De ce monarhie?

Republica este regimul în care poporul sau o parte a poporului deține puterea suverană, monarhia este regimul în care guvernează o singură persoană, dar potrivit unor legi fixe și clar stabilite iar în despotismul este regimul în care guvernează o singură persoană, dar în mod arbitrar, fără a ține cont de legi sau de reguli. Deoarece politicienii sunt limitați prin Constituție la exercitarea puterii pentru o perioadă scurtă de timp, interesul lor spre prosperitate este tot mai scăzut, în comparație cu monarhul, care e investit în funcție pe viață. Obligat să satisfacă și să așeze cerințele partidului mai presus decât nevoile electoratului, politicianul acționează pe termen scurt. În momentul actual, pentru a se putea dezvolta echilibrat economic și social, România are nevoie de viziune, continuitate și loialitate.

Avantajele unei monarhii constituționale echilibrate ar fi eliminarea alegerilor prezidențiale, eliminarea luptelor între partide și în interiorul partidelor pentru postul de președinte și o eventuală apropiere între România și alte monarhii europene prin relații utile între casele regale. Perfect ar fi o îmbinare a monarhiei constituționale cu o democrație reprezentativă în care monarhul ar fi considerat șeful statului iar Prim ministrul, ales prin vot direct de către cetățeni, va fi șeful guvernului. Guvernului îi va reveni puterea executivă pe care și-o exercită în conformitate cu legile emise de Parlament și cu Constituția. Regele ar urmă să vegheze la independența justiției iar Parlamentul va avea un rol important în bună funcționare a armoniei, întrucât va fi format din reprezentanți direcți ai poporului. Legile votate în Parlamentul unicameral vor urma a fi promulgate de către monarh.

Principalele atribuții ale monarhului ar fi garantarea unei justiții independente, medierea relațiilor dintre executiv și legislativ precum și reprezentarea României în afara granițelor statale. Monarhul se va naște, va crește și va ajunge la maturitate tocmai în virtutea funcției sale. Regele se identifică cu regalitatea, acesta crește cu responsabilitatea pe care o are față de poporul sau și este îndemnat să se poarte cu grijă, îndatorire și respect. Regele nu este legat de niciunul dintre partidele politice, ceea ce îl plasează în afară cercurilor de interese urmărite de clasa politică. Monarhul poate cântări fără constrângeri dreptatea și beneficiul națiunii.

Monarhul, sau mai bine spus Casa Regală, garantează stabilitatea statului pentru că poate gândi și acționa pe termen lung. Orice președinte sau prim-ministru trebuie să ia măsuri pe termen scurt pentru a putea câștiga un nou mandat la viitoarele alegeri, iar din acest motiv viziunea pe termen lung are de suferit. În fond și la urma urmei nu există viață socială fără o autoritate organizată. Monarhia a avut în primul rând o utilitate de ordin simbolic. „Dinastia, prin rânduielile sale genealogice împlinește funcția de reunificare: comuniunea generației prezente cu generațiile anterioare, sensul continuității istoricece însă și comuniunea cu însăși identitatea Națiunii, cu valorile sale, cu patrimoniul sau, cu bucuriile sale, cu grijile sale, cu durerile sale. Fiecare prinț care se naște este o făgăduiala pentru viitorul națiunii. Și fiecare rege care domnește sintetizează într-un fel, în persoana sa, în chip echilibrat, mai presus de conflicte, de ideologii, identitatea națională și viața poporului său, cu umbrele și luminile sale” (Christian Cannuyer).

Personal susțin revenirea României la monarhie. Avem un rege respectat de către Europa și iubit de majoritatea românilor, o Casă Regală pregătită să-și reintre în drepturi și atribuții. Vom avea mai puțină luptă inutilă pentru putere și mai mult efort pentru continuitate. Legătura dintre popor și reprezentantul său, pentru a fi solidă, trebuie să treacă dincolo de politică.

                                                     Ionuţ Buda

                            

Editorial - Adevăratul naţionalism

Ionuţ Buda

Într-un moment în care există  dezbateri pătimaşe la infinit  asupra autonomiei Ţinutului Secuiesc de teama anexării acestuia de către Ungaria, se inventează false probleme de genul bentiţei tricolore şi se manifestă tendinţe unioniste cu Basarabia, se impune a încerca să ieşim din toată această mitologie naţionalistă izvorâtă ca efect al educaţiei primite în comunism şi a insuficienţei cunoaşterii istoriei şi a unor noţiuni elementare de drept constituţional.

Societatea noastră, ori mai bine spus statul român, se pretinde a fi un stat social, ce în baza principiului solidarităţii dublat de cel al subsidiarităţii protejează fiecare cetăţean al său aflat în dificultate. Din punct de vedere al evoluţiei teoretice al unui stat democratic, România se află într-un proces de tranziţie care ar trebui urmat la finele lui de schimbarea caracterului de stat social în stat liberal, laic. Din păcate suntem la mare distanţă de acest rezultat.

Românul tipic, în loc să arate că are atitudine civică şi politică, tributar firii sale de resemnare, umilinţă descrise cu atâta succes în balada populară Mioriţa, se aruncă în dezbateri inutile, care nu conduc nicăieri. Se simte lezat de o dorinţă firească, efect al spiritului de autodeterminare, a unei minorităţi de a dobândi autonomie. Maghiarii dovedesc prin atitutinea lor, chiar dacă uneori pretind mai mult decât ar avea dreptul, activism politic, adevărat spirit naţional. Şi cine suntem noi a critica această atitudine ce reprezintă un principiu de drept internaţional enunţat încă de la finele primului război mondial?

De ce românul adoră să-şi piardă timpul cu false probleme de genul bentiţei tricolore? Politicienii simt această pasiune a românilor şi o dezvoltă pe considerente electorale iar efectul din păcate este o deteriorare tot vădită a noţiunii de naţionalism.  Adevăratul naţionalism se traduce  în condiţiile democraţiei secolului XXI într-o atitudine civică şi politică activă ( pornind de la exercitarea dreptului de vot) şi în a fi un bun cetăţean ( plata taxelor şi a impozitelor  către stat).  Acesta ar insemna de principiu naţionalismul. Fidelitatea de ţară consacrată în Constituţia republicii ar trebuie să fie înţeleasă în acest spirit. Vremea discursursilor naţionaliste, şovine, a trecut. Români, Ungaria nu va anexa ţinutul secuiesc

Happiness and toxic union

Ionut Buda

            There is a philosopher I like a lot, Plotinus, and he talks about The One, that can’t be divided, beyond all categories of being and non being, the source of the world and by “emanation ex deo” we get Nous (the logos, rationality) , from Nous the emanation continues to Anima Mundi( which has 2 parts, the upper part and the lower part) , from the lower part the world and materiality so us are emanated.

        The idea I want to underline with this example is simple: we are happy because we have the conscience of the Form: shapes of feelings that fir us, people we find beautiful and warm and we want to share Forms with, happiness as Plotinus would sustain, in our power to Reason and I would add, our power to stop reasoning and go back to Nietzsche’s Dionysus and pay tribute to our splendid instincts that keep us ticking and enjoying.

         When people tend to guide others after their own beliefs it happens that many vibrating personalities are diluted in the process. Oh and how good would it be not be have to deal with such deconstructive attitudes. It makes me sad to think what people can actually do to each other in a relationship. And yes, of course there are some compromises that must be commonly present in order to make things work, but just because WE ARE different and that is what makes us shine like a crazy diamond.

Aforisme scrise de prof. univ. IONUŢ BUDA

Dacă crezi în egalitate între oameni te înşeli. Dacă crezi în egalitate juridică între indivizi ca subiecţi de drept , eşti pe drumul cel bun, de principiu… În orice Constituţie egalitatea e consacrată, dar e mai bine să o priveşti strict juridic. În faţa instanţei există egalitate de arme, dar în viaţa practică egalitatea e repede înlăturată de diverşi factori: sociali, economici, culturali. A admite că eşti egal cu un manelist înseamnă a te desconsidera. Dacă creştinismul promovează şi el acest concept de egalitate, în faţa lui Dumnezeu, nimeni nu te opreşte să nu vezi contrariul în lumea terestră. Singura cerinţă impusă e bunul simţ, respectă chiar dacă nu eşti respectat. Nu poţi trata cu un inferior, nu te poţi justifica, e inutil. Renunţă la orgoliu, consideră-l ceea ce este, nu-l ataca;  nimic nu e mai josnic decât a umili un inferior.

            Părinţii - că vrei sau că nu vrei, bunul simţ ca lege fundamentală te obligă să fie singurii care au dreptul să te critice. Doar în faţa lor caută să te justifici când se impune o asemenea conduită. Nu-ţi deplânge existenţa în faţa lor, ei sunt direct responsabili de actul fiinţării tale, de aceea indiferent  de starea de fapt, lamentarea în faţa lor fă-o inexistentă.

             Bunul simţ - legea fundamentală a existenţei tale, indiferent de faptul că el poate fi perceput drept ipocrizie. Nu e treaba ta să te gândeşti la opiniile celorlalţi în ceea ce te priveşte. Orice nu-ţi este util, înlătură. Tolerează, dar nu face compromisuri inadecvate structurii tale morale.

            Simţul moral - înclinaţia de a face binele, Dumnezeu.

            Nu tolera leneşii, cerşetorii şi pe cei care se pot ajuta singuri. A face contrariul e sinonim cu incurajarea lenii, cerşetoriei şi parazitismului.

             Cumpătarea să devină regula, iar orice exces fizic, fiziologic ori de altă natură, ori temperamental, ori orgoliu, trebuie înlăturat treptat, prin educaţie. Rezultatul acţiunii anterioare trebuie să fie fără urmă de îndoială modestia. Dacă în drumul tău spre modestie vei întâlni şi umilinţa, şi vei fi supus ei, atâta timp cât nu ai mijloacele necesare să o contracarezi  prin argumente obiective, îndură! Un caracter puternic se poate naşte şi din umilinţe. Dacă umilinţa te determină să ai resentimente şi dorinţe vindicative şi să poţi pune în mişcare acele dorinte atunci când ai mijloacele necesare, realizează că e josnicie. Şi orice e josnic te otrăveşte spiritual. Adevărata ta satisfacţie să fie învingerea josniciei, indiferent de modalitatea în care se manifestă, şi abia atunci vei putea afirma că eşti un om înţelept..

            Nu căuta modele care nu sunt potrivite personalităţii tale. Nu te forţa sa fii ceva sau cineva ce nu poţi să fii. Niciodată viaţa nu se opreşte la o treaptă, e o scară fără de sfârşit de posibilităţi şi orice treaptă urcată e o evoluţie. Ambiţia nu trebuie să te orbească, nu o refuza, priveşte-o doar şi o alătură bunului simţ. Orice ambiţie contrară bunului simţ te înjoseşte. Nu te pretinde mai mult decât eşti, niciodată nu te autocaracteriza pentru că în nici un moment al vieţii tale nu eşti capabil să te înţelegi sau cunoşti cu adevărat. A te caracteriza cu pretenţie de obiectivitate e o minciună. Şi a te minţi pe tine însuţi e mai josnic decât a minţi pe alt individ. Orice minciună e josnică.

            Gândurile tale nu le încredinţa nimănui. Nu căuta un confident incapabil pentru a te mulţumi. E bines să te destăinui, dar şi mai bine să te destăinui sub forma mărturisirii. O spovedanie nu doar îţi linişteşte sufletul şi mintea, simbolic te face mai curat ca în momentele anterioare ei.

            Între voinţa şi obiectul voinţei/rezultat, e mai bine să te canalizezi pe rezultat. Nu-ti impune o voinţă de fier, gandeste-te la rezultat, la ce urmăreşti. Un fumător înrăit ce a primit recomandarea de a renunţa la acest viciu de la medic, va renunţa nu datorită voinţei lui ci a rezultatului dăunător pe care doreşte să-l evite. Între ambiţie, voinţă, rezultat/scop alege pe ultimul. Voinţa chiar dacă o ai sau nu e subsidiară beneficiului/rezultatului obţinut.

            Nu căuta o vreme confortul sau satisfacţia, indiferent de modalitatea în care aceasta din urmă se manifestă. Supune-ţi trupul unor privaţiuni, în măsura posibilităţilor tale de suportare. Poţi aprecia confortul doar atunci când e îţi lipseşte. Dacă nu te lipseşti de el, devii slab, neputincios, te moleşeşti...

            Între cruzime şi sensibilitate , alege-le pe ambele. A fi dominat doar de una sau alta poate avea consecinţe negative. O sensibilitate exaxerbată te face slab, o cruzime moderată te poate întări, pregăti... Dacă crezi că simţurile tale nu pot fi educate, te înşeli.

            Port un respect-faţă de mine însumi- ce este superior oricărei forme de respect faţă de ceilalţi A nu mă respecta e sinonim cu o tentativă de sinucidere.

Editorial - Ceea ce simţim nu putem controla

Dragostea la care mă refer în acest scurt eseu este manifestată prin iubirea unei persoane de către alte persoane în cadrul relaţiei de cuplu ori diadă. Cu alte cuvinte – iubirea romantică.

De regulă în această modalitate a dragostei putem identifica doua constante:

-         Iubitul este devotat;

-         Iubitul doreşte binele celei pe care o iubeşte pentru propriul său bine, nu doar de dragul unor scopuri ori pentru promovarea unor interese. Este vorba astfel de o iubire dezinteresată.

Este de asemenea esenţial faptul că nu putem scăpa de “cerinţele dragostei” doar prin deciza de a le refuza. Cu respectul faţă de faptul că iubim, există nişte lucruri pe care ne simţim „obligaţi” să le facem.

Nu putem alege pur şi simplu doar să ignorăm interesele celui pe care îl iubim. Dacă răspundem la cerinţele celui pe care îl iubim cu indiferenţă ori refuzăm să le luăm măcar în considerare, devenim „trădători” ai dragostei noastre. Şi trădarea în dragostea romantică categoric este o chestiune gravă.

Relaţia noastră cu persoană iubită este atât de apropiată şi are un caracter emoţional extrem de sensibil fiind evident că o astfel de iubire dă naştere la aşteptări mari şi la modalităţi de dependenţă socotite aparent drept adevărate obligaţii.

Din pricina intensităţii şi intimităţii relaţiei în care se dezvoltă aceste „imperative” ale dragostei, ele tind să fie confundate cu adevărate obligaţii morale. Din punctul meu de vedere aceste obligaţii ce decurg din dragoste nu trebuie să fie incluse în sfera moralei. Dragostea este mai mult decât morală, nefiind ţinută de nimeni şi de nimic, fie zeu fie om.

Astfel o persoană care iubeşte azi nu are obligaţia morală să continuie să iubească şi mâine. Cu alte cuvinte nu este deloc imoral dacă se întâmplă să renunţăm la a iubi pe cineva. Bineînţeles că această trădare a dragoste poate cauza o suferinţă mare pentru celălalt, fapt pentru care putem pierde respectul acelei persoane. Uneori unii simţim chiar ruşine şi remuşcări că nu putem iubi în continuare dacă nu realizăm că ceea ce simţim nu putem controla. A ne învinui sau a fi învinuiţi că nu mai iubim este o eroare.

