Comisia Europeană nu mai are bani de investit pentru infrastructura țărilor din Est. Pentru că și-a fixat cu totul alte obiective. Pentru că după ce au trecut diferitele etape ale dezvoltării economice, țările dezvoltate se îndreaptă către nevoi superioare și către piloni de competitivitate cu valoare adăugată înaltă, către decarbonizare, inovație sustenabilă, sofisticarea afacerilor, industrie ecologică și o mulțime de alte obiective de țări bogate, care altfel își văd periclitată competitivitatea internațională în cursa globală a reindustrializarii și reinventării/resetării capitalismului (pe cele două direcții atât de evidente că nu are rost să intrăm in detalii: digitalizare și decarbonizare).Comisia Europeană pare să fi decis să închidă ochii la decalajele de dezvoltare interne, la nevoile de coeziune economică și socială a țărilor mai sărace și să tranșeze brusc și radical dezbaterea cu țările acestea mai mici și rămase în urmă: – ce vreți voi, săracilor? Infrastructură, acces la gaze naturale pentru comunități vulnerabile și marginalizate, canalizare, irigații în agricultură? Ia mai circulați voi cu trotineta, ia mai urcați-vă in tren (nu cel de mare viteză, că nu e rentabil pentru noi, ci ăla cu care faci naveta prin 1000 de stații și cu termen necunoscut de a ajunge la destinație), ia mai încălziți-vă locuințele electric (e mare factura? Dublu, chiar triplu decât la centralele pe gaze? Faceți căldura mai mică, ce grijă avem noi!), ia mai lăsați-ne cu agricultura voastră, ce nu aveți ce mânca? Vă dăm noi. Noi avem de vândut turbine eoliene, panouri fotovoltaice, pile de combustie bazate pe hidrogen, mașini electrice, astea sunt proiectele pentru care vă dăm fonduri ca să investiți, iar voi veniți din cu totul alt film ca să cereți infrastructură? Ia mai scutiți-ne cu nevoile voastre primare, sărăntocilor!
Nu direct, dar cam aceasta este abordarea Comisiei Europene. Pandemia a lovit în coeziunea socială la nivel european, e evident asta și a lovit în solidaritatea dintre țări, oricât ne-am minți că s-au ajutat pacienții prin spitale străine și s-au trimis ajutoare și echipamente. Fleacuri de imagine. În spatele scenei, s-au dat lupte grele pentru medicamente, materiale sanitare, pentru protejarea intereselor economice, pentru câștigarea piețelor, pentru vaccinuri, cu arme convenționale și neconvenționale, cum e cazul AstraZeneca. Cam atâta solidaritate este.
De dragul competitivității internaționale a țărilor bogate, CE sacrifică competitivitatea pe piața unică a țărilor sărace. Evident, nimeni de la București nu o să îndrăznească să cârtească și să spună ceea ce e de bun simț că ar trebui spus: – băi, băieți, voi v-ați dezvoltat 50-70 de ani pe expansiune economică și risipă, bravo vouă, noi venim mai pe urmă, nu am avut 50 de ani nici de așa expansiune și nici de atâta risipă, dar v-am dat piața de desfacere, pentru că altfel erați cu industria în pom, v-am dat forța de muncă ieftină și bine calificată, v-am dat acces la resurse, v-am dat parandărăt contractele de lucrări și servicii cu fonduri europene, ia mai lăsați-ne și pe noi să ne dezvoltăm pe nevoile noastre primare și discutăm apoi și ce vreți voi, vom transfera și tehnologie verde, vom reduce și intensitatea energetică a industriei, vom face și pe ecologic lucruri, dar acum ne dezvoltăm. Punct. La fel cum ați făcut și voi. Și atât. A, nu se poate, nu ne dați acces la fondurile la care avem dreptul pentru coeziune și dezvoltare și la care ne-am angajat cu toții prin tratate? Stai puțin că China pare interesată să facem aceste autostrăzi împreună. Și e posibil să fie interesată și de investiții în energie. Și nici nu le mai construim cu firmele voastre conectate la țeava de fonduri europene și s-ar putea să obținem și niște dobânzi preferențiale la băncile chineze. Poate că am găsi alte avantaje și se deschid alte oportunități.
Ia să vedem ce ar zice partenerii noștri dacă situația ar fi pusă astfel, din moment ce ei o tranșează că nu se poate. Poate s-ar mai gândi, poate ar mai face și concesii. Altfel, a înghiți numai interesul “bogaților” de la masa acestui club select în care ne găsim, dar la care plătim cu toții, fără a ține cont de necesitățile de dezvoltare și coeziune economică și socială ale celor mai puțin dezvoltați și marginalizați în UE, nu pare a conduce la o perspectivă de largă comuniune și armonie pe termen lung. (Dacă până și Marea Britanie a cedat nervos și ea nu era cea mai dezavantajată dintre parteneri!) Ei or să zică: – băi, servitorule, dar te-am pus la masă cu noi, ce vrei mai mult? Mănânci ce ți se dă, joci ce ți se cântă. – Da, boierule, dar știi că și eu plătesc la aceeași masă la fel de mult ca tine sau chiar mai mult…
Obiectul șantajului la care suntem supuși este acela al lipsei alternativei. Și, în mare măsură, cam așa au stat și stau lucrurile. Ele nu pot însă funcționa astfel, nu într-o relație de parteneriat de perspectivă. La un moment dat, și bogatul trebuie sa fie conștient că oricine, chiar și servitorul său, ii poate răsturna intempestiv masa, altfel parteneriatul nu are miză, nu există, ci e doar o ficțiune, o comandă unilaterală care oricând poate fi anulată.
