Gluma zilei - Nu la asta m-am referit...

 

Dan Diaconu: Statut, bani, bogăție

 

Revin asupra unei probleme discutate, dar cred că subiectul merită. M-a întrebat copilul unor prieteni ce să facă pentru a fi bogat? Are 18 ani și mi se pare excelent că se gândește la asta. Doar că, după ce am schimbat 2-3 păreri cu el, i-am spus că nu are nicio șansă să ajungă vreodată bogat dacă nu-și schimbă modul de gândire. „Mai mult, i-am spus, ai toate șansele să ajungi pe la 35-40 de ani un individ frustrat, ratat și, cu siguranță, sărac!” A căscat ochii perplex întrebându-mă ce e rău în faptul că vrea să fie bogat și că se interesează despre asta. De fapt nu aici era problema.

I-am arătat ceasul pe care îl aveam la mână și l-am rugat să-mi spună sincer părerea sa despre el. „E un ceas comun, mi-a spus, cam vechi. Probabil că un exemplar similar costă 20$-30$”. Așa era. Aveam la mână ceasul pe care-l port mai mereu, un Orient cât se poate de banal pentru unii. Doar că acela e un ceas de om bogat. A căscat și el ochii în momentul în care i-am spus asta. L-a luat să-l cerceteze, l-a întors pe toate părțile, după care s-a dat bătut. Mi-a spus că nu înțelege care-i treaba și că, pentru el, tot un ceas de 20$-30$ rămâne. Ca să-i complic judecata, i-am răspuns că nici eu, dacă l-aș vedea pe jos, nu m-aș obosi să mă aplec pentru a-l lua. Atunci care era treaba? O să aflați imediat.

Eroarea pe care o făcea acel tânăr este una comună multora, anume aceea de a face o confuzie între bogăție și bani. Și, ca să fie ghiveciul complet, mai băgase și statutul în discuție. Mai precis, răspunsul lui la întrebarea „de ce vrei să fii bogat?” era unul standard: „Vreau să am bani și statut”. O teribilă eroare care, fără doar și poate, îi bagă în depresie pe toți cei care persistă într-o astfel de gândire. De aceea vreau să insist asupra problemei pentru a-i ajuta pe cei care încă mai au asemenea dileme.

În primul și-n primul rând, ce înseamnă să fii bogat? Înseamnă o groază de chestii, dintre care a avea bani e cam pe unul dintre ultimele locuri. Știu că afirmația pare dubioasă, dar credeți-mă că fix așa e.  O să vă spun din start că am o teribilă definiție a bogăției: a fi bogat înseamnă să dormi bine. Dacă ai un somn liniștit, dacă te trezești plin de energie, dacă zâmbești și nu te simți trist din orice rahat, atunci, în mare, înseamnă că ești bogat. Nu subestima definiția pe care am dat-o, chiar dacă te simți dezamăgit. În realitate conține în ea mult mai multă  înțelepciune decât s-ar putea crede la prima vedere. Și-acum să luăm elementele pe rând deoarece simt că toată lumea acum își lungește urechile încercând să ajungă pe scurt la capitolul bani.

Banii, în esență nu au valoare. Dorința oamenilor de a deține bani este de fapt un instinct primitiv care încearcă să simplifice totul, să croiască o scurtătură spre fericire. Cei care vor să înțeleagă toate aspectele banului, ar trebui să-și pună o întrebare simplă: de ce toți cei care ajung să fie loviți de bani, în cel mai bun caz, se întorc la sărăcie, iar în cel mai rău caz își pun capăt zilelor? Credeți-mă că așa se întâmplă, ceea ce ar trebui să vă sugereze că drumul spre pseudo-îmbogățire este unul fals. Știu, nu mă credeți, dar dacă veți avea răbdare să citiți până la cap, veți înțelege fenomenul.

Revenind la bani, există șablonul conform căruia „doar hoții au bani”, ceea ce, desigur, e fals. Mai mult, sunt unii care spun că „hoții sunt ăia din politică deoarece reușesc să se cocoțeze pe diverse funcții de pe urma cărora se îmbogățesc”. Și uite-așa, am ajuns la noțiunea de statut. Unii confundă o funcție sau o meserie cu un anumit statut, ceea ce, din nou, e fals. Într-adevăr, putem vedea statutul ca pe o poziționare a individului în societate. Așa arată treburile dacă facem o fotografie. Ceea ce nu înțelege tot omul este ceea ce se întâmplă cu un individ după ce-și pierde statutul. Ce se alege de un premier după ce nu mai e premier sau de un președinte după ce nu mai e președinte? Aveți câțiva foști președinți sau premieri în viață: Iliescu, Constantinescu, băsescu, Cîțu, Orban, Adrian Năstase, Ponta etc.. Vi se pare că vreunul dintre ei mai e perceput ca având un anumit statut? Desigur nu. Ce se întâmplă cu un judecător sau cu un procuror după ce ajunge la pensie? De obicei nu-l mai salută nimeni pe stradă. Și, din nou, de cele mai multe ori, acești oameni ajung la depresii, iar pentru a scăpa se alimentează continuu din propriul lor trecut. „Când eram eu general în armata română” – obișnuia să-mi spună un bătrân general care, la un moment dat a jucat un rol de-a dreptul covârșitor în istorie. Acel om se hrănea din trecut. Chiar și pentru un om în vârstă, care „și-a trăit traiul”, o asemenea înțepenire în trecut nu e benefică. Doar că el trăia aceeași frustrare a pierderii statutului.

Iată-ne ajunși la momentul unei prime concluzii. Nu întâmplător am așezat termenii în acest fel în titlu. Credința oamenilor este că treburile merg în felul următor: cucerești cumva un statut, acest statut îți aduce bani, iar banii bogăție. Ei bine, primii doi pași îi fac toți cei pe care-i aveți ca model de reușită în viață. Însă 99% dintre ei nu reușesc să ajungă la al treilea pas. Se îneacă după ce au bani. Și, dacă le veți urmări evoluția de după ce au ieșit din „perioada de succes” a vieții lor, veți putea constata că, în cel mai bun caz, în urma lor nu a rămas decât o casă imensă, din care folosesc 1-2 camere, restul deteriorându-se precum casele bântuite. Oamenii care folosesc statutul pentru a se îmbogăți, de fapt sunt extrem de asemănători celor peste care dă norocul la loto: au la un moment dat bani, dar apoi banii le fug printre degete. De bogați nu ajung să fie bogați niciodată! Pentru că nu știu ce este bogăția. Iar dintre cei 1% care reușesc să ajungă bogați(în sensul pe care-l voi explica în continuare), majoritatea nu sunt bogați după definiția pe care am dat-o la început deoarece, cel mai probabil, banii făcuți prin fraudă nu-i lasă să doarmă liniștiți.

