de George PETROVAI
Se duc poeții,
se tot duc...
Se duc poeții și nu știm
de-ajung în vreun lăcaș de sticlă;
dar știm că în județ și-n țară
fără de ei e-un spor de pâclă.
Căci poezia alta nu-i
- ca muzică a slovelor –
decât nectarul stors cu trudă
din fandoseala muzelor,
care pe urmă-i picurat
în inimi de alean robite,
ca omul mai uman să fie
prin zbor spre zări nemărginite...
Te-ai dus, Valer Sabău, ca neaua
din zestrea șarpelui cu pene,
luându-l și pe Ion Burnar
netimpul să vă bucure alene.
Acuma c-amândoi sunteți
pe plaiurile veșniciei,
unde precis vă delectați
cu-ndivinarea poeziei,
cuvine-se să nu-i uitați
pe-amicii încă în viață –
ba inspirându-i peste fire,
ba dându-le în somn povață.
Pentru că noi, rămașii, știm
ce voi, plecații, știți mai bine –
pe rând de-aicea toți ne ducem
în lumea umbrelor depline,
de unde doar Mântuitorul
a revenit la ființare
și unde nimenea nu duce
nimic din fizica sforțare,
ci va rămâne printre vii
cu zestrea sa spirituală,
dovadă cum că n-a trăit
degeaba-ntr-o lume nasoală.
De-aceea cred c-ar trebui
să facem tot ce ni-i permis,
ca întâlnirea netrupească
să fie un regal de vis.
