(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)
9. Ion Mihalache, un țărănist decis și
realist
Motto:
Politica zis țărănistă
din România actuală
(o țară pusă pe butuci
de cârmuirea ei penală),
un paradox e printre-atâtea
din epoca postdecembristă –
cu satele împuținate
și țărănimea tot mai tristă...
Evoluția
anapoda a României nu doar că poate, dar chiar trebuie să fie ilustrată (astfel
ca măcar pentru urmașii noștri să fie învățătură de minte) prin trei ipostaze
distincte din istoria ei recentă:
1)Ca
țară eminamente agricolă, în care țăranii sau „talpa țării” reprezentau cam 80%
din populația sa (atenție la procesualitatea telurico-etnică țărână→țarină→țăran→țară, iar prin aceasta fundamental
istorică), România întregită a cunoscut în anul 1938 nivelul cel mai înalt al
prosperității temeinice, adică cel potrivit canoanelor din democrația
occidentală;
2)Îmboldit
de ambiții faraonice în ceea ce privește planurile și înfăptuirile nerealiste,
Nicolae Ceaușescu a ținut morțiș ca România să devină o țară industrial-agrară,
iar pentru asta a neglijat complet atotputernicia avantajelor absolute (clima,
relieful, rețeaua hidrografică, bogățiile solului, resursele subsolului) și
relative (gradul de instruire al cetățenilor, credințe, tradiții, obiceiuri),
astfel că grosul românilor s-a confruntat în anii optzeci cu forța
reunit-pustiitoare a celor trei „f”-uri: foame-frică-frig;
3)Urmărind
numai josnice interese personale și de clan/partid, tâlharii postdecembriști,
în egală măsură trădători și necalificați, au organizat și continuă să conducă
jaful fără precedent al țării: peste 1200 de mari întreprinderi (unele foarte
rentabile) au fost realmente culcate la pământ sau privatizate în condiții sfidător
de suspecte, agricultura a fost în întregime mătrășită și aproximativ jumătate
din pământul țării este înstrăinat, transporturile feroviare sunt deplorabile,
cele maritime și fluviale practic inexistene (cu treizeci de ani în urmă,
România ocupa un onorabil loc patru în lume la capacitatea totală a
transportului său pe ape!), minele au fost închise și abandonate, pădurile sunt
în continuare măcelărite, autostrăzile refuză să se autoconstruiască potrivit promisiunilor
politrucianiste, starea de sănătate a românilor se deteriorează de la o zi la
alta, brambureala din Educație se simte ca în sânul lui Avraam cu Abramburica
la timonă, populația îmbătrânește, exodul este în floare și România-i tot mai
nevoiașă.
Ca
lucrurile să fie cât se poate de clare pentru tot românul la acest capitol, voi
recurge din nou (am mai făcut-o în articolele Năucitorul progres al jefuirii României și Cârmuitorii de-s corupți, norodu-i cu nădragii rupți...) la
zdrobitorul argument furnizat de profesorul prahovean Eugen Stănescu, care –
după raportarea tuturor monezilor la aur – ajunge la următoarele concluzii:
a)Din anul 1415, dată la care românii au început să le plătească turcilor
tribut, și până în 1877, anul în care și-au redobândit independența de stat,
otomanii, austriecii și rușii au jefuit
principatele românești de circa 1200 tone aur; b)Din 1877 și până la sfârșitul
celui de-al doilea război mondial, prin companiile străine din perioada
interbelică și prin uriașele despăgubiri de război, jaful României ajunge la
aproximativ 12.500 tone aur, adică de 10 ori mai mare într-un interval de timp
de aproape șase ori mai mic; c)După redresarea economică din perioada ceaușistă,
numai prin transnaționale (unde mai pui pierderea prin nemuncă și prin jaful
practicat de jigodiile interne?!) s-a furat de 3,3 ori mai mult decât în 530 de
ani, adică 46.000 tone aur, ceea ce reprezintă ehivalentul a 2000 de miliarde
euro!
