DUMINICA A 32-A DUPĂ RUSALII (A LUI ZAHEU) LUCA 19, 1-10
În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon și, iată,
un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși, căuta să vadă cine
este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând
el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să
treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el:
Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a
coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând, toți murmurau, zicând
că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului,
I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am
nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi
s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam.
Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.
Vechea tradiție bizantină închide mereu șirul
Evangheliilor de după Rusalii cu această minunată întâlnire între Dumnezeu și
om, răscrucea între calea spre pătimire, dar și pocăința celui pentru care
Hristos va gusta din moarte – omul. O Evanghelie care închide șirul minunilor
exterioare, vizibile, făcute de Iisus, pentru a trece de data aceasta la
lucrarea Sa tainică și interioară, schimbarea inimii omului, aflat mereu în
căutarea veșniciei.
Înainte de a intra în Ierihon, acel oraș de la
poalele Iordanului, aflat la 400 de metri sub nivelul mării, în adâncurile
păcatului – arătând lumea cea căzută -, Hristos vindecă pe orbul Bartimeu (Mc.
10, 46), care aducându-I slavă, îi urmează spre pătimire. Mai este puțin și
Hristos va porni în urcușul său spre Ierusalim, acel oraș chemat să fie al
păcii, dar care a ajuns să fie unul al plângerii și al îndurerării, unde Domnul
își va duce Crucea spre Golgota răstignirii (moartea), dar și al Învierii
(viața).
În Ierihon are loc tainica întâlnire între om și
ziditor – relatată doar de Luca evanghelistul -, aceasta va fi calea spre
întoarcerea multor suflete spre pocăință, judecata milostivă ce o face Dumnezeu
cu noi, cei căzuți, când mergem, de bunăvoie, încă din zorii vieții, spre o
mărturisire sinceră a păcatelor. O vindecare trupească (a lui Bartimeu) și alta
sufletească (a lui Zaheu) încununează lucrarea Domnului în mijlocul poporului
său iubit, înainte de taina pătimirii aducătoare de viață.
Cine
este Iisus?
Evanghelia nu zice că Zaheu vameșul „căuta să-l vadă
pe Iisus”, ci „căuta să vadă cine este Iisus” (Lc. 19, 3) – de unde și taina
persoanei, taina Lui Dumnezeu, care se face cunoscut omului.
Zaheu nu voia să știe ce reprezintă Hristos prin
Sine şi nici ce spune lumea despre El (cu siguranță auzise multe), ci era
însetat de a cunoaște adâncul tainei – cine Este, cu adevărat, acest învățător
de lege? – Hristos Domnul. Setea dorinței de a-L întâlni, de a-L vedea, de a-L
cunoaște, de a-L descoperi, se arată a fi setea omului de a se împăca cu
Dumnezeu.
Adam, a cărui pecete o purtăm cu toții în trup,
odată cu căderea, pierde și privilegiul de a-L mai vedea pe Dumnezeu. După alte
câteva generații, omul pierde privilegiul de a-L mai auzi pe Dumnezeu – care se
descoperă, tainic, doar in inimile curate. Domnul vorbește prin gura prorocilor
și a sfinților, dar de la Maleahi, prorocul, care îl va vesti pe
Înaintemergătorul, se așterne o tăcere de peste patru sute de ani – glasul
Domnului nu mai poate fi auzit.
De atunci și până astăzi dorința lui Zaheu este
singura dorință, de la izgonirea lui Adam din Rai, care îl stăpânește pe omul
aflat mereu în căutarea veșniciei și a cunoașterii: să-L vadă (iarăși) și să-L
audă (din nou) pe Dumnezeu – e singura și adevărata întâlnire între persoane,
întâlnirea vieții, întâlnirea care ne (re)zidește din interior și ne
(re)îndreaptă pe o altă cale, cea a mântuirii.
„Coboară-te
degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”
Sfântul Efrem Sirul ne spune un lucru care ne arată
sensul adânc în lucrarea mântuirii lui Zaheu – „primul pom al lui Adam va fi
uitat datorită acestui ultim pom, al mai-marelui vameșilor, și greșeala lui
Adam va fi uitată pentru dreptul Zaheu”.
Coborârea din păcat spre virtute este un urcuș de la
cele lumești la cele duhovnicești și tocmai aici Domnul răstoarnă toate
valorile noastre superficiale și ne arată o cu totul altă perspectivă: „Fiul
Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”.
Omul păcătos, în chipul vameșului de astăzi, este
deprins cu disprețul celor din jur – Hristos însă îi arată prețuire! Cel căzut
este deprins să fie urât – Hristos însă îi arată dragoste! Cel neputincios este
deprins să fie exclus și judecat de cei drepți – Hristos însă îi arată
părtășie! Cel rușinat de faptele sale este deprins să fie certat – Hristos însă
îi arată bucurie și mai mult decât atât – îl laudă!
Dragostea, părtășia și bucuria îl unesc pe om cu
Dumnezeu – îl arată pe cel căzut, din nou înfiat de Tatăl, mereu iubitor și
iertător. Brațele părintești se arată a fi mereu neobosite în răscumpărarea
dragostei celei căzute, dar răscumpărată.
Întâlnirea
dintre Dumnezeu și om
Ca să-L vadă pe Hristos, Zaheu (omul) trebuie să se
urce într-un pom (sicomor) – ca să-L poți vedea pe Dumnezeu, e nevoie de acel efort
(minim) de a te ridica din păcatele tale, măcar atât cât ai putea zări dintr-un
pom.
„Zahee, coboară-te degrabă” (Lc. 19, 5) – îi zice
Domnul, adică pune-te la nivelul Celui care te cheamă la pocăință – fii smerit,
lasă înălțarea exterioară pentru a te schimba pe dinăuntru. Zaheu se coboară
din sicomor asemenea unui fruct cules la maturitate – e copt, e pregătit pentru
a face pasul decisiv – pocăința, și Domnul a știut să culeagă cu măiestrie
acest rod binecuvântat. Acest sicomor nu a fost uscat, asemenea smochinului
(Mt. 21, 19), care a pierit la întâlnirea cu Hristos (legea cea veche, care era
stearpă, era sortită să moară), ci a dat rod înmulţit.
Hristos, învățătorul lui Israel, Se (auto)invită să
fie primit în casa unui vameș. Vameșii erau urâți pentru nedreptatea pe care o
făceau poporului ce suferea, pentru faptul că strângeau impozite (adesea cu un
exces de zel nejustificat) într-o monedă care purta pecetea Cezarului – chip al
idolatriei, de neînțeles pentru iudeul evlavios.
La chemarea Domnului, Zaheu nu pregetă, ci,
coborând, primește cu bucurie pe Cel Care îi va schimba viața în casa inimii
sale. Este întâlnirea vieții fiecăruia dintre noi: nici Zaheu nu va trece pe
lângă ea. Întâlnirea cu Dumnezeu schimbă inima omului, harul devine lucrător,
cuvintele sunt de prisos. Zaheu promite repararea greșelilor și ispășirea
păcatelor sale prin dăruirea a jumătate din averea sa săracilor și prin
restituirea împătrită a tot ceea ce dobândise pe nedrept. Astfel, el se așază
dincolo de cerințele legii celei vechi (Ieș. 22, 3-12), care prevedea
compensarea cel mult dublă pentru averile luate pe nedrept.
Cina
lui Zaheu – cina pocăinței
Zaheu îl primește la masă pe Domnul în casa sa,
precum Avraam a primit la masă pe cei trei îngeri, chipul ascuns al Sfintei Treimi,
la stejarul Mamvri (Facere 18, 1-8), de unde și calificativul dat de Hristos
lui Zaheu – „și acesta este fiu al lui Avraam” (Luca 19, 8).
Cel care este atins de har (acel har care mereu
lucrează și în noi, la fiecare Sfântă Liturghie) se propune să întoarcă
împătrit tot lucrul dobândit prin nedreptate. Nu ar fi putut să răscumpere
greșeala returnând, o singură dată, paguba făcută?
Părinții Bisericii au văzut mai adânc această
împătrită îndatorire, și anume faptul că orice păcat ne face de patru ori
vinovați: înainte de toate în fața lui Dumnezeu (I), apoi în fața aproapelui,
a celui pe care l-am nedreptățit (II), urmând propria conștiință, care rămâne
întinată (III) și în cele din urmă lumea din jurul nostru, care rămâne pătată
de propriul nostru păcat (IV). De aici și nevoia lui Zaheu de a îndrepta
datoria față de Domnul, față de aproapele, față de propria conștiință și față
de lumea care ne-a fost dată spre a fi sfințită și binecuvântată, nu întinată
și pătată.
Astăzi, orice păcat săvârșit de om, ne descoperă
părinții filocalici (și mai cu seamă Cuviosul Ioan Casian), se arată a fi
lucrător tot printr-o împătrită cădere, care cere mereu cuvenita ridicare: mai
întâi e vorba de venirea gândului ispititor, apoi primirea acelui gând, urmează
hotărârea de a face păcatul și, în sfârșit, căderea propriu-zisă.
Zaheu (cel aflat de patru ori în cădere și cu o
împătrită răscumpărare) întinde astăzi o masă a pocăinței pe care venirea lui
Hristos, nu doar în casa vameșului, ci și în casele sufletelor noastre, în
această lume, o va preschimba într-o masă a bucuriei.
Pocăința transformă tristețea în har, ea este cea
care îl rezidește (restaurează tainic) pe om cu adevărat și îl întoarce la
chipul cel dintâi – al Mântuitorului Hristos – icoana veșniciei. Împărăția lui
Dumnezeu, astăzi regăsită în casa lui Zaheu (casa fiecărui suflet), se arată a
fi Împărăția înfierii prin pocăință – lumina cea pierdută este văzută din nou
în ochii adumbriți de har ai vameșului schimbat.
Doamne,
stai cu noi la masă!
Omul este mereu chemat să stea la masă cu Dumnezeu
într-o lucrare tainică a comuniunii. Domnul se împacă și regăsește cu măiestrie
calea spre sufletul omului stând la masă – nu în altă parte, nu la marginea
drumului, nu la momentele de răscruce, nu în clipele de restriște -, ci în
bucuria plinătății, acolo, la acea masă tainică, îl iartă pe fiecare om căzut.
Dragostea descoperită este mereu legătura ascunsă pe
care o caută neobosit Domnul în răscumpărarea aceluia căruia i-a dăruit chip
după Chipul Său, dar și singura care astâmpără, cu adevărat, setea istovitoare
care vlăguiește de puteri pe omul cel veșnic pelerin pe acest pământ.
Domnul vine în lume și ne întinde, din dragoste, o
cină a plinătății, un ospăț al întâlnirii tainice – Liturghia sufletelor
noastre, unde ne împărtășim din Cuvântul întrupat. Fiece Liturghie începe
printr-o tainică pocăință (precum cea a lui Zaheu), care ne duce spre bucurie –
„gustați și vedeți că bun este Domnul” (Ps. 33, 8). Iertarea dăruită de Dumnezeu
ridică povara atât de greu de dus de pe sufletele ostenite și îndurerate de
păcat.
Cina la care suntem chemați e tainică și veșnică, nu
mai este masa întinsă de Dumnezeu în pustie ca să hrănească poporul lui Israel,
cel istovit de puteri – e o masă a bucuriei (care nu se sfârșește). La capătul
drumului se arată răsplata – și cât de mult am așteptat-o, cât de mult a tânjit
(și) Zaheu după ea?
Dragostea se arată a fi mereu biruitoare, această
dragoste care vine în casa sufletului nostru răvășit și ostenit (veșnicul
Zaheu) se întrupează în pâine și vin – și acestea devin ospățul împărătesc –
ospăț al credinței, ospăț al vieții, al nădejdii, al nunții celei tainice, care
va dăinui în veșnicie.
Urmarea
lui Hristos – calea spre sfințenie
Din Constituțiile Apostolice aflăm că după Înălțarea
la cer a Mântuitorului Hristos, Zaheu, de data aceasta chemat la apostolat, l-a
însoțit pe Sfântul Apostol Petru în călătoriile sale misionare. Tradiția
Bisericii ne spune că Zaheu a fost ulterior așezat episcop în Cezareea
Palestinei de către același sfânt apostol, trecând la Domnul, în pace, ca
primul care a păstorit turma binecuvântată a pământului Cezareii din
Palestina.
Cel care a înțeles taina pocăinței – astăzi Sfântul
Ierarh Zaheu – primește pecetea apostolatului și îl urmează pe Hristos. Urmarea
aceasta se va arăta a fi una către Cruce și pătimire, dar și către sfințire.
Domnul, prin Zaheu, cel ajuns din vameș episcop cu
viață sfântă, ne cheamă pe fiecare dintre noi la calea, astăzi bătătorită de
sfinți, a pocăinței – „n-au trebuință de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi.
N-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință” (Luca 5, 31-32).
Evanghelia cu care am călătorit astăzi ne mai
descoperă încă un paradox: cei bolnavi (trupește și sufletește), cum a fost
vameșul Zaheu, ajuns sfânt, sunt (mereu) vindecați de Hristos, care se
(auto)invită în casa unui păcătos – pentru a-l converti (întoarce spre adevăr),
cei „sănătoși” însă (fariseii și cărturarii și oare nu-i avem și astăzi?)
complotează (deja) să-L omoare pe doctorul sufletelor și al trupurilor noastre.
Să
urcăm pe Cruce, nu pe pom
Pocăința lui Zaheu, astăzi arătată tuturor, trebuie
să fie și să rămână, până la sfârșit, pocăința noastră. Casa lui Zaheu, astăzi
descoperită, trebuie să fie și să rămână pentru totdeauna casa inimii noastre.
Bucuria tainică a lui Zaheu, astăzi izvorâtă dintr-o inimă nouă, trebuie să fie
și să rămână în veșnicie bucuria noastră. Împătrita datorie achitată astăzi de
Zaheu trebuie să fie și datoria noastră, care răscumpără păcatul căderii prin
pocăință sinceră.
Liturghia lui Zaheu, care stă astăzi la masă și
gustă din binecuvântarea lui Hristos, trebuie să fie și să rămână, până la
sfârșit, și Liturghia noastră. Astăzi suntem chemați să devenim cu toții
mădulare vii ale Bisericii, altoindu-ne pe trupul tainic al lui Hristos, prin
botezul pocăinței, pentru ca, odată gustând din Sângele Lui – seva cea vie,
Care țâșnește din coasta Sa, în fiecare potir euharistic, să vină și să
sălășluiască înăuntrul nostru, pentru veșnicie.
Astăzi suntem chemați cu toții să gustăm din viața
lui Hristos, dăruită nouă, și să devenim „neam sfânt, preoție împărătească,
popor ales al Lui” (1 Petru 2, 9).
Astăzi, mai mult ca oricând, nu e nevoie să ne (mai)
urcăm pe sicomor ca să-L vedem și să-L cunoaștem pe Hristos, e nevoie, însă, să
ne urcăm pe Cruce, de acolo se văd (deja) zorii mântuirii noastre. Să avem
curajul de a îmbrățișa Crucea. Acolo este Mântuirea. De acolo răsare Învierea.
Autor: † Atanasie, Arhiepiscop ales al
Arhiepiscopiei Marii Britanii şi Irlandei de Nord – 26 Ianuarie 2025
