Pledoarie pentru Limba Română

 

                                                                                                    de Gheorghe Pârja

Sună suficient de straniu, ca într-o țară, care se numește România, să pledezi pentru limba ei oficială. Adică Limba Română să fie pusă la locul cuvenit. Să fie prima în catalogul conștiinței naționale. Alături de istorie și alte materii fundamentale, adecvate vremii pe care o trăim. Ne este dat să trăim evenimente ciudate. Le-am observat mai bine de când cu zarva în jurul Legilor educației. Cu o amnezie greu de înțeles, Limba Română este pusă la margine. Pe președintele României, cu proiectul lui mai mult pe post de afiș, adică România Educată, nu l-am auzit să spună ferm despre locul Limbii Române, în devenirea noastră. Dar nu a uitat să spună că elevii vor avea o săptămână verde, timp în care vor deprinde iubirea de natură. Bună și asta!

Ministrul Câmpeanu nu a rostit nici un cuvânt despre starea Limbii Române. Pe mine mă urmărește fantoma acelei informații răvășitoare că aproape jumătate dintre elevii școlii românești de astăzi nu știu să scrie și să citească. Nu-mi vine a crede așa ceva! Dar de ce această știre, perindată de multe ori în spațiul public, nu este contrazisă de Președintele României, ori de ministrul educației? Sau de alți pricepuți din preajmă. Se pare că povestea analfabeților funcțional este adevărată. Cum mai puteți sta liniștiți, pe tronurile trecătoare, când o parte din țară nu știe să scrie și să citească! Îmi este greu să cred asta. Cât s-ar mișca lumea spre modernitate, oricâte tablete vor înzestra biografia tinerilor, este nevoie de un mijloc identitar de comunicare. Care, pentru noi, este Limba Română.

Cu puțină vreme în urmă, regretatul prieten, poet și academician din Chișinău, Nicolae Dabija, mi-a lăsat un text admirabil, o odă Limbii Române. Spunea Nicolae că limba e opera cea mai de seamă a unui popor, e geniul lui. Datorită ei, a Limbii Române, am supraviețuit în vremi vitrege, limba fiind și un scut de apărare. În vremi de restriște oamenii se străduiau să salveze nu numai bunuri materiale, ci și cărțile cu cuvinte, unde era adăpostită simțirea neamului. Limba e poporul, poporul e limba. Un popor fără de limba lui este ca o țară fără de popor. Un cuvânt este ca o sămânță. Poate încolți, face floare ori fruct. O sămânță secată putrezește. Ca în oricare limbă, există și în Limba Română cuvinte tinere, cuvinte bătrâne, cuvinte care mor, cuvinte care abia se nasc.

Timp de aproape două milenii, limba noastră cea română a fost vorbită acasă, pe câmp, în războaie, la șezători, a fost pusă la temelia creației populare, fără să ceară audiență la cei care ne-au vrut risipiți și îngenuncheați. Limba este testamentul pe care-l lasă o generație celor care vin. Chiar, ce lăsăm generației de mâine? Limba română a știut să supraviețuiască, împreună cu poporul român, ajutându-se reciproc, scria prietenul Nicolae. Ofensiva declanșată de către unii diriguitori de țară, contra limbii române, nu are precedente la alte popoare. Dabija a scris cărți despre soarta tragică a Limbii Române în Basarabia.

Numai de-a lungul veacului XX, Limba Română dintre Prut și până dincolo de Nistru a trecut de șapte ori de la un alfabet la altele, de la alfabetul rusesc la cel latin și viceversa. Istoria noastră cunoaște nume de cărturari decapitați pentru limba maternă, cronicarul Miron Costin, voievodul Constantin Brâncoveanu, împușcați basarabenii Petre Ștefănucă, Mihai Curecheru și toți ce 17 membri ai Uniunii Scriitorilor din Transnistria, deportați în Siberii, Nicolae Costenco, Nicolae Țurcanu. Sunt jertfe ale Limbii Române.

Fără limbă nu există nici libertate, nici independență, nici stat. Când se lovește în Limba Română, se lovește în temeinicia noastră. Limba Română face parte din noi înșine. De aceea mă mir că actualii guvernanți tratează Limba Română, mai ales viitorul ei, ca pe o cenușă­reasă. Cred că limba noastră este un miracol, o comoară, e aleasă să ne spună-n hram și-acasă, veșnicele adevăruri. De aceea cred că vom rezista, în istorie, cu Limba Română ca botez de neam.

