de Gheorghe Pârja
Mi-au trebuit câteva zile ca să se așeze emoțiile
morții neașteptate a poetei și prietenei IOANA ILEANA ȘTEȚCO! Cuvintele parcă
au refuzat să se întrupeze în propoziții, gândurile au obosit la răscruci, că
deh!, când nu mai poți trăi ca om te faci pasăre. Deprinzi în cădere tainele
zborului și te rotești până pierzi din inocență și din uimire. Fuioare lungi,
unduioase de negură se apropie, nepermis de mult se apropie, până nu se mai
vede nimic. Prin fața ochilor trec pe apele curgătoare ale trupului, chipul
celui uitat într-o zi, umbra celor uitați într-un an. Vânt de trădare adie prin
cărțile de iubire, coama șterge zilele negre, noi înălțăm la cerul de sticlă
rugăciuni scrise în limba poemelor, a cărților care așteaptă în sertare de
piatră.
Colindă timpul pe la ferestre, deschide zăbrele,
schimbă mărgele. O, Doamne, mila aceea reavănă ca un pumn de pământ roditor
alungă din sângele femeii întrebările reci și spune povești de se culcă moartea
într-o privire neutră, ori într-o iubire peste care și praful, întâi
strălucește și apoi se așează. Târăște zborul din urmă al păsării cântătoare și
umbra este mai grea decât urletul lupului la poala Pietrosului. Ioana a lăsat
pereții de sticlă ai casei urbane, apa Săsarului, volumul de versuri ce aștepta
ieșirea în lume, cu ilustrația sculptorului Ion Marchiș.
Eu o privesc, în crucea zilei, într-o capelă din
Borșa. Era duminică, 24 iulie, și m-am trezit visându-mi viața cu câteva zile
în urmă. Nu știu de ce mi se părea că este joi, ziua în care m-am întâlnit
ultima oară cu Ioana, în fața unei librării băimărene. În ziua aceea, păsările
zburau mai jos decât moartea și nu știam că aripile lor largi vor îmbrăca haine
de doliu. A fost ultima îmbrățișare a privirii. Acolo, în capela de pe strada
Zorilor, din Borșa, am ajuns grație bunei prietene a Ioanei, Maria Cherebeț și
a soțului ei, Ion. Am răgaz să măsor timpul dat înapoi, desfăcut de pe un ghem
mare.
Îmi aduc aminte când Ioana venea la Desești, în
livada cu poeți și prieteni, neapărat ajungea lângă biserică, să se întâlnească
cu răchita supărată. Prima dată a dus-o Mama Doca la întâlnirea cu arborele
misterios, care avea și o legendă. Apoi Ioana, la fiecare venire în sat, mergea
singură la întâlnirea cu răchita supărată și plângătoare. Avea ramurile
prelinse până la pământ, ca niște lacrimi vegetale. Da, a scris Ioana că la
Desești ne treieră veșnicia pe numele mic. Credea Ioana că la Desești
cuvintele-s rotunde și țiuie în urechea îngerului chemarea ce pune traversele
cruce pe calea ferată a limbii române. Ca la facerea lumii, inventăm veșnicia,
ce frumos ne treieră sufletele în ograda largă și tăcerile strânse pe dealuri
înflorite.
Acolo, la umbra casei mele părintești, Ioana a
primit una dintre diplomele de valoare lirică din partea criticului Gheorghe
Grigurcu, care i-a recunoscut muzica înțelesurilor lirice, incantația
atmosferei învăluitoare ca o vrajă. Au semnat, pe vasul de argint al poeziei
Ioanei, poetul Ion Mureșan și criticii literari Al. Cistelecan și Terezia
Filip. Ioana avea ochii închiși și sufletul plecat. O, ce singurătate a singurătății,
cum ne-a zis poetul. Poate sufletul colinda prin zarea timpului apus, prin
atelierul lui Mihai Olos, acel laborator de amintiri, locul magic al
sincerității și răzvrătirii noastre.
Acolo se antrenau cuvintele pentru zbor, tăcerile
aprindeau idei la flacăra speranței, sub ochii larg deschiși ai sfinților fără
somn. Acum, în acest iulie trist, stau pe treptele capelei și privesc tremurul
lumânărilor. Alături, neamuri îndoliate: sora Dorina, cumnata Perpeta și
nepoata Laura, verișoare și nepoți după verișori. Și prietena Măriuca, din Baia
Mare, cu Nelu. Și preotul Remus Timiș. Ultima rugăciune. De pe o foaie de
hârtie, dată de familie, preotul încheie lista iertăciunilor cu câteva versuri
ale Ioanei: „Când ne stingem/ne stingem cu umbra în sus/proiectând în cer altă
pădure/pentru care să scrie și îngerii poezii.”
A fost coborâtă în pământul Borșei natale, lângă
părinți. În apropiere sta umbra răchitei supărate. Și plângătoare. Cum a ajuns
arborele misterios acolo? Numai spiritul vizionar al unei poete profunde poate
dezlega enigma. Și umbra veghetoare a Muntelui din preajmă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu