IN MEMORIAM. CUM SE STING POEȚII, CUM CAD SECERAȚI CA SPICELE

„Mai demult erau ani întregi, câte 2-3 ani, și câte 4 ani, în care nu murea nimeni în sat”, spunea bunica într-o discuție de duminica, cu ai mei stând la masa de piatră sub „mărul țitron”.

La ce mă gândesc, mă întreabă Facebook. El care ne-a învățat să fim, să iubim și să murim aici în spațiul virtual, îmi aduce vestea incredibilă a stingerii poetei și prietenei noastre Ioana Ileana Ștețco. Scrise 5 volume lirice: Phoenix vecina, 2010; În doze suportabile, iubirea, 2011; Timpul sub acoperire, Școala de fete, 2013; Ai să dai seama, Doamnă!, 2016.

Evident mă gândesc la loviturile absurde pe care le primim, ca și cum cineva ne-ar sfărâma o clipă mintea, țeasta,vederea!

La destinele noastre evanescente, doar gânduri și cuvinte!

La cei care pleacă intempestiv dintre noi! La cei cu care ne-am obișnuit să ne vedem și să-i vedem prin țesătura lumii noastre, ca frați, ca prieteni, ca ființe-reper și pe care deodată cineva ni-i răpește fără drept de apel, fără putința de-a opri aceasta. La cei cu care ne vedem rar dar ne face bine să știm că există acolo undeva departe sau undeva aproape și că țin rezistentă arhitectura lumii. Nu apuc să-mi consum uluirea și tristețea veștii că IOANA ILEANA ȘTEȚCO a murit, că de îndată primesc mesaj de la Irina Petraș că s-a stins profesorul IOAN DERȘIDAN de la Oradea!

Tot oameni minunați, tot oameni splendizi și relativ tineri părăsesc lumea noastră! Chiar parcă și-a propus cineva să secere rândurile literaților. Absurd, Inacceptabil! Ce tristețe imensă! Drum lin în Lumina cerească distinse Domnule profesor! Amintire perpetuă discuției noastre din acea după-amiază de vară la Baia Mare, când elogiam Alma Mater clujeană evocându-ne iluștrii profesori de acolo. Ne scânteaiu aceleași idei. Adio, profesore! Cine s-ar fi gândit că atât de repede, atât de intempestiv!

Cine se putea gândi, în luna mai, când am fost la Cluj, la evenimentul lansării cărții lui Ion Pop, „Lucian Blaga - Universul liric”, că Ileana nu va mai vizita vreodată Clujul, că noi , Eu, Ileana și Nicu Scheianu, nu vom mai călători aici pe pământ împreună prin pusta transilvană-someșeană, că nu vom mai poposi la o cafea la Cășei sau pe pajiștea unor maluri de ape, să admirăm verdele de mai și de rai al dealurilor Măgoajei, că nu vom mai schimba cuvinte și idei într-un dialog lung cât drumul Clujului...Cine? Ei, dar „Drumul Clujului se gată,/Al dorului niciodată”, zic versurile populare...Cine s-ar fi gândit că nu o vom mai vedea pe Ioana Ileana, când, la Zilele revistei „Nord literar”, cu trei săptămâni în urmă, ne-a spus câtorva care eram în preajmă: „Vreau să vă salut și să vă spun că eu voi merge pentru o vreme în spital pentru un tratament și.....”. „ - Sănătate multă, Ileana ! Să ne vedem cu bine când revii!”, i-am zis eu. Și nu bănuiam că nu va mai reveni, și nu pot să cred că ființa ei s-a destrămat deja ca un fum și că personalitatea ei s-a evaporat undeva în văzduh de unde poate ne privește zâmbind.

Am discutat mult în întâlnirile noastre la Baia Mare, am schimbat opinii, am scris despre cărțile ei, am apreciat talentul ei și efortul de a se dărui poeziei...Ioana Ileana Ștețco era membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca. „Feminitate, zeitate, delectare și supliciu într-un criptic excurs liric” era comentariul meu la ultima ei carte edită din 2016, și cred că am cuprins în cuvintele mele chiar tiparele afirmării personalității ei lirice.

Adio, Ileana! Drum lin în cer, în Lumina Veșniciei Tatălui! Ție, poetei IOANA ILEANA ȘTEȚCO! Fie-ți pământul odihnitor și amintirea perpetuă! Versurile tale vor umple golul lăsat de tine acolo, în sălița de la reprezentanța USR Maramureș, Fii neuitată, draga noastră Ileana!

P. S.

Azi, la o zi după vestea stingerii Ioanei Ileana Ștețco și a lui Ioan Derșidan, aflu de stingerea unei alte femei sensibile, cunoscute mie, fostă elevă a Liceului Petru Rareș Târgu Lăpuș, autoare a câtorva plachete de poezii - CORNELIA VAIDA ar fi murit, s-ar fi stins, ar fi trecut vămile eternității. Consternare, coșmar, nu pot să cred! Dar până la urmă, se confirmă vestea și cu lacrimi în ochi, accept realitatea….

