E D I T O R I A L

 

Cârmuitorii fără har și scopurile lor parșive

 

            Mass-media de la noi și din toată lumea astă prostită și ticăloșită, se dă peste cap să ne încredințeze (doar teoretico-ideologic, nicidecum faptic) că noi, românii și alte popoare, ieșite în urmă cu peste trei decenii din universul concentraționar al bolșevismului (parțial marxist, integral leninisto-stalinist), am fi acuma beneficiarii democrației și libertății de tip occidental.

            De ce „de tip occidental”? Pentru că, mai înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial și, potrivit detestabilelor înțelegeri dintre cele trei mari jigodii (Roosevelt, Churchill, Stalin) privind sferele de influență (anglo-americane și sovietice), nu numai România, ci întreaga Peninsulă Balcanică (mai puțin Grecia), Europa centrală (mai puțin Austria) și o însemnată parte din Europa nordică (Polonia, Estonia, Letonia, Lituania) au cunoscut, vreme de aproape cinci decenii, jugul de fier al Moscovei și al dictaturii proletariatului, jug instaurat de I.V. Stalin și ciracii lui, întreținut de urmașii săi (cu excepția lui Mihail Gorbaciov) și de sculele alogeno-naționale. Culmea abjecției în acest experiment istoric a fost cunoscută pe meleagurile noastre, prin întinsa rețea de pușcării politice (Pitești, Gherla, Aiud, Poarta Albă, Târgu Ocna, Malmaison, Jilava, Craiova, Râmnicu-Sărat, Sighetu Marmației etc.), prin Canalul Dunărea-Marea Neagră, bandele de torționari (îndeosebi alogeni cu rang politic sau ofițeresc – evrei, unguri, secui, ruși,bulgari, țigani) și, desigur, prin atrocele program de reeducare, demarat politic de sinistrul securist Alexandru Nicholschi (Boris Grünberg) la închisoarea din Pitești și pus în practică de fiorosul Eugen Țurcanu, apoi aplicat și în alte închisori din România.

            Astăzi, după referențiala întâlnire de la Malta (ce mi-i Yalta pentru unii, ci mi-i Malta pentru alții!) dintre George Bush senior, președintele Statelor Unite, și Mihail Gorbaciov, liderul sovietic, respectiv în urma aranjamentelor cu bătaie lungă dintre cei doi mahări planetari, nu numai că bolșevismul rusesc și european a primit o atare lovitură politică sub centură, încât de îndată, dar nu pretutindeni și pentru totdeauna (dovadă sfidătoarea continuitate a celui chinezesc și nord-coreean, la întrecere cu neomarxismul de sorginte occidentală), o consistentă parte a lumii a luat-o, în preajma mileniului trei, pe calea postcomunismului: Uniunea Sovietică s-a dezmembrat, Iugoslavia așijderea, cele două Germanii (separate fizic și ideologic de zidul Berlinului) s-au unit peste ruinele acestuia, iar celelalte popoare, sătule până peste cap de marxism și variantele lui naționale (aceeași Mărie, dar cu altă pălărie), de activiști, securiști, milițieni, anchilozatele mecanisme ale economiei ultracentralizată și dezumanizanta triadă foame-frică-frig (îndeosebi pe meleagurile noastre), au început să se îndoape de zor cu democrație și libertate occidentală, fără să mai ia aminte la avertismentul lui Jean-Paul Sartre (vulgul din neștiință, „elita” din calcul politic și interes material) cum că suntem cu toții „condamnați la libertate”.

            Cu toții, dar în primul rând aceia care, recent ieșiți din lagărul bolșevic, băgau cu polonicul în ei demonocrație (la noi din cea originală) și libertate aparentă, adjudecate și întărite de gașca alogeno-moscovită a lui Ion Iliescu (alde Silviu Brucan/Saul Bruckner, Petre Roman/P. Neulander, Nicolae Militaru, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu/Imre Asztalos și mulți alții), la început prin ruinătoare măsuri fesenisto-populiste (cumpărarea locuințelor ceaușiste pe bani de nimic – câteva lefuri, desființarea părților sociale și, din această cauză, decapitalizarea industriei, aberanta reducere a săptămânii de lucru la cinci zile, fapt care a încurajat nemunca și inflația), puțin mai târziu prin agresiuni și crime de felul mineriadelor.