1812, sau Basarabia cu gratii la cer

 

                                                                                                 de Gheorghe Pârja

În cele câteva zile petrecute la Iași, în numele Poeziei, m-am întâlnit și cu prieteni de peste Prut, scriitori cu un serios palmares valoric. Și Nicolae Spătaru și Grigore Chiper au fost la manifestări literare în Maramureș. Cu ei l-am evocat pe scriitorul și patriotul Nicolae Dabija, cel care a însemnat timpul istoric trăit cu curaj, viziune și asumare. Totul în numele Basarabiei și al spiritului românesc. Destinul lui a fost între jertfă și izbândă. Nu uit discursul poetului Nicolae Dabija, din curtea mea părintească din Desești, despre nefastul an 1812. Mi l-a dăruit ca apoi să fie publicat în presă. Se împlineau 200 de ani de atunci. Acum se rotunjesc 210 ani. Extrag câteva idei din celebrul articol. Toate relele care au năvălit peste Basarabia se trag de la Tratatul semnat la 16 mai 1812, de turci și ruși, fără să fie consultați basarabenii. Scrie Nicolae: „Fără voie ne-au fost și nouă, celora dintre Pruturi, despărțirea de frați, de surori și de părinți, când s-a tras prin mijlocul limbii române, prin sufletul nostru, prin dorul nostru, prin sângele nostru un gard de sârmă ghimpată, care ne mai pecetluiește destinele.”

În manualele de istorie a Moldovei, scrise după 1940 de către ruși sau de mercenari plătiți, se spune că ruperea Basarabiei și a altor teritorii din preajmă a fost „un act progresist.” Atunci, în anul 1812, mareșalul Mihail Kutuzov, marele conducător de oști rusești, le-a spus basarabenilor: „Nu vă voi lăsa decât ochii, ca să plângeți.” Jugul rusesc a fost de zeci de ori mai greu decât cel turcesc. Rușii creștini au pus în Basarabia biruri mai mari decât turcii păgâni. Se mai știe că turcii nu se puteau stabili în Principate, pe când rușii au dat năvală ca să schimbe componența etnică a Basarabiei. Rușii au împânzit Basarabia cu preoți militari, care i-au înlocuit pe preoții moldoveni, au interzis limba română în oficierea serviciului divin, au ars cărțile noastre, au interzis numele noastre. Cine era Moraru devenea Melnic. Turcii nu aveau dreptul să cumpere proprietăți în Moldova. Rușii au cumpărat, la preț de nimic, sate, moșii, pământuri, conace, mori.

Se mai întâmplă și astăzi în România. Basarabenii au primit pământuri în Siberia. Cărturarii și preoții și călugării din Basarabia ocupată scriau despre starea de spirit a poporului, pe marginea cărților vechi care încă se păstrează în marile biblioteci. Că nici Dumnezeu nu a dorit ruperea țării în două, vorbesc aceste înscrisuri. În acel an, 1812, Moldova de pe cele două maluri de Prut a fost bântuită de holera adusă de armatele țariste, apoi țara s-a pomenit acoperită de ape, a fost încercată de alunecări de pământ, a fost zguduită de cutremure. Scrie pe un Penticostar: „Să se știe că am însemnat aicea de când s-a cutremurat pământul, înainte până a nu pune moscalul hotar Moldovii Prutul.”

Mihai Eminescu a scris despre calvarul acestui pământ voievodal: „Auzi?! Departe strigă slabii/ Și necăjiții către noi/ E graiul blândei Basarabii/Ajunsă-n ziua de apoi.” Diplomatul Valeri Kuzmin, pe atunci ambasador al Federației Ruse la Chișinău, felicita cu cinism „poporul moldovenesc” cu prilejul împlinirii „a 200 de ani de prietenie dintre Moldova și Rusia.” Realitatea istorică a fost alta. Nu a fost prietenie, ci jaf, suferință, deportări, umilire, masacre. Crede Nicolae Dabija că ziua de 16 mai 1812 este ziua cea mai tristă a istoriei noastre. În cei 210 ani, câți s-au împlinit în acest an, tristețea Basarabiei a reușit să se salveze de două ori: în 1918, când s-a unit cu Țara, și în 1991, când s-a rupt de imperiu. Acum, mândra Basarabie stă din nou în capcana imperială. Din nou se dorește o Basarabie cu gratii la cer, cum spunea Nicolae Dabija.

Să nu uităm că expansiunea țarilor Alexandru I și Ecaterina a II-a viza atât Moldova toată, cât și Valahia. Urmașul lor, Putin, cel care a invadat Ucraina, lansează ciudate proiecte de cucerire. Care seamănă cu gândurile țariste. Să nu uităm asta! Să nu-l uităm nici pe scriitorul, patriotul Nicolae Dabija, membru de onoare al Academiei Române, care s-a stins din viață anul trecut. Și care mi-a dăruit textul de luare aminte, din care v-am povestit și eu câte ceva. Care ne poate fi lămuritor pentru vremurile de astăzi.

Un an fără Nicolae Dabija

 

                                                                                            de Gheorghe Pârja

Se aude că se comprimă timpul, și de aceea amintirile fac nazuri. Eu pun această stare de spirit, destul de păguboasă, pe avalanșa de evenimente care ne copleșesc. Și sunt mai învăluitoare decât moartea unui mare prieten. Așa am amânat câteva zile pomenirea poetului, omului politic, luptătorului pentru unitatea românilor, tribunul pe care nimeni nu-l putea opri din crezul istoric și național, Nicolae Dabija. A rămas până în ultima clipă a vieții pe baricada scrisului, căutând să îndrepte strâmbătățile făcute românilor basarabeni de către ocupanții sovietici. Și de numele lui se leagă revenirea la grafia latină între Prut și Nistru. A condus cu mare curaj reduta publicistică Literatura și arta, care a rămas far luminător în conștiința cititorilor. Este intelectualul basarabean despre care am aflat din scris și apoi, în 1990, ne-am îmbrățișat pe malul Prutului. Martori, Preasfințitul Iustin, pe atunci stareț la Mănăstirea Rohia, și regretatul dirijor Valentin Băințan. Pentru mine a fost o zi istorică.

De aici au început întâlnirile periodice la Chișinău, în Maramureș, ori prin Țara Românească. Prin scrisul său a dat strălucire limbii române și continuitate istoriei românești pe pământurile vremelnic pierdute dintre Prut și Nistru. Opera lui stă mărturie. Pentru întemeierea acestor rânduri evocatoare, am recitit prefața lui Nicolae Dabija la cartea mea „Ochii Basarabiei,” girată de prietenul dr. Teodor Ardelean și lansată cu însuflețire la Chișinău. Scria acolo regretatul frate de gânduri Nicolae: „La ora actuală, Basarabia e o provincie în căutare de Țară. Noțiunea de Unire face parte din vocabularul Celei de Sus.”

Neuitată rămâne călătoria lui Nicolae Dabija, de la Chișinău la Desești, locul în care a fost laureatul Marelui Premiu pentru Poezie „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie din satul de pe Mara. A venit prin satele românești, Slatina și Apșa de Mijloc, din dreapta Tisei, unde arhimandritul Serafim Dabija, unchiul lui, a fost preot mai mulți ani de zile, după ce ispășise ani grei de ocnă siberiană. Așa s-au aflat în curtea mea părintească, unde i s-a decernat Premiul, rudele lui din Maramureșul mușcat – verișoara Raisa, soțul ei Gheorghe Țâplea și fiica lor Geta, cu nepotul Dragoș. A scris rânduri săpate în porțile satului. I s-a părut că Biserica din Desești reprezintă expansiunea românească spre cer, acolo unde patria noastră este mai multă.

Conversații pilduitoare a purtat cu preotul-paroh, părintele Ioan Ardelean. În acest locaș e viu îndemnul: Poezia să se citească în biserică. Nicolae își amintește că preotul și-a cerut voie de la Cel de Sus, în locul poeților, și i s-a dat dezlegare astfel că fiecare ediție debutează cu un recital în biserică. Cugetă poetul din Chișinău la umbra sfântului loc de rugăciune: „În aceste locuri ai impresia că a copilărit Dumnezeu, înainte de descălecatul nostru dintâi. El trăind delaolaltă cu oamenii.” A fost fascinat de întâlnirea cu Mama Doca. Care semăna cu mama lui, cu mama lui Grigore Vieru și cu mamele tuturor poeților. La moartea Mamei Doca a scris un text publicat în revista “Literatura și arta,” pe care a condus-o la Chișinău. Își amintește Nicolae: „O lumină brăzdată cu riduri blânde, ca de un surâs cât toată fața e Mama Doca, atunci când ascultă sau când îți vorbește. Mama Doca ascultă lumea de poeți din curtea ei, cu mâinile în șolduri, ca două toarte de ulcior.”

Textul mai conține o spusă a mamei mele la o întrebare a lui Nicolae. La ce-i bună poezia, Mamă Docă? Ea ar fi răspuns fratelui de peste Prut: „E bună de pus pe rană. Eu am oblojit răni cu ea, am descântat de speriat și de urât.” Așa o fi spus mama! Acum se vor lămuri amândoi acolo în Cer. Că și Nicolae a urcat Acolo, anul trecut, la mijlocul lunii martie. Atunci, în anul 2009, Nicolae Dabija mi-a lăsat o carte de versuri cu un titlu extrem de actual: „Maraton printre gloanțe”, pe care a scris: „Fratelui Gheorghe Pârja, care poartă Basarabia în inimă, de la cineva care poartă Maramureșul în suflet, așchie de țară românească ce seamănă cu poezia și eseurile sale, cu dragostea veche a lui Nicolae Dabija.”

Nu suntem, se vede, fără el. Un lider de generație, animator al renașterii basarabene, care a impus o conștiință națională, nu poate lipsi din preajma noastră. Că el ne-a lăsat sufletul scris pe poarta Cerului: „Doru-mi-i de Dumneavoastră/ Ca unui zid de o fereastră.” Pe viitor voi avea grijă să nu se comprime timpul.

Nicolae Dabija, unionistul

 

                                                                                     de Gheorghe Pârja

Cine știe că astăzi, 27 martie, este o Zi Națională? Zi în care se cinstește unul dintre momentele de mare semnificație în istoria poporului român. Atunci, în 1918, după 106 ani de ocupație țaristă, Basarabia a revenit în granițele ei firești. A fost prima provincie românească cu destin unionist. În urmă cu patru ani, Camera Deputaților a aprobat instituirea zilei de 27 martie, drept Ziua Unirii Basarabiei cu România, ca zi de sărbătoare Națională. Unul dintre artizanii acestui eveniment a fost scriitorul, omul politic și patriotul unionist Nicolae Dabija care, din păcate, a părăsit această lume în urmă cu două săptămâni. În dimineața zilei de 12 martie. În aceeași zi, în Parlamentul Republicii Moldova s-a ținut un moment de reculegere pentru Spiridon Vangheli. Care era în viață. Și mai este în viață. O farsă grotescă a destinului, sau poate altceva.

Într-un târziu, s-a ținut un moment de reculegere și pentru academicianul, istoricul Nicolae Dabija. Așadar, prietenul Maramureșului nu mai este printre noi. Celebrăm Ziua Națională a Unirii Basarabiei cu România fără prezența lui pământească. Dar să-i fim recunoscători acestui luptător unionist, fiind unul dintre intelectualii cărora li se datorează recâștigarea dreptului de a scrie cu grafie latină în Basarabia. Este un moment istoric care nu-i prețuit la adevărata lui valoare. Dar istoria, prin reprezentanții ei devotați, știe să-și spună cuvântul. Cel greu și apăsat. O voce gravă a fost cea a lui Nicolae Dabija. Am avut norocul să-i fiu aproape, să ne căutăm la Chișinău și în Maramureș. Ne-a unit, că despre unire este vorba, copilăria cu cărți.

Las amintirile lui, mărturisite mie în câteva interviuri. Când îl ascultam vorbind, mă bucura frumoasa limbă română. Cum a învățat-o, că școlile erau cu predare în limba rusă? Dacă în bibliotecile publice nu mai erau cărți cu grafie latină, în cele particulare au mai rămas. Așa limba română a rezistat, în ascuns, dincolo de Prut. Ei au rezistat că aveau România vecină. Cel mai mare cadou pe care un coleg, care știa că scrie versuri, era o carte de Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ana Blandiana. Și mulți alți valoroși scriitori români. Îmi spunea Nicolae: „Victoria noastră de la 31 august 1989, când limba română a redevenit de stat, a fost, de fapt, un prim pas spre Unire.” Această conștiință națională a trăit într-o lume cu inamici drastici, erau dușmanii națiunii române și ai adevărului.

Istoria României era interzisă în Basarabia. Nu puteai vorbi despre istoria neamului tău. Ca și cum erau născuți în subistorie. Era doctrina sovietică. Nu se putea vorbi despre voievozii țărilor române. Se spunea la școală, și în alte împrejurări, că dușmanul cel mai mare este fratele de peste Prut. Și să fie fericiți basarabenii, spunea propaganda strâmbă din manuale, că au venit tancurile sovietice și i-au eliberat de sub jugul românilor din Țară. Multe și alte lucruri absurde. Că nu-ți vine a crede că intelectualii basarabeni au crescut în această minciună a istoriei. Este o minune a spiritului românesc că ei, educați cu mijloacele mancurților, au rezistat în marea demnitate a neamului din care știau că fac parte. Când m-am întâlnit cu Nicolae la Prut, imediat după întoarcerea vremurilor, m-a uimit dulcea limbă românească în care se exprima.

A dat vina pe Poezie. Erau obligați să vorbească rusește. Iar astăzi se scrie liber în limba română în Basarabia. El credea că Dumnezeu ne-a binecuvântat cu această limbă. Îmi spunea că în 1920, când s-a creat Uniunea Republicilor Sovietice au fost atestate în fosta Uniune, 200 de limbi și 200 de popoare. La recensământul din 1989, din aceste 200 rămăseseră 88 de limbi. În mai bine de o jumătate de veac au dispărut 112 limbi și popoare. Limba română a rezistat. Ba mai mult, și-a ocupat locul ei. Este vorbită de peste 82% din populația Basarabiei. Vorba istoricului Brătianu, un miracol. Dar și o realitate. Președintele Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop, scrie: „Simțim o tot mai mare lipsă de patrioți, care se mută de la noi tot mai des, sub ochii noștri, iar Nicolae Dabija a fost un astfel de patriot român rar, dăruit limbii noastre, alfabetului latin, dangătului Căprianei, tuturor celor care ne-au hărăzit pe lumea asta ca neam.” Nu uit ce declara într-un interviu: „La ora actuală, Basarabia nu este un litigiu între România și Federația Rusă, ci este o problemă internă a poporului român.”

Profundă constatare! M-am convins că, din păcate, politicienii noștri sunt prea departe de rezolvarea acestei probleme. Viitorul Republicii Moldova depinde de România. Mai depinde și de noi, oamenii de rând. Da, Ziua Unirii Basarabiei cu România nu-l are aproape pe Nicolae Dabija. Cel luminat și înțelept în demersul unionist. Pasul lui, în această direcție, este o urmă adâncă.

P.S. O formațiune politică a intrat în Parlamentul României fluturând ideea unionistă. Despre care, acum, nu mai suflă o vorbă. Astăzi, 27 martie, este Ziua Unirii Basarabiei cu România.

Lecții de învățat. A fi om în viaţă e artă sau destin?

 

                                                                                                   de Viorica Pârja

 Ce amintiri frumoase am cu scriitorul Nicolae Dabija! Un mare OM. Frumos sufletește, cu un talent sclipitor, mare patriot și iubitor de limba română.

A fost în curtea casei noastre de la Desești, a primit Marele Premiu „Nichita Stănescu” al Serilor de poezie de la Desești, a colaborat la Revista „Cronica satului Desești”, dar amintirea care îmi dăinuie ține de aprilie 2014. Când împreună cu Corala ARMONIA treceam Prutul, spre Chișinău. A fost voia Domnului ca în zi de Sfîntu Gheorghe să pornim spre Basarabia, pentru a duce lumina și bucuria pascală peste Prut, apa care desparte două state și un popor.

Acolo, printre alți prieteni, scriitorul, membru de onoare al Academiei Române, directorul revistei „Literatură și artă”, din Chișinău, ne-a așteptat, ne-a ascultat, ne-a făcut daruri, ne-a impresionat cu sentimentele lui pentru credință și limba română! Și ne-a dăruit cărți. Printre ele și primul roman pe care l-a scris – „Temă pentru acasă”. Tipărit în patru ediţii, propus ca lectură în cadrul campaniei “Chişinăul citeşte o carte”, transformată în “Republica citeşte o carte”, „Temă pentru acasă” devenind cea mai citită carte de beletristică naţională din ultimii zece ani. Un fel de biblie a suferinței, în numele libertății de credință și neam.

La Hotelul Zarea, unde eram noi cazați, apoi până la Biserica Sfânta Teodora de la Sihla, unde se ruga, apoi la concertul de la Sala cu orgă din Chișinău, Nicolae Dabija ne-a povestit despre pasiunea lui pentru icoanele vechi, despre unchiul său, arhimandritul Serafim Dabija, ctitorul Mănăstirii Zloţi, despre casa părintelui Dabija, peste care a fost construită biserica „Chipul Mântuitorului nefăcut de mână”, din Chişinău, şi unde a locuit şi poetul în anii 70.

Acum, Nicolae Dabija s-a retras discret, lăsând în urma sa un monument de OMENIE, un poet cu mari resurse lirice, dar şi civice, un bun eseist, un alcătuitor de manuale şcolare, un remarcabil luptător al redeşteptării naţionale. Și tulburătoarea întrebare A fi om în viaţă e artă sau destin? Drum lin în lumina Veșniciei, Nicolae Dabija!

 

La moartea unui scriitor

 

                                                                                  de Dumitru Păcuraru

Cum n-am pagină de facebook, iar e-mailurile le cercetez destul de rar, nesistematic, veştile importante le primesc prin telefon, de la prieteni. Aşa se face că nu am ştiut că Nicolae Dabija, scriitorul din Moldova, a fost răpus de nenorocitul acesta de Covid-19, în noaptea de 12 martie până nu am primit un telefon de la scriitorul din Iaşi, Nichita Danilov.

Comunitatea scriitorilor este relativ mică şi ne cunoaştem personal aproape toţi.

Pe Nicolae Dabija îl cunoşteam din scris pe vremea când, la sfârşitul anilor ’80, la Chişinău apărea cea mai curajoasă revistă literară în limba română, „Literatura şi Arta”, publicaţie care profita din plin de perestroika lui Gorbaciov şi publica materiale curajoase, texte literare care în România acelor ani erau „nepublicabile”.

Faima revistei se datorează în bună parte redactorului-şef, nimeni altul decât Nicolae Dabija.

L-am cunoscut personal la prima mea vizită la Chişinău, împreună cu poetul Ioan Nistor. Devenise parlamentar în Parlamentul Moldovei, alături de alţi scriitori moldoveni. Am participat la ridicarea de pe soclu a statuii lui Lenin din Chişinău.

Îmi plăcea să-i spun „domnul Dabija”, nu Nicolae. Un nume voievodal, drag poeţilor mai cu seamă datorită  poeziei lui Eminescu „Umbra lui Istrate Dabija-voievod” din care, în anumite momente, poeţii recitau „Cum trece-n lume toată slava/ Ca şi un vis, ca spuma undei./Sus în cetate, la Suceava,/Eu zicŞ Sic transit gloria mundi!”

Poet, prozator, critic, autor de manuale şcolare bine făcute, de care copiii din Republica Moldova aveau strictă nevoie, Nicolae Dabija a fost unul dintre cei mai importanţi scriitori nu doar din Moldova de peste Prut.

Este un scriitor complet care face cinste literaturii române. Când scrii despre un scriitor care nu mai trăieşte decât prin cărţile lui, scrii, de fapt, despre toţi scriitorii, despre tagma, despre întreaga breaslă scriitoricească.

  De exemplu după ce m-a anunţat Nichita Danilov că Nicolae Dabija a fost răpus de Covid, am dorit la rândul meu să anunţ alţi prieteni scriitori.

L-am sunat pe Gheorghe Pârja, din Baia Mare. Ştiindu-l un bun şi apropiat prieten al scriitorilor moldoveni. Poetul Pârja se chinuia deja să scrie un text despre Nicolae Dabija.

Sunt sigur că în acea zi fatidică de 12 martie mulţi scriitori români scriau, discutau, memorau întâmplări cu cel dispărut în mod neaşteptat.

Nu ştiu de ce, încercând să scriu despre „domnul Dabija” îmi venea în minte figura altui mare scriitor din Republica Moldova, Grigore Vieru. La ultima noastră întâlnire, se întâmpla la Satu Mare, în cafeneaua Poesis, marelui poet nu-i venea să mai plece.

Parcă simţea că este ultima oară când ne mai vedem. Mi-a dăruit un pix şi o sticluţă de votcă. Eu i-am dat, la schimb, o iconiţă şi o sticlă de pălincă.

Astfel de „trocuri” au mai avut loc, dar despre acesta îmi aduc aminte datorită altei întâmplări. Într-o iarnă, participând la zilele Eminescu de la Ipoteşti, am văzut pe marginea drumului un măceş plin de fructe roşii care străluceau pe albul zăpezii.

Am vrut să rup câteva şi să le duc poeţilor prezenţi la Ipoteşti. Încercând să rup crenguţele de măceş, m-am zgâriat.

Aveam însă un dezinfectant în bordul maşinii, sticluţa de votcă primită de la Grigore Vieru.

  Lucrurile, în cazul scriitorilor, se leagă parcă altfel. Parcă ar fi fructele aceluiaşi copac. Cum spunea un poet, când înfloreşte cireşul la Chişinău, se simte mireasma în Maramureş.  Nicolae Dabija o spunea şi mai frumos: „În Taimâr, cu-o sanie cu reni/ acolo unde pân’ şi vara vâscoleşte-/ dat-am de un sat de moldoveni/ ce uitaseră – săracii – româneşte.”

Odată cu dispariţia poetului Nicolae Dabija literatura românească rămâne fără una dintre cele mai puternice voci  care au contribuit la renaşterea culturii româneşti dincolo de graniţele nefireşti trasate de o istorie vitregă între românii de dincoace şi de dincolo de Prut.

Oglinda retrovizoare

                                                                                      de Gheorghe Pârja

 Oricât am fi de optimiști din fire, realitatea pandemică ne face să aterizăm pe un teren denivelat. Printre ultimele texte ale prietenului de idei, Nicolae Dabija, se află unul care ne avertizează că, în viitorul apropiat, se vor produce serioase modificări în purtarea noastră. Acel viitor, de atins cu mâna, nu va mai fi, din păcate, și pe seama distinsului poet și patriot de la Chișinău. Da, în ultimul an, pandemia a pus amprente pe felul omului de a fi. Ne-am obișnuit atât de mult cu masca, încât am impresia că, după ce va trece, n-o să ne mai recunoaștem unii pe alții, decât dacă vom purta bucata de pânză. S-ar putea atunci să ne rugăm unul de celălalt: „Pune-ți, te rog, masca, pentru că nu știu cu cine vorbesc!” Cum prezentul este suficient de agresiv, nu de puține ori suntem invitați să ne întoarcem în trecutul apropiat, trecut petrecut de mulți dintre noi.