Trebuie așadar să înțelegeți este că bogăția nu vine prin intermediul statutului și, mai mult, că aceasta este cauza concepției generalizate conform căreia „bogați sunt doar hoții”. Nu-i așa! Într-adevăr, hoții pot avea bani, dar bogați nu vor fi niciodată! Doar opinia publică, avidă de confirmarea acestei presupuneri își va concentra privirea asupra altui infractor care-o duce vremelnic bine, după ce fostul infractor „la modă” a picat. Însă, ceea ce trebuie să știți este că există și o altă metodă, cât se poate de etică și care nu implică teribilele compromisuri care-i bagă în pământ pe cei rătăciți pe calea greșită.

 

De fapt, procesul este absolut invers. Prima dată trebuie să fii bogat, apoi vei avea bani și abia apoi vei ajunge la un statut. Știu că sună ciudat și oarecum dezamăgitor, dar fix asta-i succesiunea. S-o luăm cu începutul. Ce înseamnă să fii bogat și de ce cei care au bani de fapt nu sunt bogați? Din punct de vedere uman, așa cum am mai spus, a fi bogat înseamnă să dormi bine. Asta se cam întâmplă din copilărie până când nu-ți mai dau părinții banii de buzunar sau, cum am spune, din momentul înțărcării tale financiare. Când părinții ți-au arătat ușa(sau nu mai pot să te susțină), încep frustrările. E simplu de înțeles de ce: pentru că nu ai fost pregătit pentru viață. Desigur, trebuie să câștigi ceva bani pentru a avea un început. Ceea ce nu înțelegi ca tânăr este faptul că nu ai de ce să nu dormi nopțile. Tu poți face orice, poți să intri și cu capul în parapet deoarece când ești jos o poți lua mereu de la zero. Și, în plus, ai avantajul vârstei: tu ai timp, în timp ce ceilalți, mai în vârstă, nu au timp. Așadar, trebuie să începi să acumulezi. Și, în același timp, să investești. Ce înseamnă să investești? Înseamnă ca suma investită să valoreze mai mult decât la momentul investiției și să-și aducă ceva bani în mod regulat. Un spațiu comercial pe care-l cumperi pentru a-l închiria e o investiție, o cotă parte dintr-o companie s.a.m.d. Scopul este acela de a ajunge să trăiești din ceea ce-ți produce investiția ta. Ai făcut o firmă care funcționează? Perfect! Nu te opri aici, următorul pas trebuie să fie cel de a te transforma în investitor, adică să o faci să funcționeze fără implicarea ta. Nu-mi spune că nu se poate! Abia după ce ai făcut BINE acest pas, poți spune că ești investitor deoarece din acea firmă îți vin bani fără să te implici, iar tu te poți implica în alte proiecte. Desigur, firmele nu sunt singurele investiții. Dacă ai un salariu bun, poți să-l menții și să investești în companii cotate la Bursă, în imobiliare sau în alte direcții. Pentru asta e nevoie de experiență. Cum o obții? Citind. În general trebuie să citești, să te educi continuu. În ceea ce privește bursa, trebuie să procedezi exact așa cum îți recomand să procedezi cu TOATE investițiile tale: gândind pe termen lung. Mă rog, probabil vom mai vorbi în viitor despre diversele strategii de investiții, nu ăsta e scopul articolului de față.

În momentul în care poți trăi din investițiile tale, te poți considera bogat financiar. În mod sigur vei vedea că atunci poți dormi liniștit, fără să existe vreun stresor care să te facă să nu dormi nopțile. Mă rog, mai sunt multe elemente care țin de viața personală pe care trebuie să ți le pui în ordine pentru a fi cu adevărat bogat. Dar înțelegi bine asta.

Treptat, după ce obții și banii, statutul vine de la sine. Acum e o problemă și aici. Nu prea trebuie să te gândești la statut deoarece nu valorează absolut nimic. Cei cu capul pe umeri înțeleg și nu dau doi bani pe asta. Însă l-am introdus în ecuație deoarece sunt câțiva care devin obsedați de statut. Și, de aceea, încep să-și forțeze averea, să caute să o multiplice cu orice preț gândindu-se că așa vor obține ceva. Ceea ce trebuie să știi este că dacă ai atins 5 milioane de dolari(de fapt vreo două, dar am mai „rotunjit” eu suma), poți trăi fără să mai faci nimic. Asta ar trebui să-ți asigure un confort mental pentru a te putea ocupa de ceea ce vrei, de ceea ce te pasionează. Absolut nimic nu valorează mai mult – în termeni pământeni – decât pasiunea ta. Și-ar mai fi ceva, de o importanță covârșitoare, dar pe care o vei descoperi după ce devii bogat.

 

Pun punct deoarece și-așa am întins-o mult! Rezumând, totul e simplu: „Vrei să fii bogat? Dacă răspunsul tău e afirmativ și dormi bine noaptea vezi că ești deja bogat!” Crede-mă!

 

Autor: Dan Diaconu

Sursa: https://trenduri.blogspot.com/

Victor Ponta: Bani pentru Iohannis

 Este nevoie de bani sa platim ce a consumat Iohanis ( cu Orban - Cîțu - Ciucă) ; dar nu cred ca trebuie sa plateasca populatia - nici firmele mici si mijlocii. Eu sunt cel care am redus toate taxele ( inclusiv pentru multinationale) - asa ca eu pot sa spun ca acum, cand e greu, cei care au castigat mult dupa “Pandemie” si dupa “Ucraina” isi permit acum sa dea ei primii banii . Nu se pune problema sa ii gonim din Tara - nici sa piarda bani - doar sa participe din banii castigati sa dea o parte mai mare pana ne echilibram dupa dezastrul “penelist”! Iar Comisia Europeana , care tacut 3 ani ca “porcul in porumb” cand România s-a imprumutat 100 de miliarde de euro fara sa ramana nimic in Tara - poate să mai stea cu ochii închisi si să se ocupe de Ucraina! #numazic !

https://www.gandul.ro/.../de-aici-ar-trebui-sa-inceapa...

Aforismul zilei - Marius Torok

 

Aforismul zilei

Bani pentru carti: profesorii vor primi 100 de euro, iar elevii vor primi 50 de euro

Atat elevii, cat si profesorii din invatamantul preuniversitar ar putea beneficia de fonduri de la autoritati pentru achizitionarea de carti si carti electronice, conform unor propuneri legislative inregistrate la Senat pentru dezbatere.

 Doua proiecte de acte normative, si anume Propunerea legislativa privind stimularea achizitionarii de carti si carti in format electronic, necesare pentru elevi, in invatamantul preuniversitar si Propunerea legislativa privind stimularea achizitionarii de carti sau carti in format electronic, necesare imbunatatirii calitatii activitatii didactice, in invatamantul preuniversitar, ce au fost inregistrate recent la Senat pentru dezbatere, prevad acordarea de bani anumitor elevi si profesorilor pentru cumpararea de carti.

 Pentru a se putea aplica, propunerile legislative au nevoie de aprobarea ambelor camere ale Parlamentului, de promulgarea prin decret prezidential si de publicarea in Monitorul Oficial.

 Conform acestor documente, elevii si profesorii vor primi bani pentru achizitionarea cartilor. Mai exact, elevii absolventi ai primului an de studiu de la inceputul fiecarui ciclu scolar, adica cei ce finalizeaza clasa pregatitoare, clasa a V-a si clasa a X-a, vor putea primi, la cerere, echivalentul in lei a 50 de euro pentru cumpararea de carti si carti in format electronic.

Mai mult, toate cadrele didactice titulare sau suplinitoare calificate din invatamantul preuniversitar ar putea primi de la stat echivalentul in lei a 100 de euro pentru cumpararea unor carti tiparite sau in format electronic.

Initiativa nu este una noua. In trecut s-au mai oferit bani profesorilor pentru achizitionarea unor carti, dar, in contextul crizei economice si a masurilor de austeritate din 2010, s-a renuntat la aceasta.

Autor: Gavrila Cristina

Sursa: PortalInvatamant

Bani pentru 16 primării din Maramureş

În şedinţa de joi, 27 iulie 2017, Consiliul Judeţean Maramureş a alocat sume din cota de 20% pentru 16 oraşe şi comune din judeţ.

Banii sunt destinaţi pentru achitarea arieratelor administraţiilor locale, în ordinea cronologică a vechimii acestora, pentru rambursarea ratelor la împrumuturile contractate sau pentru susţinerea proiectelor de infrastructură care necesită cofinanţare locală pe anul 2017.

SUMELE  PRIMITE:

Ulmeni - 200.000 lei;

Seini - 100.000;

Cavnic - 100.000;

Şomcuta Mare - 50.000;

 Ariniş - 75.000;

 Botiza - 75.000;

Rozavlea - 50.000;

Onceşti - 50.000;

Băiţa de sub Codru - 50.000;

Mireşu Mare - 75.000;

Săcălăşeni - 50.000;

Oarţa de Jos - 50.000;

Rona de Jos - 75.000;

Cerneşti - 75.000;

Budeşti - 5.000;

Bogdan Vodă - 5.000 lei.

Proiectul de hotărâre a fost adoptat cu 24 de voturi pentru. Consilierii din opoziţie nu au votat.

                                                                                                                    C.V.

EDITORIAL

Pentru aleși și-al lor comând,

guvernul are bani oricând...

            Deseori stau și mă gândesc la șansa pe care ne-a dat-o bunul Dumnezeu de a trăi (de parcă nici n-am fi) în făcătura numită democrație originală, unde totul se petrece ca în lumea nonsensului din poveștile lui Lewis Carroll: cu nelegiuți care elaborează legi și oameni vrednici care-și iau lumea-n cap, cu penali putrezi de bogați și atâția oameni săraci lipiți pământului, cu mine declarate nerentabile și închise, deși ele conțin aur în stare nativă, cu circa o jumătate de hectar de teren arabil (pământ bun de uns pe pâine!) pe cap de locuitor, dar lăsat în paragină și deja înstrăinat în proporție de 50%, pentru ca guvernanții posdecembriști să umble cu limba scoasă după împrumuturile din care, pe urmă, vor fi cumpărate peste 60% din alimentele ce ajung pe mesele românilor tot mai apatici, pe scurt, cu-alegători mereu driblați de-aleșii lor nerușinați.

            Dar cum starea asta dezastruoasă de lucruri nu-i o întâmplare, ci reprezintă axioma postdecembrismului antinațional, este cazul să ne întrebăm: Cât din tragedia noastră revine electoratului și cât se datorează acelui tainic și atotputernic sistem mafiot, căruia nici măcar primii oameni în stat n-au izbutit să-i vină de hac? Dimpotrivă, la sfârșitul mandatului, Emil Constantinescu ne spunea cu resemnarea aflătorului în treabă că a fost învins de sistem, iar Traian Băsescu se arăta mulțumit de scorul egal cu acesta, după un „meci” întins pe durata a zece ani!

            Nu cumva respectivul sistem este indestructibil întrucât se compune din năravurile fanariote și din deprinderile balcanice ale tuturor participanților la tragicomedia numită politica dâmbovițeană postdecembristă? Căci numai așa avem explicația logică a pretinsului fatalism găzduit în propoziția limită „La noi nu se mai poate face nimic!”: fie că pe aceste meleaguri și în aceste triste vremuri pentru țară și nație, demnitatea și curajul sunt pe cale de dispariție, fie că, aidoma celor mai mulți dintre preoți și medici, cam toți aventurierii politici pornesc la drum cu mârșavul gând de a se căpătui, indiferent de mijloacele întrebuințate (minciună, înșelătorie, lingușeală, ipocrizie, trădare, hoție), fapt pentru care eventualele rudimente de omenie și cinste din faza de început nu au nicio șansă în confruntarea directă cu adversari precum „Banii n-au miros” sau „Piară lumea, numai eu să-mi beau în tihnă cafeaua”...

            Dar iată cea mai proaspătă sfidare a aleșilor, deopotrivă stângaci, dreptaci și ambidextri (a se citi traseiști). Firește, programul de guvernare Grindragnea este fără cusur (în teorie) și, potrivit angajamentelor luate de către ipochimenii direct implicați, va fi înfăptuit la virgulă (la Sfântul Așteaptă). Atâta doar, ne înștiințează cu seninătate dubioasa Lia Olguța Vasilescu (aia care are dosare pe rol și recent i-a spus în față lui Grindeanu: „Măi pulifrici, aud că spui că mă dai afară din guvern. Vezi să nu zbori tu...”), că nefiind în momentul de față și pe viitor bani la buget pentru căței, în derularea celebrului program au intervenit câteva mici, dar esențiale schimbări.

            Mai exact, cadrele sanitare și educatorii, da, vor beneficia de majorări salariale, însă nu de la 1 iulie, cum actualii manevranți politici au tot clamat în dreapta și în stânga, ci de la 1 ianuarie 2018. Dar și atunci doar cu 25%! La urma urmei cu o nimica toată, căci până atunci, fiind întrunite toate condițiile (investiții ioc, noi împrumuturi externe pentru consum), nici inflația nu va sta cu mâinile în sân.

            În schimb, sunt bani la buget pentru toate categoriile penale, respectiv cu acte în regulă, și mai puțin penale (în devenire) de aleși: șparlamentari, președinți și vițeipreședinți de Consilii Județene, primari, consilieri. Dar o majorare nu oricum, ci cu un mizilic de...100%. Că, de, toată haita asta trebuie să trăiască mai departe ultraporcește și, în plus, să-și recupereze și marile cheltuieli făcute în campania electorală pentru binele și fericirea concetățenilor de partid și clan. Altminteri, mai mult de la program ei vor lipsi și vina nu a lor va fi...