            Mă rog, unii (ciocoii și beneficiarii postdecembrismului) pot să invoce șubredul motiv că societatea românească de la acea vreme era încă amețită de pe urma discutabilului succes al Decembriadei (cică revoluție), că a greși este omenește (atenție, din totdeauna greșelile politice distorsionează milioane de destine!) și că nicio cârmuire nu numai că nu poate, dar nici nu vrea să se sustragă de sub paralizanta influență a isteriei naționale, pentru că – spun cei în cauză – ar fi anistorică și condamnată la grabnică dispariție, iar noi ceilalți spunem că apele tulburi ale istoriei sunt cele mai prielnice nu numai pentru pescuitul politic...

            Sigur că da, toate cârmuirile vrednice și patriotice trebuie să priceapă cursul evenimentelor (de exemplu, prăbușirea bolșevismului în anii ’90 ai secolului trecut) și, cu întreaga lor capacitate, să acționeze în folosul concetățenilor și a țării pe care pretind că o reprezintă, cârmuiri rezultate mai puțin prin neconcludentul vot al alegătorilor și mai mult (de fapt în chip decisiv) prin vrerea globaliștilor, via marile cancelarii ale lumii, și a serviciilor secrete subordonate lor. Nicidecum ca toți ăștia (președinți, guvernanți, aleși, funcționari fără obraz) să fie plătiți regește din banul public, căci toată bătălia politrucianistă se dă (de regulă la noi) pentru înfruptarea lor din buget, iar după înșfăcarea puterii aparente prin promisiuni deșănțate, minciuni sfruntate și pomene nemascate, să se pună – direct sau indirect (prin intermediul șefilor, diplomaților și europarlamentarilor) – în slujba străinilor: guverne și indivizi influenți (Geoge Soros, Bill Gates și alții), trusturi, răhățoase organisme internaționale (OMS, FMI etc.) și organizații supranaționale (Uniunea Europeană, NATO).

            De altminteri, cu toții știm că, de peste trei decenii, aleșii și cârmuirile noastre asta au făcut, asta fac și – după toate probabilitățile – asta vor continua să facă: să fure cu legea în mână și să vândă/închirieze/privatizeze tot ce mai mișcă în țara asta pusă pe butuci (pentru ei comisioane substanțiale, pentru statul eșuat cele mai mici redevențe), așa încât neam de neamul lor să o ducă, aici sau pe alte meridiane, mai ceva ca-n sânul lui Avraam.

            Dar nu numai la noi, raiul tuturor răufăcătorilor interni (de la consilieri comunali până la primul om în stat) și externi (de la găinari până la marii tîlhari), se întâmplă astfel de mizerii, deoarece nu există nicăieri în lumea asta societăți perfecte, chiar dacă statul Bhutan, de pildă, are un minister al Fericirii (așa ceva pe meleagurile noastre ar fi realmente de râsul curcilor). Dar, mă rog, câte popoare se pot compara cu românii postdecembriști la frecvența și densitatea „descurcărelilor” de tip infracțional ?!...

            Nu-i așa că dementul de Vladimir Putin și sadicul de Kim Jong-un, mai nou prieteni la toartă (Coreea de Nord, săracă lipită pământului, cică ajută Rusia să poarte războiul nimicitor împotriva Ucrainei!) nu puteau să lipsească din lumea asta tot mai imbecilizată (vezi penultimul loc ocupat de elevii României „educate” la testele PISA) și de-a binelea cu gaibaracele în sus? Păi da, căci după generalizarea lor (prin războaie, foamete, droguri, sodomie, ipocrizie, minciună, cruzime, ură, necredință), prostia și ticăloșia se banalizează, adică sunt detectate și condamnate de tot mai puțini pământeni onești și cu discernământ.

 

            Sighetu Marmației,                                                          George  PETROVAI

                 21 dec. 2023

Putinisme urât mirositoare

 Având în vedere permanentul pericol pe care l-a reprezentat Rusia (ca imperiu țarist și ca imperiu bolșevico-sovietic) pentru România și nedând uitării imensele suferințe cauzate românilor de jafurile și rapturile teritoriale la care s-au dedat rușii în epoca medievală, dar mai ales în vremurile moderne (pactul Ribbentrop-Molotov, ultimatumul din iunie 1940, stalinizarea și sovromizarea sau sistematica secătuire a României postbelice de resurse), ar trebui ca toate astea să-i facă pe românii zilelor noastre să manifeste față de muscali și „bunele” lor intenții o neîncredere situată în imediata vecinătate a rusofobiei.

            Cu excepția făuritorilor marii culturi rusești (Pușkin, Gogol, Lermontov, Turgheniev, Ivan Goncearov, Dostoievski, Lev Tolstoi, Anton Cehov, Ivan Bunin, Serghei Esenin, Vladimir Soloviov, Nikolai Berdiaev, Gheorghi Fedotov etc.) și a unor străluciți continuatori ai acestora în perioada sovietică (Iuri Dombrovski, Boris Pasternak, Anna Ahmatova, Vasili Grossman, Alexandr Soljenițîn, Mihail Șolohov, Evgheni Evtușenko, Valentin Rasputin, Cinghiz Aitmatov), sentimentele mele vizavi de muscălime pendulează cu înțelepciune, zic eu, între maximă prudență și totală suspiciune.

            Păi ce încredere, mă rog, poți să ai în aceia despre care ilustrul gânditor Petre Țuțea spunea că sunt contraindicați la filosofie și pe care, extrem de sugestiv, i-a asemuit cu o vacă ce dă „douăzeci și cinci de kile de lapte pe zi și apoi se balegă în șiștar”?!...

            Tocmai de aceea, nespus mă miră actualul curent prorus, curent iscat de cei mai năbădioși politruci (așa ca Liviu Dragnea și lacheii săi), potrivit căruia România ar cam trebui să-și rupă mâneca de Europa neunitară și apoi să se gudure pe lângă Vladimir Putin și ciracii săi, respectiv pe lângă Federația Rusă.

            Numai că și aici curge lapte și miere doar pentru o mână de ciocoi/miliardari de carton (unii de partea găunosului urmaș al lui Stalin, alții împotriva acestuia), căci cei mai mulți ruși o duc îngrozitor, îndeosebi după demararea de către occidentali a sancțiunilor economice, demonstrațiile de protest împotriva lui Putin (în românește sună mai bine Puțin sau Putinel) și a camarilei sale se țin lanț, iar intelectualii sadea (ruși și neruși) nutresc doar scârbă și dispreț față de un kaghebist semidoct și cu ifose de președinte providențial.

            Dar ce importanță au toate astea pentru românii antieuropeni, care iau de bună sadoveniana lozincă „Ex oriente lux” (Lumina vine de la răsărit) și care refuză să vadă în Putinel un biet epigon al atotputernicului Stalin! Și fiindcă tot am amintit de cel mai fioros dictator al vremurilor moderne (l-am numit pe Iosif Visarionovici Djugașvili – Stalin), posibil model al Putinului (n-aș băga mâna în foc că ăsta nu aspiră să devină al patrulea personaj referențial din istoria rușilor, după triada Ivan cel Groaznic – Petru cel Mare – Stalin cel Necruțător), cred că nu strică o scurtă paralelă între cei doi tartori:

            1)Stalin („Omul de oțel”) își merită cu vârf și îndesat semnificația pseudonimului sub care nu doar că-și ascunde originile georgiene, dar chiar  mai lesne poate să-i sufle în ceafă lui Lenin: se descotorosește rând pe rând de toți rivalii politici și militari (Troțki, Kamenev, Zinoviev, Buharin, Serghei Kirov, Mihail Frunze, Mihail Tuhacevski etc.), concentrează în mâinile sale o putere pe care n-au deținut-o decât marii despoți orientali, cu enorme sacrificii umane transformă Rusia înapoiată în cea de-a doua putere economică a lumii, iar după a doua conflagrație mondială face din Uniunea Sovietică o mare putere, practic contraponderea militară a americanilor, astfel că lingăii politico-ideologici din întinsul său imperiu (URSS și sfera sa de influență postbelică) se iau la întrecere într-ale proslăvirii lui la cote și în forme nepământene, deși pentru sutele de milioane de oprimați din lagăre și închisori, respectiv din așa-zisa libertate bolșevică, numele acestuia era asociat cu crima, cruzimea, teroarea și ura.

            Spre deosebire de sinistrul său predecesor, care și-a croit drumul spre puterea absolută cu ferma convingere că recunoștința „este un fel de «boală câinească»”(Boris Bajanov în Kremlinul anilor ’20, Editura Cogito, Oradea, 1991), kaghebistul Putin va fi propulsat spre funcția supremă în stat de dubiosul președinte Boris Elțîn, după retragerea acestuia în plin mandat din cauza sănătății precare (explicația oficială) și în urma unui troc politic între cei doi (motivul adevărat, posibil singurul și adevăratul motiv), iar rezultatul cârmuirii sale în mai multe mandate se vădește în dezastruoasa situație materială a grosului rușilor, din pricini precum: a)Ruinătoarea politică a înarmărilor clasice și nucleare (cică doar în acest mod își va redobândi Rusia „măreția” imperială de odinioară; b)Forța la care el uneori recurge întru soluționarea litigiilor de frontieră cu vecinii (ocuparea Crimeii, de pildă); c)Mijloacele „democratice” de care se folosește pentru neutralizarea neprietenilor regimului (bunăoară, curajoasa jurnalistă Anna Politkoskaia, o redutabilă adversară a dictaturii putiniene, a fost ucisă cu șase gloanțe în chiar ziua de naștere a personajului); d)Promovarea sfidătoarei politici internaționale a conflictelor diplomatice, fără să se sinchisească de faptul că acestea pot genera conflicte militare.

            2)Dacă Stalin „se învelea cu o pătură militară” și – ne informează Lilly Marcou în cartea Stalin–viața privată, Editura Antet, 1998 – dacă inventarul bunurilor sale personale din vila unde și-a dat sfârșitul a arătat „că nu poseda niciun lucru de valoare”, despre Putinel se zice că ar fi multimiliardar, motiv pentru care este obligat să fie la cheremul oligarhilor și al serviciilor secrete.

            3)Neșcolat, dar avid de informație și îndeosebi de poză, Stalin îl surclasează pe Putinel prin cărțile pe care le-a scris (oare chiar el le-a scris?): Cursul scurt de istorie a P.C. (b) al Uniunii Sovietice, Marxismul și problemele lingvisticii, Bazele leninismului, Problemele economice ale URSS, cărți al căror studiu, împreună cu mistificata biografie în sens eroico-hagiografic a celui de-al patrulea clasic al marxism-leninismului, devenise obligatorie pentru toți cetățenii României anilor cincizeci, astfel că „la o populație de circa 18 milioane de locuitori, până în 1954 se tipăriseră un număr de 12.789.825 de exemplare din operele lui Lenin și Stalin, revenind un exemplar la fiecare cetățean matur” (Victor Frunză în cartea Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, București, 1990).

            Dar marea perfidie și puturoșenie a gândirii lui Putin se degajă din replica sa la pateticul mesaj pe care tânăra suedeză Greta Thunberg l-a adresat în luna septembrie șefilor de state întruniți la sediul Organizației Națiunilor Unite din New York, anume aceea de-a face tot ce le stă în putință pentru reducerea poluării, adică pentru a nu pune în grav și ireversibil pericol viața de pe planeta/din casa noastră: „S-ar putea să vă dezamăgesc, dar nu împărtășesc entuziasmul tuturor în legătură cu discursul Gretei Thunberg. Faptul că tinerii adolescenți (subl. mea, G.P.) se arată interesați de problemele lumii moderne, inclusiv ecologia, este un lucru corect și pozitiv. Trebuie să-i sprijinim. Dar când cineva se folosește de astfel de tineri pentru a-și urmări propriile scopuri, e de condamnat”. A continuat cu mizeria „nimeni nu i-a explicat Gretei că lumea modernă e complicată” și cu următoarele palavre: „E complexă și în continuă schimbare. Oamenii din Africa și Asia visează la o viață prosperă, cum au cei din Suedia. Cum se poate realiza acest lucru? Cerându-le să folosească panouri solare? Știe cineva ce costuri implică acest lucru?”.

            Trecând peste monstruozitatea lingvistică „tinerii adolescenți”, peste neghiobia cu necesarele explicații (politrucianiste) despre complicațiile lumii moderne, fapt care evidențiază (sic!) „că cineva se folosește de astfel de tineri pentru a-și urmări propriile scopuri”, precum și peste falsele griji și preocupări putiniene în ceea ceea ce-i privește pe africanii și asiaticii ce „visează la o viață prosperă”, se impune atenției noastre trista concluzie că tinerii protestatari și bătrânii politicienii văd în chip diametral opus năprasnicele realități ale prezentului și încețoșatul viitor al acestei lumi.

