de Gheorghe Pârja
Se aude că se comprimă timpul, și de aceea
amintirile fac nazuri. Eu pun această stare de spirit, destul de păguboasă, pe
avalanșa de evenimente care ne copleșesc. Și sunt mai învăluitoare decât
moartea unui mare prieten. Așa am amânat câteva zile pomenirea poetului, omului
politic, luptătorului pentru unitatea românilor, tribunul pe care nimeni nu-l
putea opri din crezul istoric și național, Nicolae Dabija. A rămas până în
ultima clipă a vieții pe baricada scrisului, căutând să îndrepte strâmbătățile
făcute românilor basarabeni de către ocupanții sovietici. Și de numele lui se
leagă revenirea la grafia latină între Prut și Nistru. A condus cu mare curaj
reduta publicistică Literatura și arta, care a rămas far luminător în
conștiința cititorilor. Este intelectualul basarabean despre care am aflat din
scris și apoi, în 1990, ne-am îmbrățișat pe malul Prutului. Martori,
Preasfințitul Iustin, pe atunci stareț la Mănăstirea Rohia, și regretatul
dirijor Valentin Băințan. Pentru mine a fost o zi istorică.
De aici au început întâlnirile periodice la
Chișinău, în Maramureș, ori prin Țara Românească. Prin scrisul său a dat
strălucire limbii române și continuitate istoriei românești pe pământurile
vremelnic pierdute dintre Prut și Nistru. Opera lui stă mărturie. Pentru
întemeierea acestor rânduri evocatoare, am recitit prefața lui Nicolae Dabija
la cartea mea „Ochii Basarabiei,” girată de prietenul dr. Teodor Ardelean și
lansată cu însuflețire la Chișinău. Scria acolo regretatul frate de gânduri
Nicolae: „La ora actuală, Basarabia e o provincie în căutare de Țară. Noțiunea
de Unire face parte din vocabularul Celei de Sus.”
Neuitată rămâne călătoria lui Nicolae Dabija, de la
Chișinău la Desești, locul în care a fost laureatul Marelui Premiu pentru
Poezie „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie din satul de pe Mara. A venit
prin satele românești, Slatina și Apșa de Mijloc, din dreapta Tisei, unde
arhimandritul Serafim Dabija, unchiul lui, a fost preot mai mulți ani de zile,
după ce ispășise ani grei de ocnă siberiană. Așa s-au aflat în curtea mea
părintească, unde i s-a decernat Premiul, rudele lui din Maramureșul mușcat –
verișoara Raisa, soțul ei Gheorghe Țâplea și fiica lor Geta, cu nepotul Dragoș.
A scris rânduri săpate în porțile satului. I s-a părut că Biserica din Desești
reprezintă expansiunea românească spre cer, acolo unde patria noastră este mai
multă.
Conversații pilduitoare a purtat cu preotul-paroh,
părintele Ioan Ardelean. În acest locaș e viu îndemnul: Poezia să se citească
în biserică. Nicolae își amintește că preotul și-a cerut voie de la Cel de Sus,
în locul poeților, și i s-a dat dezlegare astfel că fiecare ediție debutează cu
un recital în biserică. Cugetă poetul din Chișinău la umbra sfântului loc de
rugăciune: „În aceste locuri ai impresia că a copilărit Dumnezeu, înainte de
descălecatul nostru dintâi. El trăind delaolaltă cu oamenii.” A fost fascinat
de întâlnirea cu Mama Doca. Care semăna cu mama lui, cu mama lui Grigore Vieru
și cu mamele tuturor poeților. La moartea Mamei Doca a scris un text publicat
în revista “Literatura și arta,” pe care a condus-o la Chișinău. Își amintește
Nicolae: „O lumină brăzdată cu riduri blânde, ca de un surâs cât toată fața e
Mama Doca, atunci când ascultă sau când îți vorbește. Mama Doca ascultă lumea
de poeți din curtea ei, cu mâinile în șolduri, ca două toarte de ulcior.”
Textul mai conține o spusă a mamei mele la o
întrebare a lui Nicolae. La ce-i bună poezia, Mamă Docă? Ea ar fi răspuns
fratelui de peste Prut: „E bună de pus pe rană. Eu am oblojit răni cu ea, am
descântat de speriat și de urât.” Așa o fi spus mama! Acum se vor lămuri
amândoi acolo în Cer. Că și Nicolae a urcat Acolo, anul trecut, la mijlocul
lunii martie. Atunci, în anul 2009, Nicolae Dabija mi-a lăsat o carte de
versuri cu un titlu extrem de actual: „Maraton printre gloanțe”, pe care a
scris: „Fratelui Gheorghe Pârja, care poartă Basarabia în inimă, de la cineva
care poartă Maramureșul în suflet, așchie de țară românească ce seamănă cu
poezia și eseurile sale, cu dragostea veche a lui Nicolae Dabija.”
Nu suntem, se vede, fără el. Un lider de generație,
animator al renașterii basarabene, care a impus o conștiință națională, nu
poate lipsi din preajma noastră. Că el ne-a lăsat sufletul scris pe poarta
Cerului: „Doru-mi-i de Dumneavoastră/ Ca unui zid de o fereastră.” Pe viitor
voi avea grijă să nu se comprime timpul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu