoiaşi pentru că aceştia nu îşi permit costurile navetei până la prima astfel de instituţie. Facultatea nu îşi găseşte o definiţie în capul vreunui copil, motiv pentru care nu prea avem astfel de exemple. Grădiniţa, în care 40 de copii sunt înscrişi, are maxim 20 metri pătraţi. E mică şi întunecoasă şi nu este îmbrăcată decât cu un ochi de geam cu o arie de maxim 70 de cm. Grupa de dimineaţa şi grupa de după-amiază îşi desfăşoară activitatea în aceeaşi sală, însă am o bănuială că grupa de după-amiază nu prea se ţine. Prezenţi, la grupa de dimineaţa, sunt doar vreo 7 copii. Şi chiar dacă ar fi veni, jur că nu ar avea loc. Pe uliţă, la ora 11,00 când eram noi în vizită, erau vreo 10 copii cu vârsta „de grădiniţă”. Stăteau pe băncuţele din faţa caselor şi ne făceau cu mâna atunci când treceam pe lângă ei. Nu întrebăm de ce nu sunt la grădiniţă pentru simplu motiv că ştim că dacă s-ar duce, nu ar avea nici măcar aer să respire. Mă gândesc la soarta pe care aceşti copii o au pecetluită din cauza unui sistem bolnav: sunt înscrişi la grădiniţa, şi unii chiar vin,  însă primesc nişte servicii „educaţionale” de tot plânsul; sunt înscrişi, şi chiar se duc, în şcoală primară – însă vai de şcoala respectivă, se duc la şcoala secundară cu speranţa că, măcar acolo, vor învăţa să scrie şi să citească „ca lumea”. Acolo, din păcate, e punctul final al vieţii lor şcolare. Parte dintre ei vor fi clienţii perfecţi pentru programele de tip „A doua şansă” pentru simplu motiv că nu am fost în stare să le dăm o primă şansă reală. Mulţi dintre ei întră în cercul vicios al sărăciei condamnându-şi copiii la aceeaşi traiectorie de dezvoltare. Le dăm în schimb tichete sociale să îşi trimită „sălbaticii” copii la grădiniţa. Inevitabil, mă gândesc la cât de departe de realitate sunt iniţiatorii acestui proiect atunci când cred că pot trata bolile grave din sistem cu banalul piramidon. Mă întristez când văd că acest program ne este vândut ca o soluţie la sărăcia existentă... Fac, mintal, un calcul: 40 de copii (câţi erau în grădiniţa vizitată) x 50 lei/ lună x 8 luni/ an (cât merg la grădiniţă) =16.000 lei an. Pentru 3 ani de grădiniţă înseamnă un efort bugetar de peste 10,000 de euro, doar pentru 40 de copii. Înmulţesc asta cu alte zeci de mii de copii aflaţi în aceeaşi situaţie şi văd dimensiunea banilor aruncaţi pe fereastră, bani ce ar putea fi cheltuiţi pentru a forma şi a atrage resursa umană de calitate mai ales în aceste şcoli sau pentru a asigura cadrul necesar creşterii calităţii sistemului educaţional românesc. Doar simpla „participare” la grădiniţă şi şcoală, nu rezolva în nici un fel problemele pe care aceşti copii le înfruntă în astfel de localităţi ci din contră, poate întări stereotipul conform căruia „este decizia lor să nu performeze”. În realitate, calitatea educaţiei în mediul rural-sărac din România, unde trăieşte aprox. 40% din populaţie, este cam cel descris de mine mai sus, iar „tratamentul” de care are nevoie nu este în niciun caz un program de tip „conditional cash transfer” ci un program de stimulare a dezvoltării resursei umane care provine din astfel de zone, inclusiv prin asigurarea unei tranziţii reale şi de calitate de la grădiniţă către primar-secundar-profesional/ liceal şi universitar. 
Milioane de euro se aruncă pe apa sâmbetei. Nu sunt singurele. Însă sunt, poate, cele mai dureroase!

                                                                                                   Gelu DUMINICĂ

Preluare http://adevarul.ro/news/societate/despre-aruncam-banii-educatie-1_5751560f5ab6550cb89748c8/index.html