Ni se pune întrebarea, de către cineva nevăzut, dacă ne este frică de amintiri. Care amintiri? Cele care au modificat lumea în timpul vieții noastre. Aici fiecare răspunde pe cont propriu. Numai sufletul omului știe prin ce a trecut. Dar nu de trăirile interioare este vorba. Ci de cele care au tulburat lumea. Mai nou, se practică principiul oglinzii retrovizoare. În timp ce presupunem că mergem înainte, suntem invitați să privim înapoi. Ni se provoacă amintiri despre revoluția din 1989. Despre care s-au scris sute și sute de cărți, care nu au lămurit evenimentul. Revoluția a devenit, pentru mine, aproape în exclusivitate, subiect de literatură. De multe ori m-a găsit acasă cu gândurile. Așa scap de naivitatea indusă, și știu că am în preajmă oameni care cunosc realități ce nu se spun deocamdată.

L-am văzut, într-o seară, pe fostul premier Petre Roman, care povestea despre el ca despre un erou al Revoluției Române. Da, o fi fost, că așa arăta la televizor. A impus moda puloverului. După treizeci de ani, personajul nu și-a aflat nici o greșeală. Una, cât de mică. Ci a fost cel care a emoționat politica europeană, de atunci, prin prezența sa diplomatică la Madrid și Paris. A dus mesajul noii Românii. Așa o fi fost, că documentele întrevederilor se află la arhivă. Unul din platou, care nu ațipise încă, îl întreabă despre zisa, de atunci, a lui Petre Roman: „Industria românească, un morman de fier vechi.” Cu un zâmbet sarcastic, fostul premier a dat vina pe opoziția politică și pe jurnaliști, care au scos expresia din context. Și atunci: la ce să privesc în oglinda retrovizoare a timpului recent? Că nu văd nimic nou. În altă seară, sunt invitat să-mi aduc aminte de Comtim. Cum a dispărut uriașul complex de creștere a porcilor de lângă Timișoara. Poate fi efectul expresiei lichidatoare a fostului premier?

Argumentele unui fost ministru al agriculturii, cu profil convingător, au descris scenariul dispariției Comtim. S-au conturat, în studio, două curente. Unul era o Tabără ministerială, care deplângea ruina, cu argumente profesionale pentru supraviețuire, și o tabără care-i cânta prohodul prin prisma noilor vremuri. Eu m-am ales cu o certitudine și câteva frânturi de folclor. Certitudinea o vedem cu toții: Comtim nu mai este! Este dureroasă toată țesătura de interese, care au dus la demolarea acelui complex. Frânturile de folclor se cântă, și astăzi, pe la mesele noastre interzise. Cică vecinii noștri de la vest au un Comtim al lor, cu rezultate europene. Cine mai dezleagă ghemul? Și la ce să privesc în oglinda retrovizoare, că tot nu aflu mare lucru. Și, totuși, și nefolosul este în câștig. Deși oglinda este aburită.

E frig și ceață peste lume. Mai ales în aceste vremuri pandemice. Parcă așa-s făcute, să nu te uiți nici în față, dar nici în spate. Doar în Sus. Te mai întâlnești și cu fapte creștine, nu numai cu uituci care au șters, dintr-un desen, crucile de pe Catedrala din Timișoara. Numai că Dumnezeu îi ajută și pe cei care nu cred în El. Așa-i și cu trecutul nostru, pe care, mai nou, unii doresc să fie scos din școli. Ce să învețe pruncii? Mai ales dacă manualele îi învață să privească prin aceeași oglindă retrovizoare, prin care m-am uitat eu. Că nici Dumnezeu nu intervine în evenimentele trecutului, dar El dă faptele așa cum au fost. Nu după hatârul muritorilor, care dau tâlcuri după interese proprii. Și le acordă alte înțelesuri.

Mă gândesc la cei tineri. Că tinerețea e sfântă, că are toată veșnicia în ea. În timp ce tinerii visează să fie zei, zeii visează să fie tineri, mi se mărturisea regretatul prieten Nicolae, din Chișinău. Pe el îl văd frumos și măreț, dar într-o altă oglindă retrovizoare.

Poetul, prozatorul și publicistul Nicolae Dabija a fost omagiat în cadrul unei ceremonii organizate de Academia de Științe a Moldovei

Poetul, prozatorul și publicistul Nicolae Dabija a fost omagiat luni, 16 iulie, în cadrul unei ceremonii festive organizate de Academia de Științe a Moldovei. Autor a peste 80 de volume de poezii, eseuri și publicistică, Nicolae Dabija, care este membru corespondent al AȘM și membru de onoare al Academiei Române, a împlinit, la 15 iulie, 70 de ani, transmite Radio Chișinău, preluat de Romanian Global News.

În discursurile lor, academicieni și oameni de cultură de pe ambele maluri ale Prutului, au subliniat contribuția lui Nicolae Dabija la dezvoltarea literaturii române în Basarabia și rolul pe care l-a jucat alături de alți scriitori în procesul de emancipare națională la sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90.

Președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, Arcadie Suceveanu s-a referit la autenticitatea operei lui Nicolae Dabija.

„În contextul în care se află astăzi cultura în general, literatura fiind una excesiv de abstractă, de ludică, poezie, scrisul lui Nicolae Dabija și-a păstrat calitățile de fruct autentic, de fruct rar. Cu siguranță că acest fruct păstrează, concentrează adună aroma, culoarea, sevea, clorofila acestui pământ, a pământului Basarabiei românești."

Ne-a sensibilizat prin intermediul operei sale asupra rolului clasei și cărturarului în spațiul nostru terorizat de istorie a menționat în discursul său eminescologul și academicianul Mihai Cimpoi.

„Poate cea mai complexă personalitate culturală din Basarabia, unul din cei mai seamă poeți contemporani, cercetător profund și original al litereturii vechi românești, autor de manuale școlare, animator al vieții politice, și credem că, nu exagerăm, un eminetn publicist."

Născut la 15 iulie 1948, în satul Codreni Raionul Cimișlia, Nicolae Dabija este nepotul arhimandritului Serafim Dabija, unul din martirii duhovnicești români, deportat în Gulag în 1947.

În calitate de redactor șef al săptămânalului „Literatura și Arta", editat de Uniunea Scriitorilor din Moldova, a avut un rol important în lupta de renaștere națională, fiind, la sfârșitul anilor 89, una dintre cele mai importante publicații care susținea revenirea la grafia latină și decretarea limbii române ca limbă oficială în RSS Moldovenească.

Poetul, prozatorul și publicistul Nicolae Dabija a fost omagiat luni, 16 iulie, în cadrul unei ceremonii festive organizate de Academia de Științe a Moldovei. Autor a peste 80 de volume de poezii, eseuri și publicistică, Nicolae Dabija, care este membru corespondent al AȘM și membru de onoare al Academiei Române, a împlinit, la 15 iulie, 70 de ani, transmite Radio Chișinău, preluat de Romanian Global News.

În discursurile lor, academicieni și oameni de cultură de pe ambele maluri ale Prutului, au subliniat contribuția lui Nicolae Dabija la dezvoltarea literaturii române în Basarabia și rolul pe care l-a jucat alături de alți scriitori în procesul de emancipare națională la sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90.

Președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, Arcadie Suceveanu s-a referit la autenticitatea operei lui Nicolae Dabija.

„În contextul în care se află astăzi cultura în general, literatura fiind una excesiv de abstractă, de ludică, poezie, scrisul lui Nicolae Dabija și-a păstrat calitățile de fruct autentic, de fruct rar. Cu siguranță că acest fruct păstrează, concentrează adună aroma, culoarea, sevea, clorofila acestui pământ, a pământului Basarabiei românești."

Ne-a sensibilizat prin intermediul operei sale asupra rolului clasei și cărturarului în spațiul nostru terorizat de istorie a menționat în discursul său eminescologul și academicianul Mihai Cimpoi.

„Poate cea mai complexă personalitate culturală din Basarabia, unul din cei mai seamă poeți contemporani, cercetător profund și original al litereturii vechi românești, autor de manuale școlare, animator al vieții politice, și credem că, nu exagerăm, un eminetn publicist."

Născut la 15 iulie 1948, în satul Codreni Raionul Cimișlia, Nicolae Dabija este nepotul arhimandritului Serafim Dabija, unul din martirii duhovnicești români, deportat în Gulag în 1947.

În calitate de redactor șef al săptămânalului „Literatura și Arta", editat de Uniunea Scriitorilor din Moldova, a avut un rol important în lupta de renaștere națională, fiind, la sfârșitul anilor 89, una dintre cele mai importante publicații care susținea revenirea la grafia latină și decretarea limbii române ca limbă oficială în RSS Moldovenească.

                                                                                  RGN

Poesis - Nicolae DABIJA

Cât trăim pe acest pământ

Cât trăim pe acest pământ

Mai avem un lucru sfânt,

O câmpie, un sat natal,

O clopotniţă pe deal.

Cât avem o ţară sfântă,

Şi un nai care mai cântă,

Cât părinţii vii ne sunt

Mai există ceva sfânt.

Cât pădurile ne dor

Şi avem un viitor

Cât trecutu-l ţinem minte

Mai există lucruri sfinte.

Cât Luceafărul răsare,

Şi în cer e sărbătoare,

Şi e pace pe pământ,

Mai există ceva sfânt.

Cât avem un sat departe

Şi un grai fără de moarte

Cât ai cui zice părinte,

Mai există lucruri sfinte.

Cât durea-ne-vor izvoare,

Ori un cântec ce dispare,

Cât mai avem ceva sfânt

Vom trăi pe-acest pământ.

(poezie din volumul "Aripa sub cămaşă" -17 august 1989)