Revenind
la ale noastre, trebuie să-i dăm lui Ion Mihalache, modestul învățător din
Topoloveni (se naște în această localitate pe 3 martie 1882, moare pe 5
februarie 1963 în închisoarea politică din Râmnicu Sărat cu „ajutorul”
sinistrului torționar Alexandru Vișinescu), ce-i al lui. Și anume, ne
informează Sterie Diamandi în cartea Galeria
oamenilor politici, că – după dispariția conservatorilor – el sesizează
locul rămas liber pentru cel de-al doilea partid de guvernământ, precum și
faptul că țărănimea de după înfăptuirea reformelor era chemată să joace un rol
tot mai activ în politica românească, așa că are inspirația „să priceapă
spiritul timpului cu nevoile și
aspirațiile sale, ceea ce n-au reușit să facă atâția alții, deși superiori ca
inteligență, cultură și talent”. Altfel spus, Ion Mihalache intuiește drumul
bun, pe care alții în zadar au căutat să-l găsească „pe cărările întortocheate
ale erudiției și ale combinațiilor savante” (formațiunile înjghebate de Titu
Maiorescu, Petre P. Carp, Take Ionescu, Nicolae Iorga sau generalul Averescu,
cu toată superioritatea acestora, au fost doar „apariții meteorice pe
firmamentul politicii românești”), ceea ce-i asigură musceleanului nostru un
loc de frunte între întemeietorii Partidului Țărănesc, singurul partid capabil
„să contrabalanseze cu eficacitate atotputernicul partid liberal” și în acest
mod să contribuie din plin la normalizarea vieții politice interbelice.
Iar
dacă-i adevărat că împrejurările istorice i-au fost favorabile și au contribuit
esențial atât la modelarea politică
(influențele notabile au venit dinspre Spiru Haret și Nicolae Iorga, nu și
dinspre politica iorghistă), cât și la ascensiunea lui Mihalache, în aceeași
măsură – ne atenționează S. Diamandi – trebuie „să-i recunoaștem meritul de a
fi știut să corespundă situației la care s-a ridicat”: ministru al Agriculturii
și Internelor, vicepreședinte și președinte al Partidului Național-Țărănesc
(1933-1937).
Da,
căci dovedindu-și încă din primul război mondial exemplarul curaj pentru cauza
națională (este decorat cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”), apoi
pentru unificarea Basarabiei cu patria mamă și, nu în ultimul rând, ca
învățător și ucenic cooperatist al lui Spiru Haret întru ridicarea țărănimii,
nu-i de mirare că, în spiritul maestrului său, Ion Mihalache a conceput cariera
de învățător ca pe un apostolat, că „s-a devotat cu trup și suflet cauzei
țărănești” și că în viață n-a cunoscut decât bucuriile și durerile partidului,
„întemeiat din inițiativa și cu truda sa” (S. Diamandi).
Acesta
fiind caracterul dârz și integru al omului care „s-a ridicat la cea mai înaltă
ierarhie socială prin muncă și merit” și care – completează Diamandi – „n-are
ambiția situațiilor personale”, iată explicația faptului că I. Mihalache
acceptă șefia partidului doar în momente de cumpănă, adică atunci când tuturor
li se pare că-i singurul țărănist capabil să redreseze situația, șefie la care,
de altminteri, bucuros renunță când își dă seama (bunăoară ca la fuziunea cu
naționalii lui Iuliu Maniu) că asta cer interesele superioare de stat.
Vasăzică, prin așezarea intereselor de stat deasupra celor de partid, el nu
numai că-și confirmă valoarea de mare om politic, dar izbutește să scoată
partidul din multe situații critice cu tactul și fermitatea de care dă dovadă,
cu sinceritatea și claritatea ideilor pe care le expune cu mai mult folos la
întrunirile publice (aici se simțea mai în largul lui), decât atunci când
trebuia să urce la tribuna Parlamentului.
Vorbind
în cunoștință de cauză, ca unul care-l văzuse și auzise pe Mihalache
improvizând „un discurs de toată frumusețea, atât în ceea ce privește fondul
cât și forma”, scriitorul Diamandi admite că acesta n-avea „impetuozitatea
doctorului Lupu, erudiția lui Stere sau dialectica lui Iunian”. Avea, în
schimb, toate cele necesare pentru oratorul prin excelență al maselor:
sinceritatea convingerilor și simplitatea ideilor „afirmate cu căldură și
expuse într-o formă clară, îngrijită și presărată cu imagini și comparații”...
Dar
cu toate marile servicii aduse partidului (inclusiv revizuirea Actului de la 4
ianuarie 1926 și restaurația din 8 iunie 1930), a venit momentul când Ion
Mihalache, aidoma lui Constantin Stere, a cunoscut ingratitudinea țărăniștilor
și dureroasa izolare în propria formațiune politică. În opinia lui Diamandi,
vina pentru această nefirească stare de lucruri revine atât lui Mihalache (n-a
știut să împiedice plecarea de lângă el a unor țărăniști capabili), cât și
partidului, în interiorul căruia oportunismul luase locul spiritului democratic
de altădată.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
1 mai 2019