            Sighetu Marmației,                                                         George  PETROVAI

                8 iunie 2017

Prof. dr. psihiatru Aurel Romilă: ”Performanța se măsoară azi doar în putere, bani și sex. Trăiesc tra­gic această soartă a poporului român…”

N-a făcut caz de marile sale reuşite, cum n-a ţinut nici să iasă în faţă cu orice preţ. În spatele discreţiei şi a modestiei în care s-a învăluit o viaţă întreagă, se ascunde însă unul din marii profesionişti ai României. Doctor în medicină, profesor şi iniţiator al secţiei de Resocializare din cadrul spitalului “Al. Obregia” din Bucureşti, Aurel Romila este şi autorul unei “Psihiatrii” ce a devenit manual de referinţă printre cunoscători. O somitate a medicinei, ale cărei cercetări au făcut istorie, o minte curioasă şi neobosită în căutări, care a extras din psihiatrie o filosofie de viaţă. 

De unul singur, la zece ani

– Domnule doctor, nu sunt psiholog, dar vă pro­pun totuşi jocul întoarcerii în timp. Poartă copilăria în ea sâmburele a ceea ce aţi devenit peste ani?

– Am făcut mereu eforturi să rămân în prezent. Cu toate astea, sunt convins de o idee pe care am re­gă­sit-o şi la H. Bergson, şi anume, că viitorul nu e posibil dacă nu-ţi analizezi în detaliu trecutul. Aşa mi-am dat seama că ar trebui să-mi reiau biografia, ca să înţeleg mai bine care au fost momentele care au dat durată vieţii mele. Acum, la vârs­ta mea, de aproa­pe 80 de ani, pot spu­ne cu certitudine că momentul-cheie a fost dispariţia tatălui meu, când eu aveam zece ani. Am crezut atunci că am pierdut tot, că s-a sfârşit lumea. Mama a suplinit însă extraordinar ab­senţa tatălui. Nu s-a mai căsătorit, ci şi-a dedicat tot efortul să mă ţină la şcoală, la Bucureşti.

– De unde vă trageţi?

– M-am născut la Medgidia şi, ca toţi copiii de dobrogeni, visam să ajung la şcoală la Constanţa. Nu ve­deam mai mult de atât. Eram un copil obişnuit, me­diocru la învăţătură, din­tr-o familie ceva mai înstă­rită. După moartea tatălui, care m-a afec­tat mult (lu­ând în considerare şi contextul is­toric şi politic, era anul 1944), învăţătoarea a sfătuit-o pe mama să mă dea la o şcoală mai bună, din Ca­pitală, ca să nu mă pierd. Îmi amintesc bine vorbele învăţătoarei. Mi-a zis: “Să ştii că n-ai de ce să te temi. Ce ai învăţat tu e valabil şi la Bucureşti, şi peste tot în lume. Mate­ma­tica e aceeaşi, gramatica e aceeaşi.” Am plecat deci destul de speriat la Bucureşti, unde am fost înscris la Liceul “Mihai Viteazu”, ca intern, iar mama s-a în­tors, desigur, la Medgidia. Acum ar fi de neconceput să-ţi laşi copilul singur la zece ani.

– Nu v-a marcat singurătatea din copilărie? Nu s-a plătit scump curajul ăsta?

– N-am lăsat singurătatea să mă acapareze. A predominat, în anii aceia, instinctul de supravieţuire. Eram preocupat să mă adaptez. Eram, din multe puncte de vedere, inferior faţă de colegii mei bucu­reşteni. Aveam mult de recuperat, mai ales la limbi străine. Şi o făceam de unul singur, în timp ce de ei se ocupa cineva, aveau preparatori şi acasă. Încet, încet, tocmai din singurătate şi din îndârjirea mea mi-am extras energia care m-a împins înainte. Îmi amintesc că vara, când reveneam la Medgidia, mă verifica fosta mea învăţătoare. Notele mele erau des­tul de mici, speram în secret că mi se va da voie să mă întorc acasă, însă ea m-a încurajat cu multă căl­dură să continuu. Cum, de altfel, au făcut-o şi pro­fe­sorii mei din Bucureşti, care mi-au apreciat de foar­te devreme claritatea şi limpezimea gândirii. Lite­ratura o studiam cu Vladimir Streinu, iar matema­ticile cu fratele scriitorului Ionel Teodoreanu. Ca să mă susţină, acesta din urmă s-a oferit chiar să-mi dea o cămăruţă la ei acasă, un fel de ca­meră a servitoarei, cum era pe vremuri, ca să mă apropie de familia lor. Eu însă am fost foarte reticent, n-am acceptat, mi-a plăcut să rămân cu colegii mei de la internat. În orice caz, m-a încurajat enorm să nu cedez, oricât de greu ar fi, fiind convins că eu voi urma matematica. Nu mai ştiu cât m-a afectat sau nu singurătatea aceea, ştiu doar că n-am fost niciodată un euforic. N-am avut mari distracţii în tinereţea mea, nici aniversări deosebite, am avut o viaţă foarte aus­teră, ale cărei singure bucurii erau faptul că reuşeam să trec de la un an la altul.

“Când am ales psihiatria, colegii au crezut că am înnebunit”

– Şi când toată lumea se aş­tepta să urmaţi Ma­tematica, aţi ajuns la Medicină.

– A fost un declic care s-a produs brusc şi care are legătură cu faptul că mi-am pierdut tatăl atât de de­vre­me. Voiam să fac o meserie care să prevină dra­mele de genul ăsta, care să ajute, care să susţină viaţa. Şi am făcut-o cu pasiune. Am fost cu mult mai bun la facultate decât în şcoala generală şi în liceu. Colegii mă priveau ca pe un lider, iar profesorii voiau să mă ia fiecare la catedra lui, să rămân în mediul uni­ver­sitar. Eu nu cedam însă, nu mă interesa nici fizio­logia, nici anatomia, mi se părea că mă îngustez dacă ră­mân la o disciplină atât de strictă. Aşa că am în­ceput să duc o viaţă dublă. Când aveam cursuri, eram la facultate, dar când eram liber, eram la biblio­tecă, la teatru, la concerte. Îmi amintesc ziua când, plim­bându-mă prin Bucureşti, am trecut pe lângă Ateneu şi mi-am zis: “Domnule, dar eu n-am intrat niciodată aici!”. E greu de spus ce mi se întâmpla, erau căutări in­terioare, care pot explica de ce nu mi-a fost nicio­dată suficientă medicina.

– Simţeaţi că omul e mult mai mult de atât?

– Niciodată nu m-a sa­tisfăcut aspectul ana­to­mo-fiziologic. Nu m-au în­cântat cadavrele, ope­raţiile, eu eram tot timpul cu mintea pe deasupra, mă interesa ansamblul, nu concretul. Or, am mai spus-o, cei că­rora le place întregul nu sunt oameni foarte realişti. Am avut cu­rajul să gândesc în ma­re, de foarte devre­me, deşi nu ştiam atunci că trebuie să mai adaug ceva în schemă.

– Acel ceva fiind…?

– Acel ceva fiind ceea ce am înţeles mai târziu, când am ales psihiatria. Când m-am întors din Ar­deal, unde-mi făcusem rezidenţiatul, am dat examen de intrare în Bucureşti. Aş fi putut lua radiologie, ORL, oftalmologie, dar am ales psihiatria. Colegii au crezut că am înnebunit. Însă eu m-am dus după ceea ce-mi lipsea din om, din tablou. Nu luasem în con­siderare spiritul. Or, spiritul fiinţei umane e o valoare indiscutabilă, de la care ar trebui să plece orice medic. Orice ar fi, chiar dacă ar face zece Alzheimere, voi preţui întotdeauna omul ca pe un copil al lui Dumne­zeu.

– Domnule doctor, aţi putea da o definiţie su­fle­tului?

– Sufletul e o noţiune populară. Psihiatria nu pune semnul egal între suflet şi psihic. Psihiatriei îi con­vine noţiunea de psihic, sufletul e doar partea afec­tivă, cea mai profundă, care e legată de inconştient. Omul e un ego cu două laturi, ceea ce se vede (cor­pul) şi ceea ce nu se vede (spiritul). Trupul şi spiritul sunt un sine. Suntem deci un ego susţinut de un sine. Am fost întrebat la o conferinţă “Bine, dar ce este ego-ul?” Răspunsul e acelaşi ca în cazul întrebării “Ce este Dumnezeu?” Ego-ul este ceea ce ne con­duce, dar nu se vede.

“Populaţia României se împarte, în mare măsură, între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depresivi)”

– În ultimele decenii, numărul persoanelor afec­tate de tulburări psihice este în creştere peste tot în lume, iar România se află pe locul trei, cu aproape 300.000 de bolnavi. Cine e de vină că am devenit atât de dezechilibraţi psihic?

– Dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare mă­sură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depre­sivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recu­noaşte? Cea mai gravă consecinţă a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut se­lecţia umană. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează nişte incapabili care ne pun piedici. Suntem condamnaţi la ratare de nişte psihopaţi. Şi asta nu de ieri, de azi. Iorga, Titulescu, câţi oameni de valoare nu au fost eli­­mi­naţi din societate de nişte nimicuri, de nişte ano­nimi? Dacă vii şi le vorbeşti oamenilor de norma­li­tate, bun simţ, armonie, transcendenţă, spirit, te vor acuza că ai citit prea multe broşuri. Performanţa se măsoară azi doar în putere, bani şi sex. Trăiesc tra­gic această soartă a poporului român. N-o să iau mi­traliera să fac circ, precum Vadim. Dar nu pot să nu mă întristez.

– Am vorbit de boală, dar nici graniţele nor­ma­lităţii nu mai par azi chiar atât de fixe. Ce în­seam­nă, de fapt, normalitatea?

– Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu dege­tul? Aţi văzut Eurovisionul şi femeia cu barbă? Aţi văzut cum a fremătat lumea de aplauze? E nor­mal? Nu. Normalitatea e o stare de echilibru şi armo­nie în­tre cunoaştere, afectivitate, inteligenţă şi voinţă. Când una din acestea e excesiv dezvoltată sau sub­dez­­voltată, armonia se pierde şi apare boala sau su­ferinţa. 90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi, o societate care şi-a pierdut valo­rile de bine, frumos, adevăr şi dreptate. Şi mai ales de non-nocivitate. În medicina romană, primul în­demn era non nocere, să nu faci rău!

“Despre Dumnezeu e mai bine să taci!”

– Credinţa în Dumnezeu e şi ea parte din ecuaţia normalităţii?

– E fundamental să pleci de la premisa existenţei unei alte realităţi transcendente. Însă trăim într-o lume de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta. Mai ales în mediul psihiatric, lumea e plină de prejudecăţi. Cum adică divinitate? Istoria umanităţii a depăşit faza mi­tică. Acum e supremaţia omului! Dar credinţa e o for­ţă extraordinară, care te înalţă. Ce l-a ţinut pe Brân­coveanu să nu cedeze, dacă nu credinţa? Dar nu mă pu­neţi să vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu tre­buie rostite toată ziua bună ziua, că-şi pierd înţele­sul. La fel cum nu spui toată ziua “bună ziua”, “te iu­besc!”, că se banalizează, şi despre Dumnezeu e mai bine să taci.

– Totuşi, e de folos rugăciunea în bolile psihice? Sunt mai receptivi la tratament pacienţii cre­din­cioşi?

– S-a dovedit deja în urma unor experienţe şi teze fă­cute la Voila şi la Piteşti, ca să vorbim numai de ţara noastră, că mersul la liturghie, spunerea unor rugăciuni în momentele de criză, îi linişteşte enorm de mult pe pacienţi, îi face mai cooperanţi, iar trata­men­tul medicamentos dă rezultate mai bune. Cre­dinţa e de foarte mare ajutor. De fiecare dată când simt un pic de deschidere la pacienţii mei necre­dincioşi, le propun pariul lui Pascal: dacă tu crezi şi Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic. Dar dacă crezi şi există, câştigi totul! Dincolo de asta, însă, psihiatrii trebuie să fie foarte atenţi când vine vorba de excesul de religiozitate, fiindcă poate fi simptomul unui dezechilibru psihic. O fostă pacientă şi-a neglijat trei ani de zile soţul, nu s-a atins de el, fiind dedicată pos­tului, mai abitir ca măicuţele de la mânăstire. Alteia i s-a părut că nu i-a îmbrăcat pe cei goi, a apucat-o frenezia şi şi-a dat toate hainele pe care le avea. Aţi auzit, probabil, de cazul celebru al lui Petrache Lupu de la Maglavit. Pe mărturiile lui s-a ridicat o biserică. Însă marele profesor neurolog Gh. Marinescu l-a che­mat să-l examineze. Şi ce a descoperit? Că avea si­filis nervos, care dă halucinaţii. Aceşti oameni tre­buie ajutaţi să-şi regăsească echilibrul. Să nu mă înţe­legeţi greşit, nu exclud posibilitatea unor revelaţii divine. Eu însumi am avut revelaţia credinţei, văzând un tablou de Rafael, la Muzeul de Artă din Viena. Re­prezenta o madonă de o frumuseţe neomenească, de o puritate a culorilor ca­re m-a făcut să cred de­finitiv în Maica Domnului. Însă revelaţiile adevărate, legă­turile fine, superioare, nu sunt concrete.

– Domnule doctor, sun­teţi mereu înconjurat de bolnavi. Cum faceţi să nu vă lăsaţi contaminat de nefericirea lor?

– Am luat de peste tot, din isihasm, din india­nis­tică, din ortodoxie, din medicina tibetană, din me­ditaţie, tot felul de învă­ţături care să mă ajute să-mi păstrez echilibrul. Din ele extrag ceea ce voi aţi putea numi fericire. Însă eu nu-i spun aşa, prefer să-i spun muzică interioară. Mă duc acum acasă, de pildă. Ai mei ştiu că vin obosit de la clinică şi-mi dau ceva de mâncare. Dar asta nu e esenţial. Esenţial e că mă retrag la ale mele. Care sunt ele? Soluţia mea e eclec­tică, nu e o pilulă. E un mix în care intră rugăciunea, lectura, muzica…

– Sunteţi un adevărat cunoscător al muzicii. Poate fi ea şi o formă de terapie?

– Muzica poate fi o cale de autocu­noaş­tere. Ea cere răb­dare, o simfonie nu se în­ţelege din pri­ma, dar pâ­nă la urmă e o for­mă de iniţiere. Pui un disc şi din­tr-o dată te simţi mai puţin sin­gur, muzica te poartă şi te invită să priveşti înlăuntrul tău. Şi ce găseşti acolo? Melan­coliile lui Chopin, fră­mântările lui Beethoven, transpa­renţa lui Mozart, gra­vitatea lui Bach, care scot la suprafaţă pro­priile tale angoase, spaime, nelinişti, bucu­­rii. Retrăindu-le, te cureţi, te linişteşti şi te echi­li­­brezi. Cred că pasiunea mea pentru muzică a fost chiar mai puternică decât cea pentru medicină, din moment ce s-a transmis mai departe. Înainte de a se naş­te copiii mei, aveam deja pian în casă şi toate co­lecţiile muzicale. Au făcut amândoi muzică, n-a vrut niciunul să audă de medicină. Ginerele meu e muzi­cian şi el, conduce “So­cie­tatea Bach”. Chiar acum o săptămână, a­mân­doi copiii au avut concert la patru mâini, la Ateneu.

– Vă simţiţi împli­nit după atâţia ani de ca­rieră? Aţi găsit în psi­hiatrie o cale de înţele­gere a lumii?

– Nu. “Împlinire”, “fericire” sunt cuvinte prea mari pentru mine. Sunt noţiuni pe care nu le pot ad­mite integral, nu le înţeleg încă la modul profund, sincer o spun. Aşa cum nu înţeleg moar­tea sau sensul vieţii. Nu am răspunsuri la marile întrebări ale exis­tenţei. Poate tocmai de aceea am preţuit mai mult în­trebările. Mai presus de teologi şi de artişti i-am so­cotit mereu pe filosofi. Filosofia a fost secretul vieţii mele, inepuizabila mea pasiune, din care am extras mustul care m-a dus mai departe. Dacă vii la mine acasă, ai să întrebi unde sunt psihiatria, me­di­cina? Sunt şi tratatele medicale pe undeva, pe-aco­lo, dar bi­blioteca mea e o bibliotecă de filosofie. Am avut de tânăr marea curiozitate să citesc în ori­gi­nal, fiind convins că toate traducerile mă “tra­duc”. Des­pre posteritate nu-mi fac iluzii, e plin la “Bellu” de oameni mari. Nu mă intere­sează decât să am un cerc de continuatori, care să ducă mai departe ideile mele. Cu toate astea, nu m-am oprit din căutări. Încerc să nu rămân în urmă, mă in­formez tot timpul online, citesc reviste, particip la congrese. Aş putea foarte bine să zic, la vârsta mea, gata, cântecele astea nu le mai pot auzi! Dar nu se poate aşa, informaţia nu ră­mâne veşnic aceeaşi, totul se schimbă, trebuie să lupţi pentru fiecare condiţie, să o atingi şi să lupţi apoi ia­răşi, ca să o depăşeşti. Mintea şi inima trebuie antre­nate tot timpul, echilibrul, normalitatea trebuie recu­cerite permanent, nu sunt o ştampilă valabilă veşnic.

– Beethoven a fost întrebat cândva ce pre­ţu­ieşte mai mult dintre toate calităţile umane. Răs­pun­sul lui a fost: bunătatea. Vă pun şi dvs., la fi­na­lul dialogului, aceeaşi întrebare. Dvs. ce aţi alege?

– Sunt totuşi un tip care a trăit 45 de ani în so­cialism. Eu preţuiesc libertatea. M-ar îngrozi, ca sub diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mi­zerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.

                     gandeste.org

Gluma zilei - Din dragoste pentru...bani!

                                                      Doi scoţieni stăteau de vorbă:
                                               - Fata mea s-a căsătorit cu un american!
                                               - Pentru bani sau din dragoste?!
                                               - Din dragoste pentru bani!

Despre cum aruncăm banii în educaţie

Văd, pe ştiri, ca în curând va fi posibilă acordarea tichetului de 50 de lei menit să „motiveze părinţii” să îşi trimită copiii la grădiniţă (Programul „Fiecare Copil la Grădiniţă”) valabil şi pentru copii mai mici de 3 ani. Chestiunea asta e văzută ca un mare succes a celor de la OvidiuRo şi o mare reuşită a celor din Guvern. Cum săptămâna trecută am fost pe teren, în judeţul Bacău, şi am vizitat câteva comunităţi super amărâte (judeţul fiind unul dintre cele mai sărace din România) care sigur vor beneficia de prevederile acestei minunate legi, vreau să vă împărtăşesc câteva dintre ideile care îmi străfulgerau mintea la citirea mai sus-menţionatei măsuri: În respectiva localitate există un sat unde toţi locuitorii sunt romi. Ca să ajungi la ei, trebuie să urci un deal, destul de abrupt. Urmează un mic drum pietruit şi mai apoi treci printr-o pădure. Comunitatea (satul) care are vreo 800 de suflete, este destul de săracă şi cu mulţi copii mici, aşa cum şade bine atât celor mai sărmani cât, mai ales, romilor-sărmani. Şcoala, cu tot cu grădiniţă, are maxim 120 metri pătraţi. Pentru că nu are loc pentru toate cele 5 clase (câte o clasă pe nivel de la pregătitoare la clasa a IV-a) s-a „improvizat” o clasă pe holul micii căsuţe ce se numeşte şcoală. Coordonatorul structurii (doar 2 cadre didactice erau prezente în momentul vizitei noastre – un învăţător şi „doamna de sport”) ne-a povestit că „acum e bine” şi că până de curând, atunci când ploua, le curgea apa în clasă. Toate cadrele didactice sunt suplinitoare (excepţie învăţătorul care ne este ghid) şi nu există nimic altceva decât nişte bănci şi o tablă. Îmi vine în minte şcoala descrisă de Creangă în amintirile sale şi mă abţin să nu mă uit după vreun Sfânt Niculae folosit in procesul educativ. Rezultatele copiilor sunt foarte slabe (nici nu ar avea cum să fie altfel), bucuria majoră fiind să ştie să scrie şi să citească bine. În momentul în care am ajuns în şcoală, muzica romani răsuna dintr-o boxă obosită şi „toţi copiii prezenţi” (vreo 15) pregăteau un „moment artistic” ce va fi prezentat zilele următoare la un eveniment. După cum vă daţi seama, era cu dat din şolduri, bluza prinsă sub sâni şi multă veselie. Ce mă enervează cel mai tare când văd astfel de „acţiuni multiculturale” nu este neapărat faptul că toată lumea crede ca suntem buni doar la dat din şolduri, ci că „profesorul de dans” este un gadjo care nu are nicio legătura cu ceea ce înseamnă decenţa şi cunoaşterea dansului tradiţional rom.  Din clasa a V-a se duc în „şcoală mare”, adică aia din vale (vreo 4-5 km distanţă), şi rezultatele încep să fie şi mai proaste. Ni se spune că „vine microbuzul şcolar să îi ia şi să îi aducă” informaţie care contrastează puternic cu şirul de copii pe care îl vedem urcând dealul atunci când plecam. Întrebăm ce se întâmplă şi ni se răspunde că „microbuzul pleacă peste doua ore şi ei au terminat orele şi nu au mai vrut să aştepte”. Mai nimeni nu merge la liceu sau şcoală profesională (nu prea o fac nici românii din comună) şi cei care merg nu sunt dintre cei nevoiaşi pentru că aceştia nu îşi permit costurile navetei până la prima astfel de instituţie. Facultatea nu îşi găseşte o definiţie în capul vreunui copil, motiv pentru care nu prea avem astfel de exemple. Grădiniţa, în care 40 de copii sunt înscrişi, are maxim 20 metri pătraţi. E mică şi întunecoasă şi nu este îmbrăcată decât cu un ochi de geam cu o arie de maxim 70 de cm. Grupa de dimineaţa şi grupa de după-amiază îşi desfăşoară activitatea în aceeaşi sală, însă am o bănuială că grupa de după-amiază nu prea se ţine. Prezenţi, la grupa de dimineaţa, sunt doar vreo 7 copii. Şi chiar dacă ar fi veni, jur că nu ar avea loc. Pe uliţă, la ora 11,00 când eram noi în vizită, erau vreo 10 copii cu vârsta „de grădiniţă”. Stăteau pe băncuţele din faţa caselor şi ne făceau cu mâna atunci când treceam pe lângă ei. Nu întrebăm de ce nu sunt la grădiniţă pentru simplu motiv că ştim că dacă s-ar duce, nu ar avea nici măcar aer să respire. Mă gândesc la soarta pe care aceşti copii o au pecetluită din cauza unui sistem bolnav: sunt înscrişi la grădiniţa, şi unii chiar vin,  însă primesc nişte servicii „educaţionale” de tot plânsul; sunt înscrişi, şi chiar se duc, în şcoală primară – însă vai de şcoala respectivă, se duc la şcoala secundară cu speranţa că, măcar acolo, vor învăţa să scrie şi să citească „ca lumea”. Acolo, din păcate, e punctul final al vieţii lor şcolare. Parte dintre ei vor fi clienţii perfecţi pentru programele de tip „A doua şansă” pentru simplu motiv că nu am fost în stare să le dăm o primă şansă reală. Mulţi dintre ei întră în cercul vicios al sărăciei condamnându-şi copiii la aceeaşi traiectorie de dezvoltare. Le dăm în schimb tichete sociale să îşi trimită „sălbaticii” copii la grădiniţa. Inevitabil, mă gândesc la cât de departe de realitate sunt iniţiatorii acestui proiect atunci când cred că pot trata bolile grave din sistem cu banalul piramidon. Mă întristez când văd că acest program ne este vândut ca o soluţie la sărăcia existentă... Fac, mintal, un calcul: 40 de copii (câţi erau în grădiniţa vizitată) x 50 lei/ lună x 8 luni/ an (cât merg la grădiniţă) =16.000 lei an. Pentru 3 ani de grădiniţă înseamnă un efort bugetar de peste 10,000 de euro, doar pentru 40 de copii. Înmulţesc asta cu alte zeci de mii de copii aflaţi în aceeaşi situaţie şi văd dimensiunea banilor aruncaţi pe fereastră, bani ce ar putea fi cheltuiţi pentru a forma şi a atrage resursa umană de calitate mai ales în aceste şcoli sau pentru a asigura cadrul necesar creşterii calităţii sistemului educaţional românesc. Doar simpla „participare” la grădiniţă şi şcoală, nu rezolva în nici un fel problemele pe care aceşti copii le înfruntă în astfel de localităţi ci din contră, poate întări stereotipul conform căruia „este decizia lor să nu performeze”. În realitate, calitatea educaţiei în mediul rural-sărac din România, unde trăieşte aprox. 40% din populaţie, este cam cel descris de mine mai sus, iar „tratamentul” de care are nevoie nu este în niciun caz un program de tip „conditional cash transfer” ci un program de stimulare a dezvoltării resursei umane care provine din astfel de zone, inclusiv prin asigurarea unei tranziţii reale şi de calitate de la grădiniţă către primar-secundar-profesional/ liceal şi universitar. 
Milioane de euro se aruncă pe apa sâmbetei. Nu sunt singurele. Însă sunt, poate, cele mai dureroase!

                                                                                                   Gelu DUMINICĂ

Preluare http://adevarul.ro/news/societate/despre-aruncam-banii-educatie-1_5751560f5ab6550cb89748c8/index.html

Românii din UK transferă bani acasă cu TransferGo

O echipă de antreprenori din Europa de Est au decis să creeze un serviciu de transfer de bani pentru cei plecaţi să lucreze în străinătate. Fondatorii TransferGo    au văzut cum din ce în ce mai mulți oameni s-au mutat în Marea Britanie după ce restricțiile din piața forței de muncă în Regatul Marii Britanii, Spania şi Italia au fost retrase treptat în favoarea cetățenilor din estul Europei. Aceștia au început să trimită înapoi în țările lor sume semnificative de bani și astfel a apărut oportunitatea pentru un serviciu de transfer de bani sigur, rapid și ieftin - TransferGo.

Ţări precum România şi Bulgaria reprezintă piețe de interes pentru Daumantas Dvilinskas, co-fondator şi CEO al companiei TransferGo. După ce a devenit lider în țările baltice, serviciul TransferGo începe să fie utilizat de românii plecaţi la muncă sau la studiu în UK, Spania sau Italia. Aceştia au posibilitatea să transfere bani către familiile lor mai ieftin si fără prea multă bătaie de cap.

Andrei, care locuieşte într-o suburbie din Londra şi lucrează la un service auto, vorbește despre cât de uşor transferă bani la familia lui în România prin TransferGo: “Trimit bani lunar la mama mea în România, care este pensionară; de serviciul TransferGo am aflat de la un prieten. Am creat  un cont online pe TransferGo.com, care este gratuit, iar înregistrarea a durat câteva secunde. Am completat datele mamei mele şi am transferat banii din contul meu bancar de aici din UK în contul bancar TransferGo, plătind o taxă foarte mică de transfer, 99p, şi mi-au dat un curs valutar foarte bun. Mama mea a primit banii in contul ei bancar din România a doua zi.”

Andrei este foarte încântat de acest serviciu: “Recomand TransferGo celor care trimit bani în România deoarece banii sunt transferaţi imediat. Înainte, banii ajungeau într-o săptămână în contul mamei şi plăteam foarte mult pentru un astfel de transfer.”

Andrei apreciază foarte mult serviciul cu clienţii pe care TransferGo îl oferă:         “Faptul că cineva este dispus să rezolve o problemă în cazul în care am  greşit datele destinatarului, de exemplu, dovedeşte că TransferGo este o companie serioasă şi interesată de satisfacția clienţilor săi.”

Prin programul “Refer-a-Friend”, Andrei și-a convins și prietenii să folosească TransferGo. Andrei și-a folosit linkul unic pe care l-a distribuit prietenilor săi și a câștigat 1% din transferurile efectuate de ei, dacă s-au înscris folosind linkul lui, în primele 6 luni.

TransferGo operează deja tranzacții în 33 de ţări din Europa şi America. Cu sediul în Londra, TransferGo este autorizat conform legislației europene în vigoare și folosește tehnologii de ultimă oră în domeniul protecției datelor personale.

Intră acum pe TransferGO şi transferă bani celor dragi de acasă!

                                                                

                                                                                  Titus Capilnean

Remus Pricopie: Până la sfârşitul anului dascălii vor primi bani pentru materiale didactice, din fonduri UE

Ministrul Educatiei, Remus Pricopie, a declarat, joi, 21 august 2014, la Suceava ca se fac demersuri ca pana la sfarsitul acestui an sa poata fi dati bani cadrelor didactice din preuniversitar pentru a-si putea cumpara carti si pentru a participa la conferinte, precizand ca aceste sume vor fi din fonduri europene, transmite MEDIAFAX.

Pricopie a declarat, la festivitatea de deschidere a lucrarilor Congresului Asociatiei Generale a Invatatorilor din Romania, dar si intr-o conferinta de presa, ca Ministerul Educatiei doreste sa reintroduca acel drept pe care l-au pierdut cadrele didactice, respectiv acordarea unei sume de bani, echivalentul a 100 de euro, pentru a-si cumpara materiale didactice.

Pricopie a spus ca pana la sfarsitul anului, printr-un proiect finantat din fonduri structurale, se doreste ca profesorii sa poata primi o anumita suma de bani pentru achizitionarea de carti si reviste, abonamente la diferite site-uri specializate sau reviste specializate, dar si pentru participarea la conferinte. Preluare http://infoportal.rtv.net/articol~din-actualitate~info-4354154~pricopie-pana-la-sfarsitul-anului-dascalii-vor-primi-bani-pentru.html

 

                                                                  Cristian LAURENŢIU

Banii pentru transportul elevilor

Propunerea legislativă prin care se reglementează decontarea cheltuielilor de transport pentru elevii care învață în altă localitate decât cea de domiciliul a fost avizată favorabil, cu unanimitate de voturi, de către membrii Comisiei Juridice a Camerei Deputaților.

Noul act normativ prevede limitarea tarifelor de transport pentru elevi la nivelul unui tarif mediu național, calculat periodic de către Ministerul Transporturilor, pe baza centralizării tuturor tarifelor practicate de operatorii de transport public de persoane pe rutele interurbane din întreaga țară.

Acest plafon maxim va fi aplicat doar pentru transportul elevilor și doar în cazul în care transportatorul practică în prezent tarife mai mari decât media națională, se arată într-un comunicat de presă.

În cazul adoptării acestui proiect de lege, nu vor mai exista situații în care să se depășească sumele alocate pentru transportul elevilor care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciliu și să se întârzie decontarea abonamentelor, întrucât în fiecare an execuția bugetară pentru acest capitol va fi calculată în funcție de prețul mediu național pe km pe care îl va stabili Ministerul Transporturilor

De asemenea, Ministerul Educației Naționale va putea să stabilească suma anuală pentru decontarea cheltuielilor de transport ale elevilor în funcție de prețul mediu național pe km pe care îl va comunica Ministerul Transporturilor.

Propunerea legislativă a fost introdusă în Parlament în sesiunea trecută, în luna mai, iar acum se află în dezbatere la nivelul comisiilor parlamentare. După primirea acestui aviz favorabil, proiectul va fi supus la vot în plenul Camerei Deputaților. Decizia finală se va lua însă de către Senat, pentru că proiectul care vizează modificarea Legii Educației, care face parte din categoria legilor organice.

                                                                    Cristian LAURENŢIU

Nu doar promisiuni ci fapte!Locașurile de cult din județ au primit peste un milion de lei

Recent, secretarul de stat în Ministerul Culturii și Patromoniului National (MCPN), Vasile Opaschi, a răspuns invitației lansate de către ministrul delegat pentru dialog social, Liviu Marian Pop, de a vizita Maramureșul. Efortul ministrului a fost de a identifica, la fața locului, problemele existente la locașurile de cult și la cele declarate monumente istorice.

"În data de 20 noiembrie, prin Ordin emis de MCPN, județul Maramureș a primit 1.030.000 lei. Suma a fost repartizată pentru 31 de parohii, schituri și mânăstiri, în vederea efectuării lucrărilor de reabilitare a locașurilor de cult", a precizat Liviu Marian Pop.

Cea mai mare sumă, respectiv de 110.000 lei, a fost alocată Catedralei "Sf. Treime" din Baia Mare, câte 50.000 de lei Parohiei Nașterea Maicii Domnului din Săpânța, Schitului Cuvioasa Parascheva, Strâmtura, Parohia Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, Sighetu Marmației, 40.000 de lei la Mânăstirea Schimbarea la față, Prislop, Borșa, Mânăstirea Invierea Domnului, Habra, Grosi, Parohia Nașterii Maicii Domnului, Rona de Sus, Parohia Bunavestire, Bogdan Vodă. Lista continuă și cu alte locașuri de cult care au primit fiecare sume cuprinse între 20.000 de lei și 35.000 de lei. Atât Liviu Marian Pop cât și Vasile Opaschi susțin că vor face tot posibilul ca și în viitor să sprijine astfel de investiții. Cu atât mai mult cu cât, în acest colț de țară tradițiile, datinile și credința în Dumnezeu, sunt prezente în fiecare casă. 

                                             LIVIU MARIAN POP

                                                   ministru