Remember - Poetul Ionel SIMA

 Iar? La ce mă gândesc? Episodul 2 ... întomnarea toamnei în poeziile lui Ionel SIMA. ,,Înțelepciunea spune că nu suntem nimic. Dragostea spune că suntem totul. Între aceste două curge viața noastră", rostește vocea înțelepciunii populare, tot așa precum, noi, ne curgem, printre anotimpuri. Cum după un anotimp vine un altul, revin, pentru a-mi respecta ,,promisiunea-promisă", cu aceeași bucurie, în manuscrisul de GÂNDURI RĂZLEȚE, pentru a intra în frumusețea lirică, sau lirismul toamnei. Continui să caut anotimpuri, și chiar mă văd un trecător prin acestea, ele renăscandu-se mereu-mereu, întru sensibilitate și armonie... ,,gând din gândul meu". Toamna și iarna - bogăție, rod și flori de gheață, contraste adorate și iubite de către poetul Ionel Sima, iată-l, acum, aflat la al cincilea volum de versuri, după volum de debut CĂRĂRI PRINTRE STELE (prefață Vasile BELE), după COPACUL IUBIRII (prefață George STROIA), după FRÂNTURI DE SUFLET (cu o prefață semnată de subsemnatul) și ROUA FLORILOR DE PRIMĂVARĂ - (cu o prefață de prof. Mariana Cristina POPAN). Prolific și de o hărnicie aparte, poetul își are drumul și crezul său liric. Ne dăruie prin poeziile sale - povești minunate din lumea actuală. Poemele curg când în formă de proză, când în rimă. Cert este un lucru - finalitatea lor, a poemelor, dezvăluită în viziune lirică, nu trebuie criticată, ci mai degrabă acceptată și, din punctul meu de vedere, apreciată. Dacă din anotimpul ghioceilor sau al iubirii (mă gândesc inclusiv la DRAGOBETE, cap al primăverii), autorul face un cult, haideți să nu vitregim substantivul anotimp (la sg. )/ anotimpuri (la pl.), și să ne încărcăm literar și spiritual din poeme - cu vara, toamna sau chiar iarna - nu uitate ori neglijate. După ce ,,Pleoapele se-agață/ de margini de noapte/ lacrimi se-amestecă-n rouă/ vreau să mai dorm/ dar nu se poate/ vine cu soarele /încă o nouă zi", (ÎN ZORI), este momentul să vă anunț prin eu liric al poetului (prin viziunea și gândirea lui), că VINE TOAMNA, și ,,M-aș duce să dorm/ în pădure/ să mă acopăr/ cu frunze brumate/dezbraca-mă iubito/ de gândurile tale/și-mi amintește/ de nopți parfumate", (DRAGOSTE DE TOAMNĂ), ce aduce cu ea nu o zi, nu două, ci NOUĂZECI DE ZILE DE TOAMNĂ. Da, ați citit bine!, căci, ,,Au început/ nouăzeci de zile/ de toamnă/ copacii și florile / plâng/ și-i ceață mare / și plouă ". Observ că aceste gânduri nu sunt doar ,, ... RĂZLEȚE ", ci sunt și GÂNDURI DE TOAMNĂ, pentru că tot suntem în plin anotimp autumnal. ,,Mi s-au copt/ struguri pe buze/ de când/ te aștept iubito/ că ești plecată/ de mult printre muze", ne introduce în bogăția toamnei, însuși poetul. A se vedea printre gânduri răzlețe, printre gândurile lirici de toamnă, dacă acestea mai fi in vreun fel. Raspunsul este DA! Pot fi inclusiv GÂNDURI TÂRZII, dar atunci E ATÂTA TOAMNĂ, încât ,,... mi se ducă buzele/ ca frunză de pe fagi/ iar ochii îmi plâng/ cu ploi mărunte/ și reci/ ce curg alene/ pe obraji"! Tot în vreme romantică, ,,Se scutură zilele/ și se rup norii/ și plouă cu frunze ruginite/ copacii plâng/ de dorul tău/ și pleacă umbre/ascunse/ în cârduri de cocori". Banal, îmi vine să întreb de ce? Iar răspunsul mi-l dă chiar poetul prin lirică sa - DE TOAMNĂ. Frumos și cu personalitate lirică deja marcată, poetul recunoaște că SUNT VÂNT dar și că IMI PLACE NOAPTEA. Din acest lirism obiectiv.nu trebuie uitat un amănunt - după toamnă VIN ȘI FLORILE DE GHEAȚĂ, adică ,,Vine iarna și-are flori / Numai albe nu-i culori/ Ce înfloresc pe fereastră/ Ca o pasăre măiastră", apoi ne pregătim de sărbători căci, și nu oricum, ci făcând repetiții în COLIND. Marele regret al poetului, în splendoarea lirismului hibernal, este că nu va fi acasă de Crăciun... chiar dacă și acolo unde este i-i bine, tot va fi SINGUR DE CRĂCIUN. TABLOUL DE IARNĂ este întregit cu ,,Zâmbete ascunse/ în crengi ce așteaptă/ muguri de primăvară/ lacrimi șterse/ de pe obraz/ și râsete ce-așteaptă iară/ soarele ca să răsară/ norii să treacă/ să nu mai cearnă / florile de iarnă". Cu TRISTEȚE, printre AMINTIRI, gândindu-se la MARAMUREȘ, într-o NOAPTE CU LUNĂ, așteptăm FLORI DE LILIAC - iată, un tablou întreg oferit drept ofrandă lirică, nouă, cititorilor acestui volum. Eternitatea veacurilor, nu a noastră, va demonstra că poetul oricare ar fi el, este un nemuritor. Atunci când lași în urmă ta atâta bogăție, nu poți INDIFERENT. Chiar dacă întregul volum de versuri este precum VENTILATORUL, după așezarea într-un comod fotoliu, te gândești la NEBUNIA lucrurilor și te bucuri sau nu, dacă va trebui să nu, să ne oferi o EXPLICAȚIE. Nu cred că ar mai fi ceva de rostit decât să lăsăm liniștea anotimpurilor să măsoare aceste GÂNDURI RĂZLEȚE, iar istoria literară ne va demonstra veșnicia versurilor, înrădăcinarea acestora în memoria noastră, depunand jurământ de credință că frumusețile adevărate le înțeleg până și poeții. Bine-ați venit GÂNDURI RĂZLEȚE.. printre răzlețitele noastre gânduri pentru impreunarea întru un eu liric perfect. Te felicit drag prieten... și finalizez ca de obicei... știind că mai ai resurse, te mai așteptăm să îmbraci în veșmînt de mironosița poezia. ..

VASILE BELE - Chiuzbaia

Ne-a părăsit poetul Ionel Sima

                                              Poetul Ionel Sima alături de fiica Amalia Sima
 Poetul Ionel Sima, de loc din Suciu de Sus, Ţara Lăpuşului, s-a afirmat tot mai pregnant în ultima vreme, atât prin volumele publicate („Cărări printre stele” 2013; „Copacul Iubirii” 2017; „Frânturi din suflet” 2018; „Roua florilor de primăvară” 2019; „Lumina gândurilor” 2019), cât şi prin apariţiile cu poeziile Domniei sale în reviste prestigioase, din care amintesc: „Calendarul Maramureşului”, „Armonii Culturale”, „Contraste Culturale”, „Caietul Cenaclului Literar”, „Din Vatra Satului”, „Mărturii Maramureşene”, „Izvoare Codrene”.

Lecturându-i poeziile pot să afirm că Ionel Sima, în majoritatea poemelor sale, aduce un elogiu Iubirii, în toate formele ei. Pentru el Divinitatea este aşa cum a înţeles-o de mic de la părinţi şi bunici, nu iese deloc din perceptele biblice, iar Femeia înseamnă motorul acestei lumi: femeia-mamă, femeia-soţie, femeia-iubită, femeia-prietenă, copilă. Ea reprezintă jumătatea şi echilibrul lui.

Deşi par versuri livreşti, uşoare, în acest nou volum  numit „Gânduri răzleţe”, sensibilitatea, frumuseţea multiplelor pasaje auctoriale, spiritualitatea, armonia şi muzicalitatea versurilor o să ne ducă într-o lume mirifică şi o să uităm de cotidian, o să ne facă plăcere să citim versuri emblematice despre cele patru anotimpuri, unde primăvara, când totul renaşte, inclusiv speranţa noastră în mai bine, are un loc aparte: „De vrei să vină primăvara/ Te roagă la lună când iese seara/ Să mângâie toate să crească/ Să le iubeşti şi lumea să le iubească” (De vrei să vină primăvara) sau „Aştept să ningă iar cireşii/ să mă ascund sub ei/ să sorb dulceaţa vieţii/ din florile de tei./ Aştept să ningă iar cu soare/ să mă îmbrac cu frunze/ să îi zâmbesc la prima floare/ şi să mă culc în umbre” (Aştept primăvara) ori „Iubirea e peste tot/ şi pe flori şi pe feţe/ Românii sunt fericiţi/ În ziua de Dragobete.” (Dragobete).

După primăvară şi vară, vine toamna, iar poetul Ionel Sima se întoarce la gânduri profunde, la întomnarea cuvintelor, cum ar spune poetul şi editorul Ioan Romeo Roşiianu: „De primăvară nu mai vorbesc/ că au cam trecut toate/ şi am rămas cu frunze ruginii/ şi multe… multe… toamne!” (Trecut-au anotimpuri); „Au început/ nouăzeci de zile/ de toamnă,/ în casă e cald/ şi pernele-s moi,/ iubirea aici/ o să-nflorească/ ca să o ţinem/ la cald între noi.” (Nouăzeci de zile de toamnă); „Şirag de boabe de struguri/ ţi-ai aşezat în gât,/ iar boabele mustesc/ numai de iubire,/ apoi pe frunte/ ţi-ai pus/ rând pe rând/ toate anotimpurile/ ce-o să vie.” (Tablou de iubire); „Vântul mă înveleşte/ cu norii cenuşii/ te aştept/ să te iau în braţe/ să te sărut/ cu frunze din vii/ dar tu nu mai vii.” (Gânduri de toamnă).

Pentru autor iarna este anotimpul când „Vin şi florile de gheaţă/ Ce fereastra ne răsfaţă/ Este frig afară tare/ În suflet căldura-i mare.// Liniştea din cer coboară/ Albă, calmă şi domoală/ Neaua îmi cuprinde ochii/ Flori albe în mii de copii.// Vine iarna şi-are flori/ Numai albe, nu-n culori/ Ce înfloresc pe fereastră/ Ca o pasăre măiastră.”

Poetul Ionel Sima acordă spaţiu şi timp obiceiurilor de peste an, sărbătorilor religioase, evenimentelor importante din viaţa noastră de muritori şi exemplific cu câteva versuri sugestive din poeziile lui: „Îmi vine un colind în gând/ şi-aş vrea să îl colind/ cu voce tare/ că nu am colindat de mult/ şi-acuma sunt departe tare.” (Colind); „Departe sunt/ şi până aici/ nici iarna nu răzbate/ mi-e dor s-ascult colinzi/ şi să mă plimb/ pe malul apei îngheţate” (Sunt departe); „Mi-au rămas lacrimile/ de 8 Martie/ aş vrea să culeg flori/ dar nu am pentru cine/ ai îmbrăcat/ o altă mantie/ şi ai urcat la Cer/ o sfântă mănăstire.” (8 Martie); „Cu pioşenie/ să ne-închinăm/ în faţa crucilor/ copiii noştri/ să-nvăţăm/ ce-nseamnă jertfa lor./ Au stat/ cu pieptul dezvelit/ în faţa/oştilor păgâne/ care au vrut/ şi încă vor/ ţara să ne dezbine.” (Înălţarea – Ziua Eroilor); „De mii de ani/ îmbrăcată/ cu frumoasa ta ie/ ţi-ai crescut copiii/ cu dragoste la sân/ şi le-ai şoptit/ nicicând să nu uite/ că sunt pui de român.// Ai învăţat copiii/ ce-i steagul tricolor/ şi-acuma/ după 2000 de ani/ le plângi/de dor”. (Mama Româncă). Aşadar, durerea pentru soţia Zorica plecată la ceruri, pentru părinţi şi consăteni, se poate simţi în mai multe poezii, cum ar fi: „8 Martie”, „Unde sunteţi?”, „Colind”, „Raze şi umbre”, „Te-am sculptat”, „Rătăcit”, „Tristeţe”, „Am obosit”.

„Ars Poetica” poetului lăpuşan sau dacă vreţi o poezie de mare profunzime, răscolitoare şi care stârneşte un ocean de sentimente şi emoţii este „Declaraţie de poet”, pe care vi-o propun în totalitate: „Iubim pe Domnul/ Iubim cuvântul/ Iubim cerul cu stele/ Iubim pământul/ Din „Copacul iubirii”/ Vrem ca să plouă/ „Frânturi de suflet”/ Şi rouă, pe care cu drag/ Vi le dăruim vouă./ „Cărări printre stele”/ Facem cu drag/ Cuvinte frumoase/ V-aducem în prag./ Iubim pe Domnul/ Iubim cuvântul/ Iubim florile, apa şi vântul/ Pe care le punem în versuri/ Cu drag vi le aducem în prag./ Iubim cerul şi ce-i frumos/ Poetul va scrie un gând/ Cu zâmbetul pe buze/ Ori lacrimi în ochi/ Sperând tot mai mult/ De la muze”. 

                                                                                             Gelu DRAGOŞ

Preluare https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2020/02/19/ionel-sima-iubind-ingereste/

Minutul de poezie - Ionel Sima

SĂ MĂ NASC

Să mă nasc

încă odată

din stele și raze de lună

n-aș lăsa nici stelele

nici luna să spună

că viața asta nu-i bună.

Să mă nasc

încă odată

din ploaie și vânt

n-aș lăsa nici vântul

nici ploaia să spună

ce viață amară

iar sufletul

în trecere pe pământ.

Să mă nasc

încă odată

din iarbă și flori

n-aș lăsa nici iarba

nici florile să spună

cât e de greu adeseori.

Să mă nasc

încă odată

așa cum m-am născut

n-aș lăsa sufletul

să spună,

că pe aici am trecut.

Aș fugi în zori

când stelele mor

m-aș ascunde în iarbă,

în petale și flori

și-odată cu vântul

și ploaia aș spune

fugi suflete

și nu aștepta ca să mori.

Trei autori maramureşeni şi-au prezentat cărţile: Ionela Amalia Sima, Ionel Sima şi Mariana Cristina Popan

 Marţi, de Schimbarea la Faţă, la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare a avut loc o triplă lansare de carte: Ionela Amalia Sima (debutantă) – „Oglinda sufletului (poezie); Ionel Sima (la al şaptelea volum) – „Roua florilor de primăvară” (poezie) şi Mariana Cristina Popan (coordonator antologie) – „Condeie literare sportive”(culegere de texte literare ale elevilor din Liceul cu Program Sportiv Baia Mare şi ale elevilor din instituţiile şcolare partenere).

Moderatorul evenimentului a fost scriitorul Vasile Bele din Chiuzbaia. Pe seama cărţilor prezentate au vorbit: Ioan Meteş Morar Chelinţanu, Ştefan Herţeg, Gelu Dragoş, Florica Jurasko, Marian Vida, Ileana Pop, Nelu Danci, Angela Pop, Daniela Micu, Vasile E. Lupşe, Maria Focze, Bogdan Rus, ş.a.

Despre volumul de poezii „Oglinda sufletului” a Ionelei Amalia Sima, în prefaţa cărţii, prof. Gheorghe A. Stroia scrie: „Mă bucur să spun că un nou aspirant la cuvânt îşi deschide aripile gata de zbor. Cine sunt eu să frâng aripi? Dacă vrei, nu pot face altceva, decât să te ajut să zburăm împreună, spre cerul tot mai înstelat al poeziei...”

Al patrulea volum de poezie al lui Ionel Sima „Roua florilor de primăvară” are semnătura şi girul prof. masterand Mariana Cristina Popan: „Din universul pictural prin cuvinte, artistul Ionel Sima îşi transformă sufletul într-o paletă de culori, inima şi raţiunea în tumultul formelor plane şi spaţiale. Astfel, foaia, ca suport plastic, devine un veritabil tablou încondeiat”.

În fine, antologia coordonată de prof. Mariana Cristina Popan, ajutată de prof. Camelia Morar şi prof. Crina Taloş „Condeie literare sportive” cuprinde creaţiile elevilor unde Domniile lor predau. De ce o antologie cu gândurile şi poeziile lor? Pentru că, aşa cum scrie în „Argument”-ul cărţii: „Datoria adulţilor rămâne susţinerea tuturor copiilor, deci şi a condeielor”. Felicitări!

                                                                                  Gelu Dragoş

BJPD BM. Triplă lansare de carte: Ionela Amalia Sima, Mariana Popan şi Ionel Sima

Marţi, 6 august, de la ora 13,oo în Sala de Conferinţe a Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare, va fi organizată o triplă lansare de carte: două volume de versuri, apărute la Editura „Armonii Culturale” din Adjud, intitulate: „Roua florilor de primăvară”, semnate de Ionel Sima, şi „Oglinda sufletului”, de psiholog Ionela Amalia Sima. A treia carte este o culegere de texte literare ale elevilor de la Liceul cu Program Sportiv Baia Mare, intitulată „Condeie literare sportive”, coordonată de prof. înv. primar Mariana Cristina Popan. Cărţile vor fi prezentate de către autori. Intrarea liberă.

                                                                                       GDL

Proze scurte semnate de către Ionel SIMA

Lupul singuratic

Sălbăticia munţilor Ţibleş este de o frumuseţe rară. Sunt zone unde nu au ajuns oamenii. Codrii seculari ascund tot felul de animale. Cei mai frumoşi erau cerbii care scoteau printre crengi capetele încoronate ca nişte regi. Toamna în timpul boncănitului vedeam uneori lupte crâncene între ei. Până şi haitele de lupi se retrăgeau din faţa lor în fundul pâraielor unde zăpada se ajungea de pe un an pe altul.

Culegeam brânduşi şi în august iar în septembrie ningea din nou. Dar, iarna, lupii erau şefii pădurilor. Din Izvorul Rău treceam În Tomnatec cu personalul prin inima munţilor spre locurile de muncă. În primăvara lui 1989 într-o dimineaţă de martie când am ajuns în Tomnatec şi după ce am coborât din trenuleţul nostru am auzit un urlet de lup. Nu i-am dat prea mare importanţă fiind obişnuiţi cu tot felul de urlete de animale. În dimineţile următoare de fiecare dată când soseam eram întâmpinaţi de acelaşi urlet. Ne-am întrebat ce se întâmplă. A doua zi dimineaţă eu cu un coleg am urcat prin pădure spre galeria patru de unde se auzea urletul. Am înaintat cu grijă prin pădure până în capătul haldei şi ne-am uitat spre gura minei.

Acolo era un lup singuratic care urla. Era slab şi bătrân. Stătea acolo singur şi urla privind în jos spre mineri. Parcă îşi plângea soarta spre oameni. Parcă ne povestea că a fost abandonat acolo de haită. Ne uitam cu milă la el, era flămând şi parcă nici nu vedea bine. Am strigat la el dar nu s-a speriat, s-a aşezat jos şi a privit trist spre noi.

Am coborât la colegi şi le-am povestit despre lupul singuratic. Din ziua aceea unul din noi urca halda de la patru şi-i lăsam acolo resturile de mâncare de la toţi, pentru Marele Singuratic. Drept răsplată el ne saluta în fiecare dimineaţă printr-un urlet prelung.

Dar la sfârşitul verii la începutul lunii septembrie când codrii începuse să îmbătrânească şi ei, într-o dimineaţă frumoasă dar rece, nu ne-a mai salutat nimeni. Am urcat din nou să vedem ce s-a întâmplat? Lupul singuratic murise. Era căzut cu capul în jos în direcţia de unde venea noi şi era cu ochii deschişi.

Nu a mai avut puterea să ne aştepte şi nici nu-şi mâncase mâncarea. L-am luat de acolo şi l-am îngropat sub un fag mare. Am fost totuşi mulţumit că am putut să-i uşurez ultimele zile ale vieţii lui. Bătrâneţea este tristă. În dimineţile ceţoase parcă auzeam urletul lupului singuratic.

             

Pastorul Băilor (II)

În dimineaţa aceea de august deşi era o dimineaţa frumoasă de vară caldă şi însorită parcă nimic nu era în regulă. Toţi eram mai obosiţi şi morocănoşi. După apel ne-am împrăştiat pe la locurile de muncă, dar după o jumătate de oră aparatele de măsură au început să ţiuie anunţând prezenţa metanului. Am început să ieşim cu grijă afară din mină încercând să nu atingem nimic care ar putea produce scântei. La mina din Poiana Botizii se întâmpla uneori să dăm de pungi de gaz metan care putea exploda în orice moment.

Am ieşit toţi afară până se va aerisi şi am pornit ventilatoarele. Ion Trifoi din Botiza s-a aşezat în apropierea galeriei pe un bolovan. La un moment dat a ieşit un ortac din mină care i-a zis să se retragă mai în spate de unde vine gazul.

S-a ridicat şi a pornit spre noi. După ce a făcut câţiva paşi s-a auzit o explozie puternică. El a fost aruncat la pământ de suflul exploziei. S-a ridicat speriat şi ne-a întrebat dacă este bine şi colegul care tocmai ieşise din mină.

Ne-am uitat miraţi la el. Noi eram toţi afară, el ieşise ultimul, iar după el nu am mai văzut pe nimeni ieşind. Pastorul Băilor l-a salvat spunându-i să se retragă mai departe de gura minei. 

Luna

,,Nu-i făcută neştiută!”.

,,Şi luna te povesteşte!”.

         A fost odată un om harnic de felul lui şi aşezat la casa lui dar cam închis la fire. Era mai mult singur şi la câmp şi la pădure. Într-o zi s-a dus în pădure cu căruţa după lemne. Pădurea era a boierului şi nu era voie să tai lemne. Cum tăia el lemne într-o fundătură de părău a apărut pădurarul. S-au luat la ceartă, iar de la ceartă la bătaie.

Omul l-a lovit cu securea în cap pe pădurar. Văzând că la omorât l-a ascuns sub nişte rădăcini şi crengi. Se înserase iar luna plină lumina ca ziua. A încărcat căruţa cu lemne şi a plecat acasă. Nimeni nu a ştiut unde a dispărut pădurarul. După câţiva ani omul nostru stătea pe prispa casei, iar nevasta lui cocea plăcinte în casă. Luna era pe cer şi arunca razele-i de argint peste sat iar ici colo strălucea câte o stea, semn că va fi vreme bună şi în zilele următoare. Cum privea el la lună şi-a amintit de întâmplarea cu pădurarul şi a început să cugete cu glas tare:

- Hei, Lună! Lună! ... Numai tu şi eu ştim ce s-a întâmplat atunci în pădure. Bine că ştim numai noi, că cine ştie ce se alegea de viaţa mea!     

         Nevasta lui a tras cu urechea să vadă ce şi cu cine vorbeşte. La câteva zile a apărut o ceartă între ei.

- Lasă că te învăţ eu minte pe tine, i-a zis nevasta şi la reclamat. Omul nostru a fost arestat şi dus la închisoare. Într-o seară printre gratii a apărut aceaşi lună frumoasă dar el era supărat pe ea.

- Lună, lună! Nici în tine nu am putut avea încredere. Şi tu m-ai spus la nevastă şi uite   unde am ajuns. 

Năcazul

Un om avea doi feciori. Erau ei harnici şi ascultători, dar prea aşteptau toate de-a gata. Într-o zi tatăl lor le-a zis să meargă în pădure după lemne. Au ieşit să pregătească căruţa dar bătrânul nu i-a lăsat să ia niciun lanţ cu care să lege lemnele.

-         Bine, tată, dar cum o să legăm noi lemnele pe căruţă dacă nu ne laşi să luăm lanţuri cu noi? au întrebat băieţii.

-         Mergeţi liniştiţi că acolo-i Năcazul şi vă învaţă el ce să faceţi!

S-au dus băieţii la pădure şi au început să taie copaci. Au lucrat o jumătate de zi. Apoi,

au încărcat căruţa dar nu au avut cu ce lega lemnele. S-au aşezat la umbră şi au aşteptat să vină Năcazul să le arate ce să facă. Începuse să se însereze şi Năcazul nu apărea de nicăieri. Cei doi au început să strige după el poate, poate îi va auzi gândindu-se că ori nu ştie exact locul unde sunt ei, ori mai are şi cu alţii treabă şi să-şi dea seama că este aşteptat şi de ei.

         Văzând că nu-i chip să vină nimeni unul dintre fraţi a zis:

- Hai, măi frate, să facem noi nişte gânjuri din curpeni şi să încercăm să încordăm lemnele pe căruţă că ăsta nu mai apare.

         Au căutat nişte curpeni, au făcut gânjuri şi s-au apucat să încoarde lemnele pe căruţă. Văzând că stau bine au pornit pe înserate spre casă. Când îşi făcea bătrânul griji despre ei, iacă apar şi feciorii cu căruţa cu lemne, acasă.

         - Bine că aţi sosit, dragii mei, că mi-am făcut griji!

         - Am întârziat, tată, că l-am aşteptat pe Năcaz să vină să ne arate şi n-a mai venit. Aşa că ne-am apucat noi şi am făcut ce am ştiut mai bine.

         - Hei, dragii mei, ăsta-i Năcazul! Nevoia te învaţă întotdeauna să faci ce trebuie să reuşeşti în viaţă. Năcazul nu-i un Om este nevoia ta de a te descurca în viaţă.

Câinele alb

         Din centrul Suciului dacă treci podul peste râu, drumul o ia spre Trestia-Agreşel, o culme care desparte Maramureşul de Bistriţa-Năsăud. Prima intersecţie în dreapta o ia pe valea Periacului ce duce până sus la Mănăstirea Breaza. A doua intrare tot pe dreapta este valea Şerpoaia. Valea este lungă şi şerpuită pierzându-se prin pâraiele de sub culmea Brezei. În fundul Şerpoii codri bătrâni mai poartă urmele vremurilor trecute când forestierii tăiau zilnic copacii. Sunt totuşi şi avantaje. S-au format prisăci unde mergeam la cules de pomniţă, hribe, zmeură sau mure.

         Zorica Hurgóii locuia pe Şerpóia şi îi plăcea să meargă cu o vecină după hribe mai ales că obţinea bani buni când le preda la centrul din Boiereni. Fiecare om îşi are locurile lui unde caută hribe şi nu se poate să nu găsească, în sezon.

         Şi ea avea locurile ei. În acea zi ploua mărunt iar ceaţa acoperea toată valea. Ajunse la locurile ştiute de ea, ca niciodată nu a găsit nici măcar o hribă. Femeile nu s-au descurajat şi au pornit agale prin pădure. Ceaţa groasă nu le lăsa să vadă nici la doi paşi. Dintr-un tufiş le-a ieşit în cale un câine mare, alb. S-au speriat dar au văzut că nu-i agresiv, ba dimpotrivă, se gudură pe lângă ele tot mergând înainte şi înapoi cerându-le parcă să-l urmeze.

Femeile fascinate de insistenţa lui s-au luat după el. După câteva sute de metri câinele le-a condus într-o poiană care era plină de hribe. Nu aveai unde să calci de ele. Bucuroase  şi-au umplut plasele şi au improvizat şi din haine numai să poată aduna cât mai multe. După ce şi-au făcut ,,plinul” şi-au dat seama că s-au rătăcit şi prin ceaţă o să se descurce greu.

Câinele alb însă a apărut din nou. S-au luat după el pe o cărare prin pădure. Mergeau cu greu sub povara hribelor şi pe cărarea îngustă. Au tot mers toată ziua, câinele parcă le chema mai departe, tot mai departe. Spre seară s-au trezit în marginea satului Boiereni. Au lăsat bagajul jos să-şi tragă sufletul. După ce s-au odihnit au vrut să meargă să predea hribele dar pungile erau goale. Câinele alb a fost de fapt Negru Iadului care le-a purtat toată ziua.

Gredinuţa Fetii Pădurii

         Din Izvorul Rău, de la piciorul vârfului Arcer din munţii Ţibleşului ca să urci pe munte trebuie să o iei agale la început pe firul pârâului, apoi pe un drumeag pe sub fagii din stânga apei. După vreo jumătate de ceas de urcuş prin pădure drumul iese în Obcină unde este cabana lui Nicoară, un refugiu binevenit oricând.

După ce străbaţi Obcina dai de stânca golaşă a Arcerului. Tot acolo este o adâncitură de vreo 3 – 4 ari în stâncă plină, de primăvara până toamna, de flori. Sunt acolo mii de flori de toate culorile. Roată sunt stânci care nu permit intrarea acolo ce par a fi aşezate acolo, de cineva, pentru a proteja florile. Oricum acolo nu intră nimeni pentru că este Gredinuţa Fetii Pădurii. Atât ciobanii cât şi forestierii din zonă ocolesc cu grijă locul şi asta pentru că ea nu permite nimănui să intre acolo.

Dacă încerci, apare de nicăieri, foarte nervoasă sub formă de ceaţă groasă şi se aud nişte urlete guturale care-ţi provoacă fiori. Odată Dumitru Maniu era cu oile prin zonă. S-a înnorat şi a început să plouă mocăneşte. După un timp printre nori a ieşit soarele şi a început să plouă liniştit cu soare.

Deodată a auzit un cântec fără cuvinte doar lălăit. S-a uitat spre Gredinuţă. În mijlocul ei pe o piatră stătea Fata Pădurii complet goală şi se pieptăna. Ploaia cădea peste ea ca un duş iar ea cânta. Maniu a rămas încremenit de spaimă.

  Ar fi vrut să plece de acolo dar parcă era vrăjit şi de cântec şi de frumuseţea ei. Picioarele nu voiau să-l asculte. Dar ea la simţit. Dintr-odată în jurul Gredinuţii s-a ridicat o perdea de ceaţă iar el a auzit nişte bombănituri. Ea era nervoasă! A început o ploaia cu tunete şi fulgere iar cerul s-a înnegrit brusc.

A abătut în grabă oile la vale şi s-a retras spre cabana lui Nicoară, unde s-a adăpostit până a trecut urgia. De atunci locul este ocolit cu grijă mai ales când plouă cu soare. Toată lumea ştie că atunci Fata Pădurii se lă (de la vb. a la – a se spăla, a limpezi) pe cap şi nu-i bine să o superi. 

Şarpele

         Vacanţa de vară era, şi este, întotdeauna binevenită. Eram de vreo zece ani când s-au întâmplat cele ce urmează. Tocmai începuse vacanţa de vară şi câmpurile se umpleau dimineaţă bună de copii. Care cu oile, mieii de prăsilă, caii sau vacile la păşunat. Era o perioadă de zbenguială fără griji de dimineaţa până seara.

         Era o dimineaţă frumoasă de sfârşit de iunie cu un cer limpede ca doi ochi albaştri de copil şi un soare mângâietor care se răsfrângea în mii de diamante în picăturile de rouă.

Mi-am luat străituţa cu mâncare, mama a dat drumul la bivoliţă din grajd şi am pornit spre valea Strâmba, unde ne adunam toţi cu animalele. Ele îşi vedeau liniştite de păscut iar noi după ce agăţam străituţele într-un arin din marginea văii ne jucam sau căutam lesele de prins peşti care le puneam în vale de cu seară. Toată valea, începând din cotul lui Iştone şi până la Strâmba, unde începeau casele, era plină de lese de prins peşti. Şi întotdeauna găseam peşti în ele. La amiază ne adunam toţi şi mâncam împreună ce aveam de acasă, ca fraţii.

Într-o zi mama mă întreabă:

- Ce faci, tu, mă, cu vaca de nu are seara lapte? Unde o ţâi tătă ziua? Nu-i vorbă, vine ea sătulă, da’ nu are lapte! Să faci bine şi să te uiţi după ea tătă ziua!

         Aşa că de a doua zi am început cu ceilalţi copii să ne uităm mai des la bivoliţă. La amiază a intrat între nişte tufe dincolo de vale şi nu a ieşit aproape un ceas. Apoi, a ieşit şi s-a apucat liniştită de păscut. Seara nu a avut niciun gram de lapte. Ziua următoare iar a intrat în tufele de peste vale.

Am trecut încet cu o fată, Dochia Cicului, care era mai mare şi mai bărbătoasă, valea,  şi ne-am apropiat cu grijă de tufe. Bivoliţa stătea şi rumega. Am vrut să strig la ea şi să o scot afară din tufe, dar, m-am oprit, din fericire, la timp. Pe piciorul stâng, din spate, era încolăcit un şarpe mare cât o coadă de lopată şi care sugea laptele de la vacă. Ori ne-a simţit, ori s-a săturat că s-a descolăcit de pe picior şi a intrat în tufe.

Vaca a ieşit şi ea şi s-a apucat de păscut. După vreo oră uitându-ne cu atenţie pe unde călcăm am găsit şarpele încolăcit pe o piatră la soare. Dochia Cicului sigură pe ea, l-a lovit, cu un par, puternic. Şarpele s-a rupt iar din el a sărit numai lapte. L-a lovit cu parul peste cap până la omorât. Seara i-am povestit mamei întâmplarea. Dar problemele au apărut a doua zi.

La amiază vaca a intrat din nou în tufe şi a aşteptat să vină şarpele. Acesta însă nu avea de unde să apară. Vaca a început să se neliniştească şi, nervoasă, a început să lovească cu capul şi picioarele în tufe şi să boncălească.

Abia după vreo oră s-a liniştit. Seara, deşi a făcut ceva figuri la muls, a avut ceva lapte, apoi încet, încet a început să uite ,,viţelul de ocazie” şi să reintre totul în normal.

Urieşii

         Se zice că demult, demult pământul era stăpânit de uriaşi. Şi în Suciu de Sus circulă o legendă despre ei.

         Pe tabla lui Albaş, care-i pe dreapta cum intri pe valea Prihodiştii, într-o  primăvară a ieşit un om cu nevasta, la arat. A prins boii la plug şi a început a ara. A trecut însă pe acolo o fată de uriaş, care s-a mirat când a văzut nişte gonguţe aşa de frumoase.

Le-a luat în poală cu plug, cu boi cu tot şi le-a dus să le arate la tatăl ei. Acesta, însă, i-a spus:

         - Dragul tatii du-le înapoi de unde le-ai luat şi lasă-le acolo, în pace, că ăştia sunt oameni. Ei vor moşteni pământul după noi!

         Fata i-a dus înapoi şi i-a lăsat în pace. După ce şi-au revenit din spaimă oamenii şi-au reluat lucrul.

IONEL SIMA - LEGENDE DIN ȚARA LĂPUȘULUI

Cămașa de mire ...

Era prin anii '62-'65 la câțiva ani după colectivizare. Oamenii au început să se obișnuiască cu noua organizare a satelor, mai ales că începuse să apară și ceva locuri de muncă. Cei de la sate, pe lângă faptul că lucrau în colectiv, puteau să-și caute și locuri de muncă la unele întreprinderi din apropiere.

Mulți se angajau la mină dar și mai mulți la drumuri. Încet-încet se refăceau drumurile, se pietruiau că încă nu era asfalt. Și asta pentru că apăruse primele curse regulate de autobuze între sate și orașe. Autobuzele erau aduse de la ruși, erau incomode și neaspectuoase, dar oamenii erau mulțumiți și așa, pentru că scăpau de mers pe jos până la oraș, să-și mai cumpere câte ceva. Începuse să apară și primele autocamioane și basculante care erau folosite la refacerea drumurilor.

Pentru agricultură au apărut primele tractoare fără cabină. Viorel, avea douăzeci de ani și iubea tare mult motoarele. Tatăl lui rămas văduv cu opt copii, nu avea posibilitatea de a-l da la școală. În sat la colectiv apăruse primul tractor și cum Viorel îl cunoștea bine pe tractorist a reușit să-l facă să-l ia ca ucenic pentru a învăța și el o meserie. Și așa reușise să cunoască mecanica și să conducă tractorul. Tractoristul un om cam la patruzecișicinci de ani era tare mulțumit de el și avea mare încredere lăsându-l și singur la unele lucrări.

Satul lor era așezat pe o vale lungă strejuită și de o parte și de alta de două șiruri de dealuri ce mergeau până lângă munți. Din sat până în județul vecin nu era mult. Mai era încă un sat mai mic și apoi începea să apară după un deal primul sat din județul vecin. Umblând la arat cu tractorul pe sate a cunoscut o fată.

Țineau mult unul la altul, iar în fiecare duminică el făcea ce făcea să poată ajunge la ea. Avea de mers ceva pe jos pentru că trebuia să ajungă în primul sat din județul vecin. Dar tinerețea și iubirea îi dădeau aripi așa că nu putea sta locului. Fata îl iubea pe Viorel și i-a promis că se va mărita cu el și va veni în satul lui. Cum a primit promisiunea ei, el a și cerut-o la părinți, iar aceștia știind că el este un băiat bun și că va avea o meserie au acceptat. Ba chiar au stabilit și nunta în următoarea duminică după Rusalii.

Era o primăvară frumoasă. Câmpul se umpluse de flori multicolore, iar copacii înfrunziți în verde crud primeau în fiecare zi cupluri de păsări care munceau de zor să-și facă cuibul unde să-și poată crește puișorii. Viorel muncea de zor la arat și grăpat cu tractorul iar gândul îi zbura la viitoarea lui mireasă. Știa că trebuie să meargă în armată doar era mulțumit că tatăl lui nu va fi singur. Mai avea frați dar toți erau la casele lor așa că el rămase în casa părintească. Își făc ea fel de  fel planuri pentru viitor, dar deocamdată trebuia să se gândească la nunta care se apropia.     

În satele din zonă nunta începea miercuri când socăcițele începeau să pregătească bucatele ce trebuiau puse pe masă. De miercuri începeau să vină neamurile, cunoscuții, prietenii care aduceau pentru pregătit: ouă, făină, zahăr, nuci pentru cozonaci, păsat de mălai pentru sarmale, cartofi, orez, ulei – fiecare ce avea și ce putea. Familia mirilor fierbea horinca pentru nuntă și căuta tarostele, muzicanții, druștele, frații mari și nașii.

Druștele erau două sau patru fete tinere, care se îmbrăcau în frumoase costume populare formate din: cămașa cusută cu diferite modele de fire colorate, pieptari, poale, zadii, iar în picioare opinci. Pe cap aveau o bertiță cu roșu și cu mărgele. Erau în sat femei care știau face bertițele, nu le făcea oricine. Druștele începeau de joi seara să coase steagul pentru mire. Steagul era făcut din năfrămi de păr cusute șiruri-șiruri și cu oglinzi pe ele. Toate era așezate pe o botă de vreo un metru și jumătate pe care se puneau clocotici de pe cai ca să se audă în tot satul. Apoi totul era îmbrăcat cu frunze de bărbânoc. Tot druștele erau cele ce însoțeau mirele la cununie.

Frații mari era vreo patru băieți care la fel se îmbrăcau în costume populare formate din: cămașă cu poală cusută la guler și mâneci cu mărgele, pieptar, izmene albe sau cioareci iarna, opinci sau cizme de piele și clopul de păun. Ei jucau steagul pe drum când alaiul mergea la biserică.

Toate astea le avea Viorel în cap și se gândea cum să le rezolve pentru că tatăl lui era bătrân, iar frații aveau și ei treburile lor. Se apropiau Rusaliile și el trebuia să le rezolve pe toate. Apoi, trebuia să ducă la mireasă pânza și mărgelele să-i coasă cămașa de mire.

În sâmbăta de Rusalii îl rugă pe tractoristul șef să-l lase să ia tractorul să meargă cu materialul de cămașă la mireasă. Acesta îi aprobă însă după mai multe insistențe, pentru că în zonă se lucra la drum și încă nu ajunseră la o vale care era tare mocirloasă și cu apă multă. Locul era periculos. Mulți au avut probleme când au trecut cu căruța prin vale, caii abia au putut ieși. Dar după mai multe rugăminți îl lăsă pe Viorel să plece cu tractorul.

Își luă bocceluța cu pânză și mărgele și porni la drum. Era patru după masa și spera ca până la șapte-opt să fie înapoi. Pe drum opri și culese un buchet de flori de câmp pentru aleasa inimii lui, apoi porni mai departe.

A ajuns la vale în jurul orei cinci după masa. În zonă lucrătorii de la drum își strângeau lucrurile. Viorel intră cu grijă în vale. Apa nu era așa de mare dar se formase o mocirlă lăptoasă de pământ și apă. Înainta încet. Roțile se afundau tot mai mult în noroi. Apoi au început să patineze. Muncitorii se uitau cum va trece. La un moment dat o roată a prins ceva tare în timp ce cealaltă patina. Tractorul se cabră dintr-o dată, roata ce patina s-a ridicat brusc în aer. În acel moment toți au încremenit. Tractorul s-a dezechilibrat și s-a răsturnat. Viorel a sărit dar tractorul cădea în direcția în care a sărit el. În cădere la prins sub el și la afundat cu capul în noroi. Nimeni nu a putut face nimic.

S-a zbătut singur sub tractor dar nu a avut puterea să iasă. S-a înecat cu apă și noroi.

A fost scos de acolo după ce a venit un alt tractor care la tras pe cel răsturnat peste Viorel. O tinerețe s-a sfârșit în câteva clipe. Un viitor eveniment fericit s-a transformat într-o tragedie. Rusaliile au devenit zile de priveghi, pentru familia lui.

La înmormântarea lui Viorel toți cei numiți au venit îmbrăcați ca de nuntă. Iubita lui a venit îmbrăcată în mireasă. Steagul a fost pus la capul lui dar de data asta clinchetul clopoțeilor nu au răsunat peste sat. Plângeau acei clopoței când erau mișcați, plângea mireasa, plângea satul. O viață frântă prea devreme. Viorel a fost fratele cel mai mic al tatălui meu și unchiul meu preferat.

Dumnezeu să-l odihnească în pace. Amin!    

Eroul ...

 Spre sfârșitul anului 1918 idealul românilor de a trăi între aceleași hotare a început să prindă contur. Ardealul nu era România ci făcea parte abuziv, din Imperiul Austro-ungar, dar românii nu s-au simțit niciodată înafara țării.

Începând din toamna anului 1918 au început să se formeze comitete cetățenești pe tot întinsul țării care să participe la Marea Adunare de la Alba Iulia. Ca peste tot în țară și în zona Lăpușului au fost oameni care au știut să lucreze în așa fel încât actul unirii să ajungă la toți românii lăpușeni. La 28 noiembrie 1918 s-a ales un comitet lăpușean care să meargă la Alba Iulia. Adunarea a avut loc în centrul orașului Târgul Lăpuș, urmând ca pe 5 decembrie 1918 să se reunească toți aici să li se comunice Actul Unirii.

Era o iarnă frumoasă cum sunt toate iernile în Țara Lăpușului. Lumea se mai liniștise și se pregăteau să întâmpine sărbătorile Crăciunului cum numai ei știu mai bine. În acea aparentă calmitate armata ungară nu se mai arăta fățiș. Mulți s-au retras la Băiuț, localitate preponderent maghiară. La Târgul Lăpuș s-a format o gardă maghiară care să încurce viața românilor pe cât posibil. Pentru a contracara acea gardă, autoritățile române au format o gardă românească pe care au dotat-o cum au putut: cu 50 puști vechi, care aveau câte două gloanțe fiecare, o mitralieră care era la comandantul gărzii și un pistol care era la adjunctul comandantului.

Aflând că ungurii au cerut ajutor militar de la Debrețin, comandantul gărzii românești a cerut ajutor de la Cluj. Cum armata română era poziționată pe linia de demarcație Bistrița li s-a trimis ajutor în armament, care însă nu a mai ajuns la Târgul Lăpuș, fiind blocat la poșta din Gâlgău, unde dirigintele poștei era un ungur care a zădărnicit ca puștile să ajungă la Târgul Lăpuș. Ungurii însă au primit de la Debrețin în trupe bine înarmate care au fost poziționate la Băiuț, pentru a pedepsi pe românii care vor veni pe 5 decembrie la Târgul Lăpuș.

Preotul Bozga din Larga, aflând asta a anunțat printr-un om de încredere pe comandantul gărzii românești din Târgul Lăpuș. Acesta în speranța că vor sosi puștile de la Cluj nu a anunțat adunarea de pe 5 decembrie.

În acea dimineață sănii trase de cai și oameni îmbrăcați de sărbătoare au început să coboare spre Târgul Lăpuș. Casian s-a pregătit și el de plecare. Mama lui îl iubea tare mult. Era fiul ei cel mare și singurul din prima căsătorie. Bărbatul i-a murit pe front iar acuma era recăsătorită și era gravidă cu al șaptelea copil. Ea l-a rugat tare mult pe Casian să nu plece dar acesta  a spus că merge mai mult să-și cumpere o cușmă nouă că vin sărbătorile. El a coborât la drum că stăteau pe un deluț și când a apărut prima sanie a urcat și el și a plecat.

La  Târgul Lăpuș lumea a început să se adune. Încă din timpul nopții soldații unguri au ocupat poziții de supraveghere a zonei. Au fost instalate două mitraliere în turla bisericii ungurești din centru și una în podul școlii ungurești care era peste drum de biserică. Lumea adunată aștepta să fie anunțat Actul Unirii cu Țara. Toată lumea era entuziasmată mai ales că ungurii nu se vedeau nicăieri.

La ora 11 și jumătate când Comitetul Român citea Proclamația ... cele trei mitraliere au început să tragă în plin. Au căzut mulți iar ceilalți au început să se disperseze încercând să se salveze. Din casele ungurilor din zonă au început să iasă soldați unguri cu baioneta pe armă și au început să-i vîneze pe români. Casian deși rănit la un picior a încercat să scape refugiindu-se de la pod în jos, știind că în zona aceea sunt multe case de români. Doi soldați unguri l-au văzut pe el și pe un prieten al lui, Simion, cu care fugea și s-au luat după ei.

Cei doi au intrat într-o curte unde au văzut o poartă deschisă și au fugit în spatele casei unde s-au ascuns într-un coteț. Ungurii au intrat în curte și văzând că ușa e încuiată au început să-i caute printre acareturi. I-au găsit în coteț unde i-au spart cu baionetele iar ei și-au dat ultima suflare.

Când au ieșit din curte ungurii un om de bine din Groșii Țibleșului care și-a dat seama că acolo s-a întâmplat ceva a intrat și i-a găsit morți. Bietul om i-a dus pe rând și i-a așezat pe sania lui și i-a învelit cu țolurile de pe cai și a pornit pe căi ocolite spre Suciu de Sus.

În oraș ungurii au făcut un adevărat măcel. Au fost peste 40 de morți și peste o sută de răniți. Vânătoarea de români a continuat și în zilele următoare. Așa a fost găsit și maltratat, pe strada Rohiei, comandantul gărzii românești și adjunctul său din Borcut. Ei au fost bătuți, maltratați, străpunși cu baionete și cuțitele dar au avut puterea ca în timpul ororilor să strige: ,,Trăiască România Mare!”.

Ajunul serii de 5 decembrie! Soarele cobora spre asfințit cu greu, parcă pironit pe cer de ororile văzute și făcute de armata și garda maghiară în complicitate cu localnicii unguri.

O sanie trasă de doi cai venea agale pe drumul dinspre Lăpuș. Vizitiul era fără căciulă pe cap, semn că duce un mort. Făcu la stânga spre casa lui Casian. Mama lui dădea de mâncare la oi. Se uită spre drum și văzu că sania vine spre casa ei. Timpul s-a oprit în loc. Razele soarelui s-au întunecat deasupra ei. A înțeles că mortul de pe sanie este Casian. A făcut câțiva pași și s-a prăbușit între oi. Durerea ei o știe doar o mamă care și-a pierdut copilul. De durere au început durerile nașterii deși era mai repede cu două săptămâni de soroc.

 Bietul om a tras caii în poarta casei și a sărit să o ajute pe femeie. Cele două dureri ale pierderii unui copil, cu cea a facerii unui copil s-au contopit. Biata femeie abia mai respira. Gândul că mai are și alți copii de crescut i-au dat putere. A născut o fetiță pe care a numit-o Floarea. Și știți de ce? Pentru că fiul ei, Casian, a murit în floarea vârstei. Acest erou a făcut parte din familia mea. A fost frate cu bunica din partea mamei.

Dă-ne Doamne liniște și pace!

                                                                       IONEL SIMA

Propunem un poet lăpuşan - Ionel Sima

FIȘĂ BIOBIBLIOGRAFICĂ

Născut la data de: 28 decembrie 1958, în loc. Suciu de Sus, Maramureș.

Studii:

1965 - 1973 - Școala cu clasele I-VIII, Suciu de Sus;

1973 - 1975 - clasele XI-X, Liceul Teoretic din Târgul Lăpuș, secția umană;

1975 - 1977 - clasele XI-XII, Liceul Agroindustrial Ciacova, Timiș, secția zootehnie;

VOLUME DE AUTOR:

2013

CĂRĂRI PRINTRE STELE (versuri), EDITURA ARMONII CULTURALE, ADJUD-VRANCEA, cu o prefață de Vasile BELE;

2017

COPACUL IUBIRII (versuri), Editura Amonii Culturale, Adjud-Vrancea, cu o prefață de Gheorghe A. STROIA;

2018

FRÂNTURI DE SUFLET (versuri), Editura Armonii Culturale, Adjud-Vrancea, cu o prefață de Vasile BELE;

PUBLICĂ ÎN REVISTELE:

1.CAIETUL CENACLULUI LITERAR, EDITURA: AFCN ROMÂNIA, 2007, NR. 1.

2.CALENDARUL MARAMUREȘULUI, EDITURA CYBELA, BAIA MARE, 2010, AN IV.

3.CALENDARUL MARAMUREȘULUI, EDITURA CYBELA, BAIA MARE, 2010, AN V.

4. ARMONII CULTURALE, ADJUD-VRANCEA;

5. CONTRASTE CULTURALE, GIURGIU;

6. DIN VATRA SATULUI, BAIA MARE;

7. MOARA LUI GELU, BAIA MARE;

8. IZVOARE CODRENE, BAIA MARE.

APARIȚII IN VOLUME COLECTIVE:

2015

ANTOLOGIE LITERAR-ARTISTICĂ - ROȘU-APRINS ÎN CÂMPUL DE MĂTASE NR. 7 (2/2015), EDITURA NAPOCA NOVA, 2015, CLUJ NAPOCA.

ANTOLOGIE LITERAR-ARTISTICĂ - PE ȘEVALETE, RUGINIUL TOAMNEI, NR. 8 (3/2015), EDITURA NAPOCA NOVA, 2015, CLUJ NAPOCA.

ANTOLOGIE LITERAR-ARTISTICĂ - NINSORI ALBASTRE CERNE CERUL, NR. 9 (4/2015), EDITURA NAPOCA NOVA, 2015, CLUJ NAPOCA.

2016

ANTOLOGIE DE POEZIE CONTEMPORANĂ - ROMÂNEASCò ACTORI PRINTRE ASTRE, VOL.I, EDITURA ARMONII CULTURALE, 2015, ADJUD-VRANCEA.

ANTOLOGIE LITERAR-ARTISTICĂ - NE CHEAMĂ CUCUL ÎN ZĂVOI, NR. 10 (1/2016), EDITURA NAPOCA NOVA, 2016, CLUJ NAPOCA.

2017

ANTOLOGIE LITERAR-ARTISTICĂ - PAȘI PE VISELE IERBII NR. 14 (2/2017), EDITURA NAPOCA NOVA, 2017, CLUJ NAPOCA.

ANTOLOGIE LITERAR-ARTISTICĂ - ALBURII SCLIPIRI DE STELE, NR. 13 (1/2017), EDITURA NAPOCA NOVA, 2017, CLUJ NAPOCA.

ANTOLOGIE DE POEZIE ARMONII CULTURALE -  ROMÂNIA, PENTRU TINE!, EDITURA ARMONII CULTURALE, 2017, ADJUD-VRANCEA. 

2018

ANTOLOGIE LITERAR-ARTISTICĂ - ALBĂ DOMNIȚĂ CU VISCOL IN PĂR, NR. 17 (1/2018), EDITURA NAPOCA NOVA, 2018, CLUJ NAPOCA.

ANTOLOGIE LITERAR-ARTISTICĂ - SUAVE MINUNI ÎNMIRESMATE, NR. 18 (2/2018), EDITURA NAPOCA NOVA, 2018, CLUJ NAPOCA.

ANTOLOGIA LITERARĂ - CENTENAR 2018, Editura Contraste Culturale, Giurgiu, coord. prof. Izabela TĂNASĂ;

Privesc

Privesc în depărtare îngândurat

Dar norii grei parcă mă strivesc

Călătoresc pe aripa unui gând

Ca păsările călătoare

Spre un apus la margine de noapte.

Am să părăsesc tristețea

La marginea unei iubiri

Privindu-ți zâmbetul frumos

De pe o petală de floare roz

Dar sper că piatra ce o duc în spate

O s-o arunc în hăul iubirii

Să umplu prăpastia dintre noi

Iar norii grei să îi alung în noapte

Ca să se piardă în întunericul ei

Privesc în depărtare îngândurat

Și-aștept raze de soare de la tine

Speranța mă va face fericit

Că într-o zi o să fiu lângă tine.

Tu

Iubirea are timp întotdeauna

Tu nu ai timp pentru iubire

Tu nu ai timp nici pentru tine

Nici nu mai ai răbdare

Ești mereu într-o grabă mare

Tu obosești prea mult

Când e vorba de iubire

Și uiți să culegi zâmbete

Și să le dai mai departe

Tu uiți să fii fericită

Oprește-te din goana asta nebună

Și fă-ți timp de iubire

Și nu uita de razele de soare

Și nu uita de razele de lună

Tu ești făcută pentru iubire

Tu ești făcută pentru tine

Tu ești făcută pentru mine

Tu ești făcută pentru noi!

Casa părintească

O poartă ruptă, veche,

Stă să se răstoarne-n drum,

Nu mai poate săraca,

M-a așteptat destul.

Sunt un străin la poartă,

Stau și mă uit pierdut,

Eram aici odată

Și-acuma nu mai sunt.

Nu mă așteaptă nimeni,

Un lacăt ruginit pe ușă

Și nu mai e nici mama,

Să stea cu masa pusă.

Mă aștepta la poartă,

Mergeam și mă pupa.

Hai! Vino-n casă-odată,

E gata mâncarea.

Tata s-o dus săracu,

Era tânăr, demult

Și-am fost numai cu mama,

Cum pot ca să le uit!?

Curtea i-acum pustie,

Plină de bălării,

Mă-ntreabă o vecină:

Ce faci? Aici nu vii?

Nu pot să-i spun,

Că sufletul mi-atâta de rănit

Și nu pot sta aicea,

Când ai mei au murit.

Mi-e dor de casa asta,

Mi-e dor de ce a fost odat

Și sufletul îmi plânge,

De cum m-am depărtat.

Stau și privesc din poartă

Și plâng c-a fost odată,

O casă părintească

Și-acuma e lăsată ...

Trece timpul

Trece timpul pas cu pas

Fără să zică nimic

Furând din zilele mele

Clipă de clipă, ceas cu ceas.

Mi-a furat tinerețea și s-a dus

Mi-a lăsat zile negre, amare

Știe doar Dumnezeu de sus

Cât mi-e de greu în lumea mare.

Așa e viața omului, se duce

Zi de zi și an de an

Cât o trăiești zici că e dulce

Dar muncești zilnic și în van.

Căci dacă mori nu iei nimic cu tine

Te duci doar gol cum ai venit

Poți să trăiești oricât de bine

Fără nimic te duci către zenit.

Flori

Zâmbete înmiresmate

îmi ies în cale din iarba

înflorită în mii de culori

covoare, covoare frumos colorate

țesute de-o mână măiastră

pe fire de raze de lună

și împodobite cu mărgăritare

de rouă băută de raze de soare.

Inimi de fluturi se-ascund

în boboci de floare.

Și mii de albine culeg dulceața

florilor ce au început

să zâmbească la umbră de nor

ce vine să spele pulberea de stele

căzută azi noapte pe ele.

Ochii mi se odihnesc

pe culori liniștite ce-apar

la fiecare pas făcut pe câmpie.

Inima-mi coboară și ea

printre flori și oftează

culcându-se-n iarbă.

E atâta pace!

Mă-mbăt de mireasmă

și-adorm cu gândul la flori.

Dimineață de primăvară

Odihna somnului adânc s-a dus

îngerul trufaș al zorilor a căzut

căci soarele răsare din apele de jos.

O rază din nenumăratele lui raze

a căzut asupra inimii mele.

Prin razele îndepărtărilor

se vede doar pace și lumină.

Lumea toată pare a fi departe.

Clipele luminoase ale vieții mele:

bucuriile limpezi ale inimii

fericirea de a trăi

foșnetul codrilor

vuietul munților

înveșmândându-se cu cele mai gingașe raze.

În sânul minunatei simfonii

aud dulcea cântare a păsărelelor

minunate acorduri de sunete

și cu ele cântă cerul și pământul

căci toate se avântă spre înălțimi

arătând frumusețea cea dintâi

a dimineții de primăvară.  

     

Știi?

Tu știi ce-nseamnă să iubești?

Să îți dorești ca-n fiecare clipă

să îi auzi glasul

în fiecare clipă

să îi auzi râsul

în fiecare clipă

să îi vezi zâmbetul

în fiecare clipă

să îi vezi ochii

în fiecare clipă

să tremuri de neliniște

în fiecare clipă

să tresari de bucurie

în fiecare clipă

să vrei să i te oferi

celui care-ți ține loc de soare.

Tu știi ce-nseamnă să iubești?

Să știi să privești tăcerea lunii

să știi să privești iarna

să știi să asculți

cum cântă vânturile

și cum sursură apele.

Tu știi ce-nseamnă să iubești ...