Câtă vreme suntem guvernați de prostie, incompetență și inconștiență, rămânem vulnerabili!

 

În ultimele săptămâni, o parte a presei vorbește despre programul SAFE de parcă am fi descoperit, în sfârșit, formula magică pentru toate problemele României. F-35, obuziere K9 Thunder, tancuri Abrams, corvete, sisteme moderne de apărare, miliarde investite în înzestrare.

Și, dacă urmărești suficient de mult aceste dezbateri, aproape că ajungi să crezi că, imediat după semnarea contractelor, vor dispărea și deficitul, și exodul tinerilor, și lipsa autostrăzilor, și nepăsarea administrației.

Nu suntem într-un film cu Mr. Miyagi, unde după câteva lecții și două-trei mișcări spectaculoase devii invincibil. În lumea reală, performanța unei națiuni nu se măsoară doar în calitatea armelor pe care le cumpără, ci și în calitatea celor care o conduc.

Pentru că există un detaliu pe care entuziaștii înarmării par să-l ignore: indiferent câte arme adunăm, câtă vreme suntem guvernați de prostie, incompetență și inconștiență, rămânem vulnerabili. Doar că vulnerabilitatea va fi mai scumpă.

Mai direct spus: dacă pui în mâinile unor politicieni de duzină cele mai performante echipamente militare din lume, nu îi transformi în oameni de stat. Le dai doar jucării mai scumpe, iar greșelile lor vor costa proporțional.

Are cineva impresia că președintele Nicușor Dan ar înțelege mai bine România reală dacă în dotarea armatei ar fi de mâine încă două escadrile de F-35? Că va descoperi brusc problemele oamenilor care trăiesc departe de bulevardele Capitalei? Că va înțelege de ce milioane de români simt că statul există doar când trebuie să încaseze taxe? Sau că Ilie Bolojan va opri lucrările la propria statuie politică și va începe să se întrebe ce mai simt românii care nu apar în prezentările PowerPoint ale succesului administrativ?

Un avion de generația a cincea nu poate compensa lipsa unei viziuni de generația întâi.

Franța lui Napoleon al III-lea intra în războiul cu Prusia din 1870 cu una dintre cele mai moderne artilerii ale epocii și cu o armată considerată de mulți invincibilă. Șase săptămâni mai târziu, împăratul era prizonier, Parisul asediat, iar imperiul – pulbere. Nu tunurile au pierdut războiul. L-au pierdut politicienii care decideau când și cum se folosesc.

Desigur, România are nevoie de o armată modernă. Este o obligație strategică, nu un moft. Nimeni serios nu contestă acest lucru. Dar între a avea o armată puternică și a transforma înzestrarea militară într-un scop în sine există o diferență pe care clasa noastră politică pare incapabilă să o înțeleagă.

Și încă ceva. Uniunea Europeană nu înseamnă doar SAFE. Europa are programe pentru combaterea criminalității și terorismului. Are programe pentru securitate cibernetică. Are programe pentru protecția infrastructurilor critice. Are programe pentru reziliență societală, pentru combaterea dezinformării, pentru apărarea proceselor democratice și pentru consolidarea capacității de reacție în situații de criză. Iar lista poate continua.

Există însă un lucru pentru care nu are niciun program. Nu există un fond european pentru alegerea liderilor potriviți. Nu există un mecanism de finanțare care să transforme incompetența în competență, oportunismul în caracter sau propaganda în viziune. Asta trebuie să învățăm singuri. Și cât mai repede.

Pentru că, dacă vom continua să alegem în funcții de decizie oameni nepotriviți, toate celelalte programe riscă să devină doar bani cheltuiți fără rezultat și oportunități aruncate pe geam. Iar o țară condusă prost nu devine puternică doar pentru că își cumpără arme mai bune. Devine doar mai scumpă.

Silviu Predoiu

România în 2025 - bilanț de sfârșit de an

Pentru România, 2025 nu a fost doar un an prost guvernat. A fost un an de degradare instituțională accelerată, în care statul a continuat să funcționeze formal, dar a început să piardă sensul pentru care există. Nu a fost o prăbușire spectaculoasă, ci o alunecare lentă, administrativă, justificată permanent prin “necesitate”, “urgență” și “stabilitate”. România a intrat în 2025 fără o viziune clară despre ce vrea să fie și a ieșit din el cu un stat mai autoritar, mai confuz și mai puțin democratic, dar nu și mai eficient.

Anul a început sub greutatea unui fapt extrem de grav: anularea alegerilor. Nu doar decizia în sine a fost problema, cât modul în care a fost explicată. În locul unor argumente juridice solide și asumate, am primit narațiuni neclare, aproape conspiraționiste. Statul nu a vorbit cetățenilor ca unor adulți, ci le-a cerut să-l creadă pe cuvânt. De aici s-a produs prima fisură majoră: pierderea încrederii că regulile mai contează.

În acest context fragil, România a fost condusă de un tandem atipic: doi foști primari ajunși în vârful puterii executive și simbolice a statului. Problema nu a fost trecutul lor administrativ, ci confuzia fundamentală dintre competență locală și guvernare națională. De la primar la premier sau președinte nu este o promovare, ci o schimbare de meserie. Statul nu funcționează ca o primărie mai mare, iar România a plătit prețul acestei iluzii. Guvernarea a fost dominată de reflexe administrative, nu de gândire strategică. Deciziile au fost luate fragmentat, sectorial, fără înțelegerea interdependențelor dintre economie, buget, societate și instituții. Efectele nu au fost imediate, dar vor fi durabile.

Puterea executivă s-a consolidat nu prin rezultate, ci prin proceduri de forță. Asumarea răspunderii, concepută constituțional ca excepție, a devenit metodă curentă de guvernare. Parlamentul a fost ocolit, nu pentru că ar fi fost inutil, ci pentru că era incomod. Decizia reală s-a mutat în structuri informale – Consiliul Coaliției, rotativa – mecanisme inexistente în Constituție, dar decisive în practică. În acest timp, premierul a afișat autoritate, dar a exercitat puțină putere reală. Episoadele de “fermă indignare” nu s-au tradus în rezultate. Statul a vorbit tare, dar a executat slab. Iar eficiența proclamată s-a oprit, de cele mai multe ori, la nivel de declarație.

La Cotroceni, lucrurile nu au stat diferit. Președintele a confundat vizibil rolul constituțional cu activismul administrativ. A intrat în teme asupra cărora nu avea competență legală și le-a abandonat rapid. A lipsit din spațiile instituționale unde ar fi trebuit să fie prezent, dar a intervenit în zone sensibile, precum justiția, prin semnale informale și presiune publică. De altfel, în 2025, justiția a devenit o țintă legitimă de discurs politic. Critica s-a transformat în presiune, iar presiunea – în normalitate. Puterea judecătorească a fost tratată ca o problemă de management, nu ca un pilon constituțional.

În plan politic, anul a consfințit o alegere clară: românii nu au votat un proiect de construcție, ci o promisiune de demolare. Toți candidații vorbeau despre “o altă Românie”, dar “finaliști” au fost cei care au promis să dărâme - unul explicit, prin acțiune, celălalt, implicit, prin inacțiune. Românii l-au ales pe cel din urmă. Iar demolarea, odată începută, nu știe să se oprească singură.

Poate cea mai gravă moștenire a lui 2025 este însă redefinirea “statului paralel”. Nu a fost eliminat, ci reinventat: mai puțin ocult, mai administrativ, mai “legalizat”, dar la fel de exterior Constituției. Un stat în care decizia se mută din instituții în mecanisme informale, iar regulile devin flexibile atunci când deranjează.

România a ieșit din 2025 cu un executiv supradimensionat, un legislativ slăbit și o justiție pusă sub presiune. Exact arhitectura unui stat autoritar în devenire, nu prin lovitură de stat, ci prin obișnuință.

Aceasta a fost, în plan intern, adevărata semnificație a anului 2025: nu prăbușirea României, ci normalizarea unui stat care funcționează tot mai mult prin forță administrativă și tot mai puțin prin legitimitate democratică.

SILVIU PREDOIU