            Dragi tineri (adolescenți), se precipită cu grețoasă amabilitate alde trumpii, putinii, jairii, jinpingii politicii planetare, vă apreciem (atât de  mult, adaug eu, că – de-ar fi după Putin și ai lui – toți zurbagii ăștia ar împărtăși soarta Annei Politkovskaia) pentru faptul că vă arătați „interesați de problemele lumii, inclusiv ecologia”, dar nu renunțăm în ruptul capului la politica împingerii ei în neant prin poluarea generată de intensificarea consumului, confortului și comodității, pentru că noi știm cel mai mai bine cum se adună grămezi de bani murdari, cum se face din negru alb și cum se gâtuie pacea printr-o înarmare demențială.

            Astfel stând lucrurile, Putinelule, nu Gretei trebuie să i se explice complicațiile lumii moderne, complicații pe care voi, politrucii, le creați. Voi trebuie să înțelegeți odată și odată (dar sunteți capabili de un atare efort mental?) că omenirea s-a săturat până peste cap de civilizația asta mașinisto-ucigașă și de nesiguranța planetară pe care o generați prin stupidele voastre manevre politrucianiste. Tot ce-și dorește omenirea prin vocea și dârza atitudine a tinerilor de pretutindeni, este taman ceea ce intră în atribuțiile voastre, dar refuzați să faceți din chiar momentul când ați pus labele pe putere: un trai decent într-o lume curată și pașnică!

            Așa că, nenicule Putin, dacă tot ți se rupe inima (!) de mila sărăntocilor, poți fi un strălucit exemplu în următorul mod eminamente creștin: ca om să dăruiești societăților filantropice întreaga ta avere și, aidoma fabulosului José Mujica, să te mulțumești cu venitul mediu pe economia rusească, iar ca șef al unui stat înarmat pînă-n dinți, pe viitor să renunți la această împovărătoare aberație și toți banii astfel economisiți să-i utilizezi în scopuri umanitare: școli, universități, spitale, sanatorii, noi locuri de muncă, lefuri și pensii decente, pământ nepoluat, hrană sănătoasă și din belșug pentru toți pământenii, apă curată, aer neinfestat.

            De-abia atunci vei cunoaște rara și adevărata bucurie a înțelepțirii tale, căci vei fi răsplătit cu iubirea sinceră și respectul netrucat al semenilor. Altminteri, vei simți pe propria piele ceea ce atotputernicul Stalin i-a mărturisit lui Molotov în timpul celui de-al doilea război mondial: „Știu că după ce voi muri, vor arunca gunoaie pe mormântul meu” (Lilly Marcou).

            Sighetu Marmației,                                             George  PETROVAI

                9-10 oct. 2019

E D I T O R I A L

Prin fraudă și josnicie vor unii președinți să fie!

           

Deși este bine știut faptul că președintele României postdecembriste are un rol pur decorativ în politica internă (miniștrii depun jurământul de credință în fața președintelui, dar acesta nu mai poate să-i descăuneze, chiar și atunci când unii dintre ei își dovedesc nevrednicia și/sau ticăloșia), iată că pentru alegerile din noiembrie a.c. s-au arătat interesați peste 20 de competitori, din care se pare că vor rămâne efectiv în cursă cel mult zece. Da, căci prima triere a apetitului pretendenților la funcția supremă în stat, un stat care scârțâie tot mai neliniștitor din pricina imposturii și nepotismelor (vezi exasperanta nepricepere de care dau dovadă toate autoritățile românești în soluționarea intens mediatizatului caz Caracal), se datorează listelor obligatorii cu minimum 200.000 de semnături ale alegătorilor pentru fiecare candidat în parte.

            Ei bine, unii dintre ei (precum Liviu Pleșoianu sau Andrei Valentin Stoican) au recunoscut că le-a fost imposibil să adune pe căi cinstite susținerile necesare, așa că s-au retras (cu demnitate, susțin ei pe unde se nimerește) din cursa pentru Cotroceni. Alții (precum Viorel Cataramă, Cătălin Ivan sau Alexandru Cumpănașu, dubiosul „unchi” al Alexandrei Măceșanu), nu doar că merg înainte, dar C. Ivan, fostul pesedist și europarlamentar pe listele acestui partid, chiar amenință că va depune plângere penală împotriva Biroului Electoral Central (BEC), întrucât aici se vântură suspiciuni în legătură cu legalitatea listelor întocmite de el și staff-ul său de campanie.

            Păi cum, vrea acesta să le transmită alegătorilor, când el nu-i nici de teapa lui V. Cataramă, insul căruia judecătorii BEC-ului i-au respins în prima instanță dosarul depus, pe motiv că peste 90.000 (!) de semnături din listele sale sunt cu cântec (totuși, în urma contestației, „brava” noastră Curte Constituțională i-a permis să intre în cursă, de parcă zecile de mii de falsuri ar fi un flecușteț oarecare!), nici de teapa lui Al. Cumpănașu, cel care – cu un masterat procurat în străinătate, dar fără studii superioare – se folosește de moartea pretinsei sale nepoate ca de-o scandaloasă rampă de lansare spre prima funcție din statul nostru dezarticulat și, desigur, nici de cea a lui Miron Cozma, cel care și-a asigurat nemuritoarea faimă de prim ciomăgar al mineriadelor, pentru ca după o trebuincioasă haltă în spatele gratiilor, astăzi – profitând de haosul din legislația noastră și de absurda ei îngăduință cu care-i tratează pe toți răufăcătorii (de la găinari și până la șnapanii cu ștaif politic) – el să-și permită să insulte funcția prezidențială nu doar cu sfidătoarele liste xeroxate, ci chiar cu imensa-i impertinență de-a îndrăzni să candideze întru ocuparea ei.

            Iată, așadar, păguboasele consecințe ale unei democrații originale de felul „Fac ce vor mușchii mei”, ale unei legislații care face sluj în fața infractorilor și ale unui sistem de învățământ unde nu există o cultură a educație la școală, pe stradă sau în familie (bunăoară așa ca în sistemul finlandez, considerat cel mai avansat din lume), în schimb unde elevii sunt încurajați de decidenții politici să se tragă de brăcinar cu educatorii!

            Într-un atare mediu propice pentru neamul prost, precum cel din România postdecembristă, aproape ne-am obișnuit ca jumătate dintre absolvenții de liceu să fie analfabeți funcționali, ca analfabeții funcționali cu diplome rostuite (licențe, masterate, doctorate) să ajungă primari, parlamentari și/sau miniștri, ca unul de teapa lui M. Cozma să privească funcția cea mai înaltă din stat drept ceva ce i se cuvine, ca Traian Băsescu să fie vreme de 10 ani președintele românilor, iar alegătorii de rând să afle de-abia acuma că el și-a turnat colegii sub numele de cod Petrov, și ca România (cu un gol populațional de circa cinci milioane și o datorie externă de peste 100 miliarde euro) să fie țintuită de netrebnicii ei politruci la coada țărilor din Uniunea Europeană.

            Sighetu Marmației,                                                        George  PETROVAI

                26 sept. 2019

În mafiotul Caracal statul român e doar formal!

           De aproape două săptămâni, orașul Caracal din județul Olt a devenit vedeta negativă a României, cu lumea sa interlopă, clanurile mafiote, traficul de carne vie, răpiri și dispariții de fete/copii, criminali în serie (efectivi și morali), pe care nimeni nu-i zăticnește de ani în șir. Păi cine, mă rog, s-o facă, de indată ce un neom ca Gheorghe Dincă are asemenea raporturi fraterno-tovărășești cu pretinșii apărători ai legii din zonă (în telefonul său s-au descoperit numerele unor granguri ai zonei – politruci, procurori, polițiști), încât nu doar că niciun oficial nu l-a luat la refec pentru dubioasele lucruri ce se petreceau în sinistra lui ogradă, precum gropile betonate, dar chiar a fost considerat apt să-și conducă în continuare mașina și să presteze servicii de taximetrie, cu toate că în decursul timpului el fusese internat și tratat de mai multe ori pentru serioasele probleme psihice de care suferă, iar medicul psihiatru curant avea obligația să înștiințeze Serviciul de Circulație rutieră despre nesănătatea mintală a pacientului său.

            Sau, mai știi, poate că a făcut-o, însă atotnătăfleții polițiști ai statului paralel (a se citi „mai presus de statul român în derută”) din Caracal și județul Olt ori, în desăvârșita lor birocrație și puturoșenie, nu s-au sinchisit de respectiva atenționare, ori  - mult mai grav – au socotit cu puțina lor minte (și aceea distorsionată de mulțimea matrapazlâcurilor supervizate de ei) că ar fi  cel puțin o ofensă, dacă nu chiar o cruntă nedreptate (sic!) să-l lase pe ciracul Dincă fără permis de conducere.