Prin urmare în dragoste trebuie să renunţăm la a ne mai supune ori a impune adevărate obligaţii morale. Individul trebuie să-şi păstreze individualitatea şi independenţa, nu să se supună celuilalt, nu să pretindă sau să i se pretindă ceva în numele moralei. E o chestiune de igienă sufletească şi merită a fi asumată din start de cei doi iubiţi. Cerinţele dragostei, în sens larg, pot face loc unor compromisuri simpatice, dar doar în ipoteza în care nu sunt percepute drept obligaţii. Să renunţăm aşadar la a impune şi la a pretinde în dragoste, să ne iubim azi, să preţuim ce avem Acum.

                                                                                IONUŢ BUDA

About love

What does it mean when people need more resorts in order to signify themselves? For example you get into a relationship and for a while she is the omphalos of your world and after that things get more intense, more close, more filled with both and one of them needs to get out of this monopole and get into other types of relations also. A woman friend? I don’t believe that exists genuinely. It is always something fleshy in the middle of it. So is it actually that serious? Or is it a sign that a world is breathing more and more heavy and another one is about to be born? Can it be so simple?

Or are we such fragmentized creatures that in order to get a approximate definition of us we need to expand our Beings in the horizons of Others onthologies? Is it one person not enough for such intimacies? Is that the general understanding of being possessive and suffocate the social liberty of the Other? One person when you think you feel something related to the general understanding of love, that is what I mean by one person. Why does it have to be such a disturbing issue? Sometimes I really wish we people could have a pharmakos which we could charge with all the poison that intoxicates daily our souls and let it go every morning before opening the eyes into the sartrian nothingness. Emotional pains are cruel and they don’t go hand in head with any type of rational calculations.

And it’s pathetic and its human and its us and they are omnipresent. And yes, they appear when you are vulnerable and when you stand soul naked in front of this other diffuse human being and when you pretend with sun in your heart that YOU can actually communicate with each other ,that with YOU the connection for a deeper meaning and understanding and YOU together can make this above blessed union actually work and be some worthy little people in a society that cant function without you spinning you own little hipper specialized wheel. In and out and in and out from each other, being afraid to stare into the abyss because he can actually stare back at you and producing illusions that both will embrace as common subjective truth.

But what is he wants to have a woman friend? He could nicely say that he needs someone to help him stand outside the two of you and get a better view of what is happening. Is that really so complicated? Is it necessary? What does that imply actually? It implies ANOTHER female/male presence. ANOTHER presence is needed in an intimate equation that you happily shared for a while and believed with big words that will last until the end of your Time. The Another is a sign of insufficiency and craving for chance, of pseudo boredom and metaphysical absences, of the fact that you, for each other mean now less instead of more and the getting closer process underlined the fact that you actually don’t really correspond to the definition of the Other.

 I want you to be quiet when I feel like having some peace around and please don’t leave your make up everywhere and those coffe cups with your dark lipstick all over and please stop listening to that sons 20 times a day, and no, I don’t want to go see your parents today I want to lay in bed until 2pm and read The Sexual Life of Immanuel Kant and I really don’t want to hear about your period and about that zit and about the way you wax you feet and how it hurts and how you cant stand the smell and I don’t want to go see that romantic drama with you today ,I don’t don’t don’t want that and that and that and that, I need Something else, I need Another presence so I can see what is happening and actually I just need someone else but I am not really sure that I want to let you go right now, letting go is so damn complicated and melodramatic and its going to make me feel like an asshole and for a while I am even going to suffer for a while for the sake of the attachment we had all this time.

We are post modern  and we are post humans with post emotions and post understandings. We call the truth personal and we don’t believe in system of values anymore, we pretend to live far away from any transcendental instance and we actually want to consider that we can honestly share things selfishly loving the singularity of the Other. When the Other reveals the collage of perfections and imperfections then we tend to draw back and forget we are just the same, just another brand . We tend to consider the Other as a lottery ticket that can fulfill our wildest dreams: he/she can understand my potential, nourish it, sustain it, embrace it, respect it, cherish it, he/she can help me with my domestically orientated dreams, cook, bear babies, make my parents be proud and smile and rejoice because they have nephews and because we have nice jobs and we hold hands and she is so pretty and cute and a bit smart too, he can satisfy me when I feel like it and she can make love with me because she is mine and I have the right and he can make me feel sensual and beautiful and feminine and belonging and she can make me feel masculine and strong and a leader and oh oh oh how good this feels…

How honest this actually is? And how bad or good it is if its not really so much honest as in complementary. What if this is what we are and the other ideas above love are more idealistic than the platonic understanding of ideas. What if our perception of things had been infected by centuries of falsified norms and dogmas about how things should be ,but without a proper scanning of the human superhighways of shame and lust and guilt and what not? What if we are selfish and that something natural and not bad and what if we are good Christians because we need an assurance that our place in Heaven has a name tag on it and what if we stay together because we can find a mirror that reflects as close as it can our desires and expectations and what if love is actually a narcissistic act doubled by the presence of the Other. And what if all these things are not actually bad?

What hurts is when you brake the strings that actually kept you together from the beginning. Those few strings that gave both of you a meaning and a sense. They break when they are not many enough to sustain you both but damn it hurts when you have to cut them off. It is like cutting in the flesh of your soul. And the wounds do dry inside and yes they leave scars and to scars we go back from time to time because at intervals something is pulsating behind them which we can’t really put the finger on but it indicates a long gone presence of an Other and the invisible places where those strings use to be are still there behind on the left of your heart dangling in the wind of your nostalgic thoughts. And it hurts.

What can you do about it?

            Start to run.

                                                        Ionuţ Buda

Puterea de vot ( II )

                        de IONUŢ BUDA

Una dintre caracteristicile esențiale ale democrației este dată de faptul că puterea asupra deciziilor autoritare semnificative este distribuită în rândurile populației. Astfel se așteaptă ca omul obișnuit să ia parte activă la afacerile guvernamentale, să fie conștient de modul în care sunt luate deciziile și să-și facă cunoscute concepțiile.

Exercitarea dreptului de vot contribuie astfel la constituirea structurilor de guvernare, la nivel central și local într-un anumit stat. Fiecare stat deține dreptul suveran de a stabili funcțiile publice eligibile și condițiile în care cetățenii săi să-și exercite dreptul de a alege persoanele care candidează pentru aceste funcții.

Votul poate fi obligatoriu? Juridic, caracterul liber al votului înseamnă că exercitarea dreptului de vot este o facultate, o posibilitate, nicidecum o obligație juridică. Ideal și esențial este ca votul să fie exprimat liber, fără nici o contrângere sau presiune, deci să fie “manifestarea neviciată a voinței personale și a conștiinței politice și civice a alegătorilor” ( Cristian Ionescu).

Pe de altă parte se consideră că prezența în fața urnelor și votarea constituie o îndatorire cetățenească și o dovadă de responsabilitate politică a alegătorilor. Totuși experiența din realitatea social-politică românească postdecembristă ne-a demonstrat că cetățeanul român este din ce în ce mai puțin interesat de afacerile guvernamentale, habar nu are de modul în care sunt luate deciziile și renunță la dreptul său de a-și face cunoscute concepțiile. Ba chiar putem afirma cu certitudine existența unei lipse totale a conștiinței civice și politice în societatea românească, cu greu suplinită de așa zisa societate civilă, și viciată și manevrată de propaganda majorității presei și a politicienilor.

 Legiuitorul ar trebui să țină cont de această stare de fapt, nu doar de esența dreptului. Printr-un caracter obligatoriu al votului este posibil ca cetățeanul român să-și redobândească responsabilitatea politică și civică, ca expresie a funcționării eficiente a democrației.

Astfel, din aceleași rațiuni, în țări precum Grecia (patria democrației),Belgia, Argentina, Australia, Costa Rica și parțial în Austria și Elveția votul este obligatoriu.

Băsescu din 2007

                                            

                               de IONUŢ BUDA

Traian Băsescu, preşedintele României, a reuşit să insufle românilor ideea că el este salvatorul acestora de clasa politică coruptă, că el este speranţa pentru un viitor mai bun, că el se luptă pentru românul de rând cu Parlamentul în calitatea sa predestinată de Mesia al românilor. Un preşedinte al României popular, un om de rând în straie de Cotroceni, dornic şi avid de băi de mulţime, un amestec eterogen de populism, demagogie şi tiranism având drept rezultat omul de stat, Traian Băsescu, Preşedintele României. Un bun actor ce reuşeste să impresioneze şi să inducă în eroare un popor profitând de nemulţumirile acestuia.

Victoria în alegeri din 2004 a stârnit în inimile românilor un puternic curent de optimism, lucru necondamnabil, însă acest optimism are la bază o premisă falsă axată în jurul funcţiei prezidenţiale. Mai exact românul de rând are impresia că Preşedintele are atribuţii care îi conferă posibilitatea de a schimba starea de fapt, de a putea legifera, şi în acest sens când fiecare dintre noi mergem la alegerile prezidenţiale avem impresia falsă că viitorul preşedinte va schimba tot şi va pedepsi pe parlamentarii corupţi. Total fals. Preşedintele României, în limitele atribuţiilor impuse de Constituţie şi legea organică, nu are mecanisme de acţiune în acest sens. Revizuirea legii fundamentale din 2003 a avut printre alte scopuri şi delimitarea clară a raporturilor acestora cu celălalte autorităţi publice. Demn de precizat prevederea expresă a faptului că Preşedintele României nu-l poate demite pe primul-ministru ( inovaţie a legiutorului din 2003 pentru a preîntâmpina alte situaţii conflictuale de genul Constantinescu – Radu Vasile).

Nu-mi propun a detalia atribuţiile Preşedintelui din raţiuni de spaţiu ci mă limitez la o concluzie generală. Astfel am putea concluziona conform tezelor constituţionale că Preşedintele este garant al independenţei, al unităţii şi integrităţii, precum şi mediator între puterile statului şi societate. Aşadar, într-o exprimare gen Becali, preşedintele ar trebui să stea la Cotroceni şi s-o întâmpine pe Nadia Comăneci la aeroport, şi să lase Guvernul să-şi facă treabă. Numai că primul preşedinte comunist român liber ales nu se mulţumeşte cu prerogativele pe care le are, şi nu scapă nici un prilej pentru a distruge Parlamentul, singurul obstacol în calea unui regim prezidenţial. De aceea ar trebui să ştim că în acest moment Preşedintele României nu poate face nimic practic, şi prin urmare când îl alegem să fim conştienţi că nu el este în fruntea puterii publice.

Fiind martor al evoluţiei sale în acest mandat nu pot să-mi ascund dezaprobarea pentru conduita acestuia total nedemocratică şi de-a dreptul lipsită de respect pentru cetăţeanul român. Mărturisesc că şi eu eram un susţinător al acestuia, însă evoluţia acestuia mă determină să-mi schimb radical opiniile şi să avertizez asupra intenţiilor acestui personaj meschin şi dornic numai de satisfacerea poftelor sale dictatoriale: Băsescu se vrea preşedinte cu atribuţii dictatoriale, Băsescu e un comunist în adâncul fiinţei sale şi acţionează ca atare. Studiind dreptul constituţional şi înţelegând mecanismele conducerii publice sub tutela marelui Emil Boc, preşedinte al feudei băsesciene P.D., am început să fiu din ce în ce mai interesat de mecanismele politicii. Studiind constituţionalul, sub tutela marelui Boc, am înţeles prerogativele Preşedintelui, Parlamentului şi Guvernului. Separaţia puterilor în stat, cu titlu de principiu în viziunea băsesciană, este prevăzută de Constituţie. Cu toate acestea scopul scuză mijloacele şi Băsescu prin intermediul celei de-a trei puteri, judecătorească, a pornit un război împotriva legislativului. Mai concret în cele ce urmează de la general la concret, voi prezenta sintetic mijloacele adoptate de Băsescu:

În primul rând, a început războiul împotriva jumătăţii celeilalte din Executiv: Guvernul. De ce împotriva Guvernului? Ordinea de drept consacră 3 puteri: Legislativă (Parlament), Executivă (Guvern, Preşedinte) şi Judecătorească. Cu toate că nu există raporturi de subordonare Preşedinte-Premier, mai mult legiuitorul a creat diverse mijloace de colaborare între aceste 2 autorităţi realitatea postdecembristă ne-a oferit diverse exemple de tensiuni. Şi Băsescu evident că nu a făcut notă discordantă mai ales că premier e rivalul său, Tăriceanu. Implicându-se fără temei în activitatea Guvernului şi influenţând P.D.-ul să dea papucii aliaţilor liberali, piedică pentru partidul-stat Băsescu sau cum este cunoscut publicului larg – P.D., Băsescu a dereglat mersul firesc al reformelor Guvernului Tăriceanu prin multiplele crize. La îndemnul său P.D. a ieşit de la guvernare, de asemenea Stolojan, mare economist şi-a trădat convingerile liberale, creând P.L.D., anexat în viitorul apropiat de P.D. Dorind Puterea Executivă în mâinile sale Băsescu şi-a propus distrugerea P.N.L. şi a preşedintelui acestuia prim-ministru al României. O dublă lovitură în planurile fantasmagorice ale lui Băsescu: cade P.N.L., principal rival al P.D.-ului, şi e discreditată şi instituţia primului-ministru. Cu toate acestea Tăriceanu a rezistat în tranşee şi mai mult în timpul guvernării sale România a cunoscut cea mai mare creştere economică. Evident că aceasta nu fost simţită de populaţie, dar e un progres. Cu toate minusurile care îi pot fi imputate, Guvernul Tăriceanu, cu toate crizele interioare determinate de acţiunile băsesciene, este cel mai bun guvern al României postdecembriste.

În al doilea rând, războiul cu Parlamentul. Care instituţie e mai urâtă de români decât Parlamentul? Inteligentă mişcare pentru Băsescu. O altă metodă de a câştiga în popularitate. Conflictele s-au ivit mai ales ca P.S.D-ul câştigase cele mai multe mandate în Parlament, iar conform voinţei poporului, acesta trebuia să fie la guvernare, numai că alianţa D.A. a căpătat sprijin de la soluţia imorală ( Băsescu anticipa viitorul război cu Parlamentul) P.C. şi U.D.M.R. P.D. era la guvernare, dar nu singur. Fapt ce a condus, la ieşirea de la guvernare văzând că partidul feudă nu este lăsat să-i îndeplineacă voia de P.N.L. Şi ruptura D.A. s-a produs. Desele conflicte Băsescu-Parlament au determinat P.S.D-ul să iniţieze procedura suspendării din funcţie.

Practic era vorba de un referendum prin care poporul să-şi exprime opinia cu valoare de forţă juridică în vederea demiterii din funcţie a lui Băsescu. P.S.D.-ul simţea că este o modalitate de a câştiga în voturi în dauna P.D.-ului, fiindcă să fim serioşi, P.D. e acolo unde e datorită lui Băsescu. Geoană şi-a pus toate speranţele în acest referendum. Rezultatul îl ştim. Aş dori să fac o paranteză pe care o consider necesară: P.S.D.-ul a încercat să modifice legea referendumului. Mai exact, conform legii Preşedintele este demis prin referendum pentru demiterea preşedintelui când 50%+1 din numărul cetăţenilor cu drept de vot se pronunţă în acest sens. Pentru ca un referendum să fie valabil trebuie să se prezinte la vot 50%+1din numărul cetăţenilor înscrişi pe listele electorale, ca şi condiţie generală. Totuşi în cazul celorlalte tipuri de referendum, spre deosebire de cel pentru demiterea preşedintelui, este necesar să se pronunţe jumătate+1 (sub rezerva îndeplinirii condiţiei generale), deci nu jumătate+1 din numărul cetăţenilor cu drept de vot. Evident că P.S.D. a realizat faptul că prezenţa la referendum va fi foarte mică. Pe înţelesul tuturor: pentru ca preşedintele să fie demis jumătate+1 din populaţia cu drept de vot trebuia să se pronunţe în acest sens( din 18 milioane cu drept de vot). În opoziţie cu referendumul pentru revizuirea Constituţiei în care: trebuie îndeplinită condiţia generală ( 50%+1 la vot din numărul cetăţenilor cu drept de vot) iar revizuirea necesită pentru acceptare jumătate+1din numărul celor prezenţi la referendum. Aşadar era evident interesul P.S.D-ist.

P.S.D a încercat modificarea legii, însă Curtea Constituţională s-a pronunţat prin două decizii în care sublinia faptul ca Preşedintele României a fost investit în funcţie de toţi românii şi astfel demiterea acestuia trebuie să reprezinte de asemenea voinţa tuturor românilor. P.S.D. dorea dându-şi seama că nu vor putea obţine jumătate+1 din voturile românilor ca demiterea preşedintelui României să fie posibilă şi cu jumătate+1 din numărul celor prezenţi sub rezerva îndeplinirii condiţiei generale. Demersul P.S.D. a fost respins. Măcar a încercat.

Am făcut această paranteză pentru a aprecia că referendumul de luna trecută, chiar dacă nu a fost valabil, a fost interpretat de Băsescu ca fiind valabil. In cazul primului, Boc a venit la curs cu cele 2 decizii ale Curţii, mândru de victoria şefului său în dauna lui Geoană, obligându-ne să le studiem. La al doilea referendum, chiar dacă nu s-au prezentat jumătate+1 din numărul cetăţenilor cu drept de vot, Băsescu l-a socotit valabil. Ce aş vrea să mai fac şi în anul acesta constituţional să văd ce argument mai aduce Boc pentru a justifica opinia băsesciană contrară legii. De precizat faptul că întotdeauna interpretarea justifică interesul politic, iar omul de rând neştiutor de legi, cade în capcană.

În plus acest de-al doilea referendum, privind votul uninominal, a fost inutil. Practic este vorba de o acţiune băsesciană vindicativă la adresa Parlamentului. Nu văd logica organizării acestui referendum. Din moment ce Parlamentul s-a obligat a adopta o lege în această privinţă, unde e utilitatea? Domnilor, referendumul nu are caracter legislativ. Chiar dacă poporul se pronunţă afirmativ şi sunt îndeplinite condiţiile de valabilitate, Parlamentul nu este obligat să adopte legea. Probabil e vorba despre o lacună legislativă, fiindcă Constituţia precizează că suveranitatea naţională aparţine poporului român care o execită prin organele sale reprezentative cât şi prin referendum, însă nu există o dispoziţie legală expresă în sensul că poporul are drept direct de legiferare. Poporul are doar dreptul de a realiza o propunere legislativă, care va putea fi adoptată sau nu de Parlament.

În al treilea rând, Băsescu face orice pentru popularitate consolidând un cult al personalităţii demn de invidiat şi de Ceauşescu. Băile de mulţime, comportamentul nedemn de un Preşedinte al României, induce în eroare un întreg popor. Poporul începe să-l simpatizeze nesesizând interesul meschin al acestuia. Popularitatea e o cale spre autoritarism. Ce altă cale mai bună decât sprijinul popular? Băsescu e un pericol la adresa democraţiei! La fel ca şi Napoleon al III-lea, nepotul celebrului Napoleon, care conducea prin plebiciscite întărindu-şi astfel puterea ( plebiscitele având atunci putere de lege), Băsescu recurge la referendum (care din fericire nu constituie o modalitate de legiferare). De fapt, fiindu-i refuzat dreptul de legiferare, Băsescu e conştient că nu se poate ridica împotiva ordinii de drept decât având în spate un popor credul.Aşa că face orice pentru popularitate. Napoleon al III-lea, a devenit împărat, oare Băsescu nu doreşte şi el puterea doar în mâinile sale?

Cu toate că ascult mulţi nostalgici vizionari care consideră că singura soluţie pentru România este un regim dictatorial, refuz să subscriu. Democraţia. cu toate minusurile sale, constituie singura alternativă viabilă pentru apărarea drepturilor individuale. Dictatura distruge individualitatea. Practic sunt inepţii utopice.

Prin urmare să renunţam a crede că Băsescu e omul poporului ce luptă cu Parlamentul. Să nu credem că Parlamentul în întregime este corupt şi prin vot uninominal, cum spune Băsescu – hai la curăţenie -, vom scăpa de cei corupţi. Mă distrează aceste argumente, şi mai ales toată această campanie de discreditare a Parlamentului ( prin afişe, la tv prin Radu Moraru), Băsescu joacă tare şi e aproape să câştige acest război. Scopul lui: revizuirea Constituţiei, trecerea la un regim prezidenţial, un partid-stat concretizat în P.D. Parlamentul este expresia democraţiei, cu toată corupţia, şi singura cale în păstrarea democraţiei. Nu sunt susţinător al Parlamentului actual ci al instituţiei parlamentare. Parlamentul, de la sfatul obştesc la ce e astăzi a constituit o garanţie a păstrarii democraţiei. Întotdeauna a învins, fie monarhia, fie dictatura. Este singura instituţie a statului care a supravieţuit timpului.

Basescu? Un pericol pentru democratia din Romania.

Notă: Textul de mai jos a fost scris în 2007. Merită citit pentru o confruntare cu realitatea politică actuală.

Puterea de vot (I)

„Ca putere ce exprimă suveranitatea este prima, ca putere de guvernământ este ultima” ( M. Hariou– Précis de Droit Constitutionel)

             Dreptul de a alege este o noţiune inerentă a democraţiei şi reprezintă posibilitatea recunoscută şi garantată unei persoane  ca, în condiţiile legii, să participe la desemnarea paralamentarilor în organele reprezentative. Practic în zilele noastre democraţia este nedespărţită de dreptul de a vota. Votul este facultativ atunci când alegătorul care îndeplineşte condiţiile legale are dreptul să nu voteze.

            Acest caracter facultativ al votului coroborat cu încrederea tot mai scăzută a românilor în clasa politică a făcut ca prezenţa la urne la alegerile din ultimii ani să fie tot mai scăzută, fapt ce a stârnit multe dezbateri pătimaşe asupra legitimităţii mai mult sau mai puţin fundamentate teoretic.

             Atitudinea politică tipică a cetăţeanului român privind opţiunea sa de a vota sau de a nu vota poate fi sintetizată în formula: „nu are sens să votez, oricum nu schimb nimic” - un refuz de a participa la o decizie.

             Urmăresc Antena 3 din raţiuni de informare cu toate că sunt dezgustat de acelaşi joc de propagandă continuă îndreptat împotriva lui Băsescu. La polul opus B1TV şi Evenimentul Zilei vin în sprijinul Preşedintelui. Din păcate nu există vreo televiziune care să renunţe la propriile interese şi simpatii politice pentru a putea prezenta mie, cetăţeanului dornic de informare, o realitate obiectivă, nu gândită şi modificată. De televiziunea publică nici nu mai are rost să pomenesc aici.

            Cu alte cuvinte cetăţeanul român îşi primeşte porţia de ştiri şi dezbateri politice în fiecare seară, iar acesta, din fotoliu, o înghite fără nici un proces de masticaţie convins că tot ce aude este autentic.

            Trimful presei ca şi putere. Ne-am săturat de propaganda anilor de comunism, acum avem propaganda presei. Observ şi aici în lumea presei din Maramureş, pe lângă nepotismul firesc, anumiţi jurnalişti care scriu cu mult patos diverse editoriale ori opinii  politice din dorinţa lor de a a influenţa opinia publică. Se scriu multe prostii, de la sfaturi ori îndemnuri pentru guvernaţi, lipsite de orice viziune economică şi înţesate de inepţii juridice, până la dovezi concrete ale proastei cunoaşteri a istoriei.

             Mda... Aceasta este democraţia - raiul opiniilor. Societatea civilă a devenit o glumă proastă, înţesată de mediocrii ce predică înalta lor înţelepciune. Iar cetăţeanul român? Stă acasă! La ce bun să voteze? La ce bun să iasă în stradă şi să-şi strige nemulţumirea? Îmi aduc aminte de iarna lui 2011 când în Piaţa Unirii din Cluj-Napoca, seară de seară vreo 10 bătrânei ieşeau şi scandau împotriva lui Boc şi Băsescu, în pofida frigului. Aveau un program de scandări de vreo jumătate de oră, după care se întorceau la casele lor. Un exemplu de atitudine politică activă! I-am însoţit în protestul lor cu nişte studenţi de la Filosofie. Oare am devenit un popor atât de laş, de comod, de umil, încât nu mai ştim să ne apărăm ce ni se cuvine de drept?

             Cetăţeanul român trebuie să înveţe să gândească pentru el însuşi. El este titularul voinţei decisive în statul democratic.

            S-a încetăţenit ideea de la Montesquieu şi revoluţia franceză până în zilele noastre că există 3 puteri in stat: Puterea Legislativă, Puterea Executivă şi Puterea Judecătorească. De fapt omitem că există şi a patra, nu este Presa ci Puterea de Vot. Fiecare putere are modalitatea sa proprie de manifestare a voinţei, modalitatea Puterii de Vot este asentimentul.

             Astfel în relaţia dintre aceste 4 puteri, Puterea de Vot are o siuaţie privilegiată: din dreptul de vot decurg celălalte puteri. Abia de aici începe să devină eficientă democraţia.

            Nimic nu poate decurge din nimic. Mai exact, dacă românii preferă să nu voteze este clar că voinţa lor nu va putea fi pusă în practică. Din corpul electoral votează 50 la sută să luăm cu titlu de exemplu, dar puterea de vot a acestora  nu este depină, eficienţa votului este mult diminuată de mijloacele de propagandă.

             Prin urmare puterea politică a corpului electoral este departe de a fi eficientă, umbrită de televiziuni de propagandă politică, umbrită de jurnalişti mediocrii ce se pretind specialişti în probleme de care habar nu au, umbrită de majoritatea societăţii civile ce stă în stratosfere înalte, scuzaţi pleonasmul, ale blogosferei şi ne predică nouă opţiunile lor politice fondate, chipurile, pe obiectivitate şi neutralitate politică.

Aşadar se impune cu necesitate o dezbatere asupra obligativităţii votului în condiţiile României actuale. Corpul electoral trebuie să-şi exprime voinţa politică pentru binele general şi eficienţa democraţiei. Voi reveni în partea a doua a acestui articol cu o propunere asupra obligativităţii votului.

                                                                     de IONUŢ BUDA

EDITORIAL de Ionuţ BUDA

Poporul sunt eu (Voinţa politică în viziunea băsesciană)

             „Nu voi ceda responsabilitatea constituţională de a desemna viitorul prim-ministru către un partid, indiferent cât de mare ar fi acesta. Semnificaţia gestului ar fi mult prea puternică, iar acţiunea grav neconstituţională.”

            Cuvintele de mai sus aparţin preşedintelui României, Traian Băsescu. Cu intenţie sau fără intenţie, preşedintele Republicii face eroarea de a interpreta greşit Constituţia şi de a-i deturna sensul în favoarea propriilor sale interese.

            Nu vom insista aici asupra scopurilor urmărite de Băsescu, lăsam această sarcina în seama analiştilor politici, ci vom încerca de a trasa un răspuns juridic în ceea ce priveşte acest atribut constituţional al Preşedintelui României în desemnarea primului-ministru al Republicii.

            Sediul materiei este reprezentat de art. 85 şi art. 103 alin.(1) din Constituţie:

art. 85 Numirea Guvernului

 (1) Presedintele Romaniei desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru si numeste Guvernul pe baza votului de incredere acordat de Parlament.

Articolul 103 Investitura

(1) Presedintele Romaniei desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru, in urma consultarii partidului care are majoritatea absoluta in Parlament ori, daca nu exista o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate in Parlament.

(2) Candidatul pentru functia de prim-ministru va cere, in termen de 10 zile de la desemnare, votul de incredere al Parlamentului asupra programului si a intregii liste a Guvernului.

(3) Programul si lista Guvernului se dezbat de Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna. Parlamentul acorda incredere Guvernului cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor.

Dacă avem în vedere actualele sondaje, cu câteva zile înainte de alegerile parlamentare, putem constata că USL se apropie de 60%. Aşadar USL va avea peste 50% din electoratul român ceea ce presupune că acest electorat îi sancţionează în mod pozitiv programul politic şi implicit votează pentru Ponta ca şi premier.

            Se pune întrebarea: are Băsescu prerogativa constituţională de a anula voinţa majoritară a corpului electoral român şi de a o implementa pe a lui însuşi? Bineînţeles că nu ar fi ceva nou pentru Domnia Sa. Ar recidiva în deturnarea voinţei electorale, pe care în vară a înfrânt-o cerând boicotul la vot şi trăgând cu dinţii de cvorumul de 50% plus 1.

            Ceea ce este de-a dreptul hilar şi strigător la cer este atitudinea lui Traian de Cotroceni care renunţă la judecata obiectivă, în baza Constituţiei României, şi se lasă dominat de latura lui subiectivă şi vindicativă şi declară că nu-l va numi pe Ponta premier deoarece acesta nu are soluţii pentru guvernarea ţării. Pe lângă faptul că actualul premier este plagiator, acum este şi incapabil. Nimic greşit de principiu – democraţia e raiul opiniiilor, fie argumentate, fie penibile.

            Ceea ce uită Băsescu este că pilonul statului de drept e Constituţia – democraţia constituţională îşi are principiile de funcţionare în acest text legal fundamental. Din punct de vedere constituţional, juridic, nu prezintă relevanţă opinia lui Băsescu despre Ponta, prezintă interes doar voinţa electoratului.

            Din păcate politica este tărâmul subiectivităţii patologice, lipsită de luciditatea legii. Politicienii noştri mulg legile şi Constituţia cât pot de mult şi le interpretează potrivit propriilor interese meschine.

Orice student la Drept din anul 1 care merge la cursurile şi seminariile de drept constituţional şi mai şi citeşte doctrina de specialitate îşi poate da seama de inepţia declaraţiei preşedintelui Republicii. Suveranitatea aparţine poporului român care o exercită prin alegeri sau prin referendum.

            În cazul ipotezei de faţă – alegerile din 9 decembrie vor consacra voinţa electoratului român în ceea ce priveşte structura Parlamentului. Deci, structura Parlamentului este voinţa corpului electoral român şi implicit şi programul politic şi soluţiile de guvernare a partidelor/alianţelor politice aflate în lupta electorală. De aceea T. Băsescu ar trebui să realizeze măcar acum că a fi preşedinte de Republică nu este sinonim cu a fi căpitan/comandant de navă. Preşedintele se supune regulilor democraţiei tranşate de Constituţie, nicidecum nu poate să-şi impună voinţa precum autocratul comandant de navă! Slabe şanse!

            Dacă avem în vedere art. 85 alin. (1) şi art. 103 alin. (1) putem observa că Preşedintele României are atribuţia exclusivă de a desemna un candidat pentru funcţia de prim-ministru. Atenţie însă! A desemna nu are un caracter discreţionar, după cum arată prof.univ.dr. Cristian Ştefan Ionescu, textul constituţional arată expres că preşedintele statului este obligat în vederea consultarii partidului care are majoritatea absoluta in Parlament ori, daca nu exista o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate in Parlament.

            În primul rând, voinţa politică este dată de Parlament, de deputaţi şi senatori, aleşi de corpul electoral român. Prin urmare voinţa politică poate fi confundată cu expresia concretă a titularului suveranităţii – poporul român, şi subsecvent, Parlamentul României, în primă instanţă.

            În al doilea rând Constituţia din 2003 are la bază acelaşi sistem semi-prezidenţial. Din nou orice student în anul 1 la Drept ne-ar spune – Preşedintele României trebuie să fie imparţial şi neutru politic faţă de partidele politice, să acţioneze ca un factor de stabilitate între acestea.

            Neutralitate? Imparţialitate? Glumiţi! Să aibă Băsescu aceste atribute, cerute expres de Constituţie? El, preşedintele jucător, ce urmăreşte şi exprimă doar binele ţării? La ce bun să-i lăsăm pe jurişti să vorbească, să ne traducă nouă, celor neiniţiaţi, adevăratul scop şi sens urmărit de legiuitor în textele legale? Doar ne explică Băsescu!

            Aşadar neutralitatea şi imparţialitatea mandatului/funcţiei prezidenţiale exclud subiectivitatea şi caracterul discreţionar.

            În al treilea rând, textul constituţional arată în mod expres că Preşdintele României colaborează cu Parlamentul în numirea Guvernului. Această colaborare trebuie înţeleasă nu in sensul expus de Băsescu, ci datorită regimului politic semi-prezidenţial rezultă fără echivoc că Parlamentul are principalul rol în acest proces. Preşedintele doar consultă, nu impune! Exclusiv nu înseamnă discreţionar!

            În al patrulea rând, tot studentul de anul 1 de la Drept ne va spune: voinţa politică aparţine poporului român. Preşedintele României, cu toate că este ales, nu are voinţă politică, deoarece el reprezintă autoritatea statului român. Ori statul nu poate avea voinţă politică. Puterea Legislativă este singura care are voinţa politică dată de popor, alături de Guvern. Aşadar, cum arată distinsul profesor citat anterior, este firesc ca „şefii de stat să nu exprime o voinţă de natură politică, deoarece aceasta s-ar cofunda inevitabil cu voinţa subiectivă, prin urmare discreţionară, a titularului funcţiei respective, care ar putea pretinde că STATUL SUNT EU.”

            În al cincilea rând, vechea Constituţie din 1991 permitea preşedintelui României să-l demită/revoce pe premier, fapt ce a condus la criza guvernamentală Radu Vasile vs Emil Constantinescu. Constituţia din 2003 a renunţat la acel text tocmai din dorinţa legiuitorului de a delimita strict rolul Preşedintelui în desemnarea Primului-Ministru. Preşedintele nu are nici o responsabilitate politică ori juridică faţă de Guvernul care a obţinut votul de încredere al Parlamentului. Guvernul răspunde doar în faţa Parlamentului. În sens invers rezultă fără echivoc că tot Parlamentul are principalul rol în numirea primului-ministru şi a cabinetului propus de acesta, nu Preşedintele.

            În încheiere, considerăm că domnul Băsescu este înconjurat de destui juristi care se crucesc de inepţiile juridice pe care acesta le rosteşte, însă orice este permis în jocul electoral neutru şi imparţial al preşedintelui României!

Naţionalismul mondenizat

                                                                                                                                                                                                                                                                      de Ionuţ BUDA

           

C.V. Tudor zis şi Tribunul, actualmente europarlamentar, este preşedintele unui partid bătrân, plin de generali în rezervă senili, oameni ce se declară cinstiţi şi integri morali cu toate că au slujit Securitatea, nu poporul român. Mulţi confundă bătrâneţea cu înţelepciunea, eu unul acord acestei asocieri cel mult o prezumţie relativă.

            În publicitatea electorală de pe TVR1 din seara de 3 decembrie am ascultat discursul unui candidat PRM la Parlamentul României. Nu are sens de a spune despre cine este vorba. Un domn trecut de 65 de ani, general în rezervă, cu ochii pironiţi într-o condică groasă din vremuri ceauşiste, îşi citea discursul politic în tentativa de a atrage voturile alegătorilor.

            Cu un glas poticnit, fără a menţine un contact vizual cu camera, domnul candidat/general în rezervă citeşte monoton un text pe care parcă îl vede pentru prima oară. Argumentele aduse de acesta: peste 30 de ani în slujba statului; reprezintă cinstea şi corectitudinea care îl recomandă; încearcă să expună crezul naţionalist al PRM-ului atacând cei 20 de ani de mafie şi corupţie sub cele 4 partide – PSD, PD,PNL şi UDMR şi proclamă necesitatea unui suflu nou ce poate fi adus în politica românească de PRM!

            M-am amuzat teribil de acest bătrânel simpatic şi de suflul pe care l-ar aduce Domnia Sa în politica românească, plină de vicii, mafioţi şi corupţi. Dacă PRM propune astfel de personaje cu siguranţă că va reveni în Parlament la calendele greceşti!

             A nu se înţelege că am ceva cu oamenii ajunsi la vârsta pensionării. Din contra, îi respect. Idolul meu în materie de politică este Winston Churchill care trecut de 60 de ani, plin de ambiţie şi încăpăţânat, a luptat de unul singur în faţa teroarei naziste. Dar bătrâneţea fără vigoare şi energie e precum o senilitate absolută. Dacă 3 minute distinsul candidat la Parlamentul României nu a fost în stare să vorbească liber, fără suport material, să-i acordăm votul?

            După discursul acestuia clipul electoral continuă cu reliefarea personalităţii principale a Partidului: Tribunul C.V. Tudor. Ni se înfăţişează întreaga lui activitate politică pe plan intern şi internaţional. Tribunul are un CV straşnic! Lipsi din păcate (pentru el) de accesul la puterea supremă, de unde sub o dicatură luminată mafia, ungurii şi tot răul din Republică ar fi fost purificat.

            De câteva luni, Tribunul s-a întors la popor. Acesta ia cu asalt toate emisiunile mondene: Happy Hour, Acces Direct, Un Show păcatos, Te pui cu blondele, şi din când Voiculescu îi mai permite să apară şi la emisiuni politice. Le ia cu asalt deoarece spaţiul majorităţii emisiunilor politice îi este închis iar notorietatea sa publică scade an de an, şi odată cu ea şi Partidul se stinge.

            Electoratul PRM este în scădere constantă, iar Tribunul, de unul singur, după ce l-a renegat pe Bolcaş, luptă în continuare cu stoicism. Spiritul lui enciclopedic cultivă poporul român la Te pui cu blondele, căci, Tribunul ne mărturiseşte că preferă să cultive un  popor, nu 200 de studenţi într-un amfiteatru. Apoi etica şi cinstea lui împacă diversele personaje promovate de emisiunile mondene, Domnia Sa le ajută cu slujbe, apoi este renegat de acestea şi făcut în toate felurile. Cultura enciclopedică, de necontestat a lui Vadim se lasă din păcate înfrântă de noua civilizaţie românească cu care acesta vrea să intre în horă, să se adapteze acesteia prin umorul şi nostalgia sa de fost casanova.

            Bietul Tribun înfrânt nu capitulează. Orice pentru Partid, orice pentru învierea naţionalismului în inimele românilor, orice pentru electoratul lui format din pensionari, securişti şi octagenari senili. Votaţi PRM! Votaţi naţionalismul mondenizat! 

Editorial - Despre legitimitatea puterii politice în practica băsesciană sau Falsul Cato

de Ionuţ BUDA

Legitimitatea este necesară pentru exercitarea autorităţii politice. Naţiunea, ori corpul electoral mai exact, este titulara suveranităţii şi implicit sursa principală de legitimare. Virgil Măgureanu arată în “ Studii de Sociologie politică” mai multe teze în încercarea de a defini legitimitatea puterii. Mai întâi porneşte de la definiţia dată de Max Webber: “legitimitatea este echivalentă cu credinţa în legitimitate iar puterea legitimă este puterea care este considerată ca legitimă”. Această definiţie este nuanţată de S.M. Lipset: “ Legitimitatea este capacitatea de a crea şi menţine credinţa că instituţiile existente sunt cele mai adecvate pentru societate” iar, în acelaşi spirit, David Beethan defineşte această legitimitate “ O calitate atribuită unui regim de către o populaţie. Acea calitate este rezultatul capacităţii guvernamentale de a crea legitimitate”.

Aşadar acest tip de legitimitate specifică democraţiilor contemporane este unul legal-raţional ce are ca şi temei exprimarea unei atitudini politice de către corpul electoral prin mecanismul votului. Ori cum să ai legitimitate când spui oamenilor, ori mai bine spus îi constrângi, să nu participe la vot? Partidele politice trebuie să se confrunte pe câmpul de luptă electoral, lăsând pe alegători să decidă care dintre ele le reprezintă mai bine concepţiile şi interesele. Un preşedinte care refuză lupta electorală mai are oare autoritate politică?

Tot Virgil Măgureanu arată că în sociologia politică contemporană  tendinţa dominantă în ce priveşte legitimitatea politică este dată de de distincţia făcută de Carl Schmitt între legitimitate şi legalitate: “legitimitatea înseamnă conformitate cu dreptul, în timp ce legalitate trimite la conformitate cu legea”.

Astfel, în concret, potrivit legii referendumului în vigoare, în baza căruia a avut loc şi referendumul din 29 iulie, soluţia legală a fost aceea a invalidării referendumului, deci Traian Băsescu a rămas la Cotroceni. În România orice este posibil! Paradoxul unui sistem legislativ care în loc să fie un slujbaş fidel al poporului suveran, îi anihilează propria voinţă! Această confuzie între legitimitate şi legalitate ca şi consecinţă a stabilirii cvorumului legal de 50% plus 1 a condus la acest paradox politic de care Băsescu a profitat. Legalitatea a devenit legitimitate!

Pe de altă parte acelaşi autor menţionat anterior prezintă trei niveluri ale existenţei legitimităţii puterii, care trebuie menţionate aici:

-         mai întâi – conformitatea cu regulile (legea);

-         în al doilea rând – regulile (legea) pot şi trebuie împărtăşite atât de guvernanţi cât şi de guvernaţi;

-         în al treilea rând – existenţa consensului în rândul guvernaţilor faţă de relaţia particulară de putere.

Această din urmă concepţie asupra legitimităţii oferă o soluţie mai echitabilă decât raportarea stricto sensu la lege. Băsescu ar trebui să aibă demnitatea de a accepta că puterea nu poate fi exercitată fără un suport popular, fără un consens general care să-i sancţioneze programul politic. În lipsa unui sprijin popular şi având ca suport doar forţa de coerciţie a legii, puterea este lipsită de autoritate.

În aceste condiţii se impune cu necesitate o reformare masiva a sistemului juridic român, începând evident cu legea fundamentală. Bietul Băsescu e bun în intenţii: revizuirea Constituţiei, reformarea clasei politice, modernizarea justiţiei – teme frecvente în discursul său dar fără concretizare. Lupta politică din păcate e mai mult în faţa ecranelor cu subiecte penibile şi promisiuni electorale patetice. Ţara are alte probleme, dar ai noştri politicieni preferă să rostească vorbe în vânt, lipsite de vreun efect politic.

Am menţionat anterior diverse teze în definirea legitimităţii puterii având ca instrument sociologia politică. Ar fi indicat ca noile generaţii să facă mai multe ore de sociologie şi istorie  deoarece prin aceste două materii se poate forma o nouă conştiinţă colectivă civică aptă de a judeca lucid situaţia de pe scena politică. Dar evident că sistemul educaţional românesc continuă să promoveze matematica ca disciplină fundamentală, deşi şi acum mă întreb care este  utilitatea logaritmilor şi a extragerii rădăcinii pătrate. Ideal ar fi ca politicienii noştri să fi citit înainte de a intra in funcţie Republica lui Platon, prin studenţie, cândva. Avem nevoie de un popor educat, de o clasă politică responsabilă în care interesul statului e pus deasupra intereselor de grup. Nu vreau să fiu acuzat de idealism prin vorbele mele, exprim doar un fapt ce-n alte state este unul normal.

Flacăra democraţiei, purtată cu atâta patetism de către Băsescu, e încă o insultă la adresa poporului român. Băsescu e un maestru al deturnării voinţei suverane a naţiunii în interesul său. Titularul suveranităţii, poporul, nu-l mai susţine, o spun cu riscul de a ma repeta, dar Traian e apărătorul democraţiei. A cui democraţie oare? Rolul de Cato cel Tânăr interpretat cu atâta patetism de acest personaj politic produce românilor mult dezgust. Românii sunt sătui de acest pretins apărător şi stindard al democraţiei în lupta cu putredul Parlament.

Aristocrat roman, apărător al democraţiei şi adversar a lui Iulius Caesar, Cato cel Tânăr preferă să se sinucidă decât să vadă concretizate ambiţiile dictatoriale ale lui Caesar. Se sinucide de dragul unor principii democratice, dezgustat de corupţia din societatea romană, chiar dacă probabil ar fi obţinut iertarea lui Caesar, pe când Băsescu nu luptă decât pentru el însuşi şi tagma lui. Rolul de Cato cel Tânăr interpretat cu atâta patetism de acest personaj politic produce românilor mult dezgust. Băsescu e un fals Cato. Lipsit de legitimitate politică Băsescu ar fi trebuit să-şi dea demisia.