Terezia FILIP

Ioana și răchita supărată

 

                                                                                                     de Gheorghe Pârja

Mi-au trebuit câteva zile ca să se așeze emoțiile morții neașteptate a poetei și prietenei IOANA ILEANA ȘTEȚCO! Cuvintele parcă au refuzat să se întrupeze în propoziții, gândurile au obosit la răscruci, că deh!, când nu mai poți trăi ca om te faci pasăre. Deprinzi în cădere tainele zborului și te rotești până pierzi din inocență și din uimire. Fuioare lungi, unduioase de negură se apropie, nepermis de mult se apropie, până nu se mai vede nimic. Prin fața ochilor trec pe apele curgătoare ale trupului, chipul celui uitat într-o zi, umbra celor uitați într-un an. Vânt de trădare adie prin cărțile de iubire, coama șterge zilele negre, noi înălțăm la cerul de sticlă rugăciuni scrise în limba poemelor, a cărților care așteaptă în sertare de piatră.

Colindă timpul pe la ferestre, deschide zăbrele, schimbă mărgele. O, Doamne, mila aceea reavănă ca un pumn de pământ roditor alungă din sângele femeii întrebările reci și spune povești de se culcă moartea într-o privire neutră, ori într-o iubire peste care și praful, întâi strălucește și apoi se așează. Târăște zborul din urmă al păsării cântătoare și umbra este mai grea decât urletul lupului la poala Pietrosului. Ioana a lăsat pereții de sticlă ai casei urbane, apa Săsarului, volumul de versuri ce aștepta ieșirea în lume, cu ilustrația sculptorului Ion Marchiș.

Eu o privesc, în crucea zilei, într-o capelă din Borșa. Era duminică, 24 iulie, și m-am trezit visându-mi viața cu câteva zile în urmă. Nu știu de ce mi se părea că este joi, ziua în care m-am întâlnit ultima oară cu Ioana, în fața unei librării băimărene. În ziua aceea, păsările zburau mai jos decât moartea și nu știam că aripile lor largi vor îmbrăca haine de doliu. A fost ultima îmbrățișare a privirii. Acolo, în capela de pe strada Zorilor, din Borșa, am ajuns grație bunei prietene a Ioanei, Maria Cherebeț și a soțului ei, Ion. Am răgaz să măsor timpul dat înapoi, desfăcut de pe un ghem mare.

Îmi aduc aminte când Ioana venea la Desești, în livada cu poeți și prieteni, neapărat ajungea lângă biserică, să se întâlnească cu răchita supărată. Prima dată a dus-o Mama Doca la întâlnirea cu arborele misterios, care avea și o legendă. Apoi Ioana, la fiecare venire în sat, mergea singură la întâlnirea cu răchita supărată și plângătoare. Avea ramurile prelinse până la pământ, ca niște lacrimi vegetale. Da, a scris Ioana că la Desești ne treieră veșnicia pe numele mic. Credea Ioana că la Desești cuvintele-s rotunde și țiuie în urechea îngerului chemarea ce pune traversele cruce pe calea ferată a limbii române. Ca la facerea lumii, inventăm veșnicia, ce frumos ne treieră sufletele în ograda largă și tăcerile strânse pe dealuri înflorite.

Acolo, la umbra casei mele părintești, Ioana a primit una dintre diplomele de valoare lirică din partea criticului Gheorghe Grigurcu, care i-a recunoscut muzica înțelesurilor lirice, incantația atmosferei învăluitoare ca o vrajă. Au semnat, pe vasul de argint al poeziei Ioanei, poetul Ion Mureșan și criticii literari Al. Cistelecan și Terezia Filip. Ioana avea ochii închiși și sufletul plecat. O, ce singurătate a singurătății, cum ne-a zis poetul. Poate sufletul colinda prin zarea timpului apus, prin atelierul lui Mihai Olos, acel laborator de amintiri, locul magic al sincerității și răzvrătirii noastre.

Acolo se antrenau cuvintele pentru zbor, tăcerile aprindeau idei la flacăra speranței, sub ochii larg deschiși ai sfinților fără somn. Acum, în acest iulie trist, stau pe treptele capelei și privesc tremurul lumânărilor. Alături, neamuri îndoliate: sora Dorina, cumnata Perpeta și nepoata Laura, verișoare și nepoți după verișori. Și prietena Măriuca, din Baia Mare, cu Nelu. Și preotul Remus Timiș. Ultima rugăciune. De pe o foaie de hârtie, dată de familie, preotul încheie lista iertăciunilor cu câteva versuri ale Ioanei: „Când ne stingem/ne stingem cu umbra în sus/proiectând în cer altă pădure/pentru care să scrie și îngerii poezii.”

A fost coborâtă în pământul Borșei natale, lângă părinți. În apropiere sta umbra răchitei supărate. Și plângătoare. Cum a ajuns arborele misterios acolo? Numai spiritul vizionar al unei poete profunde poate dezlega enigma. Și umbra veghetoare a Muntelui din preajmă.