            Vasăzică, fără exemplarul curaj al copilei Alexandra și, după toate probabilitățile, fără sacrificiul ei suprem, încă n-ar fi ieșit la iveală nici zguduitoarele atrocități săvârșite ani la rând de caracatița olteană (răpiri și sechestrări de persoane, proxenetism și trafic de carne vie, pedofilie și contrabandă, violuri și crime), nici uriașa incompetență, asociată cu prostia și/sau ne-voința (de exemplu, procurorul de caz și polițiștii s-au arătat mult mai preocupați de formele legale decât de conținutul legilor noastre strâmbe!) tuturor cârmuitorilor, magistraților și polițiștilor, care doar urmăresc să-și sporească privilegiile, în primul rând cele salariale (73.000 lei/lună este „modesta” pensie a unui fost procuror și comandant de temniță), apoi să mențină statu-quo-ul coteriilor fundamentale din sistem.

            Tocmai de aceea, foarte rar și cu totul accidental se întâmplă ca vreun grangur postdecembrist să fie înlăturat din sistem sau, la o adică, să fie încarcerat pentru sfidătoare și repetate fapte de răufăcător sadea. De regulă, fie că pungașii se ajută între ei prin neridicarea imunității șparlamentare (cazul aleșilor de rahat în general, al lui Tăriceanu în special), ba chiar prin schimbarea legilor după trebuințele marilor lichele, fie că încurajează dezastruoasa stare de lucruri din România postdecembristă prin omerta pretinsei deontologii profesionale (cazul magistraților și al milițienilor porecliți polițiști).

            În asemenea condiții de cumplită restriște pentru siguranța românilor rămași acasă (în fiecare zi dispare pentru totdeauna un copil!) și de mare prosperitate pentru fripturiștii ce se autointitulează „oamenii legii”, este clar de ce autoritățile sunt atât de copios depășite de ramificațiile interne și internaționale ale putregaiului oltenesc, via Caracal, încât după ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT) au cerut ajutorul americanilor de la FBI.

            Adică, ce mai, o totală debandadă și nepricepere instituțională, la urma urmei rezultatul logic al exodului românilor cu adevărat vrednici, conjugat cu masiva promovare a necalificaților în posturile decizionale ale unui stat ticăloșit până în măduva oaselor.

            N.B.: Tot ce se poate ca FBI-ul să-i scoată basma curată pe americanii de la Deveselu, care cu certitudine nu sunt străini de rețeaua prostituțională din jur...

            Sigur, este regretabil că în România zilelor noastre se petrec astfel de orori sub ochii, ba chiar sub oblăduirea autorităților locale! Însă, extrem de îngrijorător pentru toți românii onești și cu frică de Dumnezeu, în mod deosebit pentru familiștii cu fete, este faptul că aceste derapaje sociale nu constituie un caz izolat, căci oricare localitate din România (sat, comună, oraș) se poate confrunta în orice moment cu ceva similar sau și mai și, atât din monstruoasa dorință a degeneraților de-a se afirma (!) în plan demonic, cât și din crasa neputință a instituțiilor actualului stat de-a contracara ofensiva răului în ascensiune.

            Toate ca toate, pesemne că se vor întreba unii, dar de ce se face tocmai acuma atâta tam-tam în presa scrisă și vorbită cu Dincă și cei din spatele lui, respectiv de ce miniștrii dăncilești ba își dau demisia după câteva zile, ba sunt demiși de premieriță pentru afirmații neconforme cu linia imaginară a partidului deformat? Răspunsul este la îndemâna tuturor românilor cu discernământ: pe de o parte pentru că în luna noiembrie vor avea loc alegerile prezidențiale (decisiva repetiție de dinaintea alegerilor locale și generale din 2020), deci candidații se aruncă de pe acuma asupra suculentului subiect privind atrocea nesiguranță a alegătorilor, pe de altă parte pentru că Viorica Dăncilă speră să prindă turul doi cu imaginea politrucei animată de cele mai nobile intenții democratice, așa încât (ne)înzestrarea sa intelectuală să fie tratată cu indulgență, ba chiar trecută cu vederea de către masa pesediștilor, care – dezamăgiți de Dragnea și fârtații lui – au ales să nu voteze la europarlamentare.

            Sighetu Marmației,                                                         George  PETROVAI

                3 iulie 2019